O poveste veche a lui Marquez

Noaptea cormoranilor

Stăteam toţi trei aşezaţi în jurul mesei, când cineva introduse o monedă în fantă şi tonomatul Wurlitzer puse iar de la început discul pe care-l ascultaserăm toată noaptea. Noi, ceilalţi, n-am avut timp nici să ne dăm seama. S-a întâmplat mai înainte de a ne aminti unde ne aflam; mai înainte de a ne recăpăta simţul orientării. Unul dintre noi întinse mâna pe deasupra tejghelei, dibuind (noi nu vedeam mâna, o auzeam), lovi un pahar şi apoi rămase nemişcat, cu ambele mâini odihnindu-se pe suprafaţa tare. Atunci toţi trei ne-am căutat în întuneric şi ne-am regăsit acolo, în nodurile celor treizeci de degete ce se îngrămădeau pe tejghea. Unul spuse:

    - Să mergem!

Şi ne-am ridicat în picioare, de parcă nu s-ar fi întâm­plat nimic. Nu avuseserăm încă timp să ne pierdem direcţia.

Când am străbătut coridorul, am auzit melodia aproape, învârtindu-se parcă în jurul nostru. Am simţit miro­sul de femei triste, stând şi aşteptând. Am simţit prelungul hău al coridorului în faţa noastră, pe când ne îndreptam spre uşă, înainte de a ne ieşi în întâmpinare celălalt miros, acru, al femeii care stătea lângă uşă. I-am spus:

- Noi plecăm.

Femeia nu răspunse nimic. Am auzit scârţâitul unui balansoar, cedând în partea de sus, când ea se sculă în picioare. Am auzit paşii pe lemnul desprins şi din nou întoarcerea femeii când scrâşniră iar balamalele şi uşa se deschise exact în spatele nostru.

Ne-am întors. Chiar acolo, în spate, ne-a izbit aerul tăios al zorilor de zi nevăzute şi o voce care spunea:

- Daţi-vă la o parte, trebuie să scot asta.

Ne-am tras înapoi. Şi vocea spuse iar:

- Sunt încă la uşă.

Şi numai atunci, după ce ne mişcaserăm în toate părţile şi aflaserăm vocea pretutindeni, am spus:

- Nu putem ieşi de aici. Cormoranii ne-au scos ochii.

Apoi am auzit cum se deschid mai multe uşi. Unul dintre noi se desprinse de mâinile celorlalţi şi l-am auzit mergând pe bâjbâite, clătinându-se, ciocnindu-se de obiectele dimprejur. Vorbi de undeva din negură.

- Trebuie să fim pe aproape, spuse. Aici răzbate miros de cufere îngrămădite.

Am simţit din nou atingerea mâinilor lui; ne-am reze­mat de perete, şi atunci trecu altă voce, dar în sens contrar.

 - Pot fi sicrie, zise unul dintre noi.

Cel care se târâse până în colţ şi acum respira lângă noi spuse:

- Sunt cufere. De mic am învăţat să desluşesc mirosul îmbrăcăminţii puse la păstrat.

Atunci ne-am îndreptat într-acolo. Pe jos era ceva tare şi neted, parcă pământ bătătorit. Cineva întinse o mână. Am simţit atingerea unui trup lung şi viu, dar n-am mai simţit peretele de partea cealaltă.

- Asta e o femeie - am zis cu toţii.

Cel care vorbise de cufere spuse:

- Cred că doarme.

Trupul se scutură sub mâinile noastre, începu să tremure; l-am simţit strecurându-se, dar nu ca şi cum s-ar fi îndepărtat de noi, ci ca şi cum ar fi încetat să mai existe. Totuşi, după o clipă în care am stat tăcuţi, încre­meniţi, rezemându-ne umăr de umăr, i-am auzit glasul.

- Cine umblă acolo? spuse.

- Suntem noi, am răspuns fără să ne clintim.

Se auzi o mişcare în pat; zgomotul şi târâitul picioa­relor căutând papucii în întuneric. Atunci ne-am închipuit-o pe femeie aşezată, privindu-ne fără să se fi trezit încă de-a binelea.

- Ce faceţi acolo? întrebă.

Iar noi am răspuns:

- Nu ştim. Cormoranii ne-au scos ochii.

Vocea spuse că aflase ceva despre asta. Că ziarele scriseseră că trei bărbaţi stăteau şi beau bere într-o curte unde erau cinci sau şase cormorani. Şapte cormorani. Unul dintre bărbaţi s-a apucat să cânte ca un cormoran, imitându-i.

- A făcut-o într-un ceas rău, adăugă. Atunci păsările s-au repezit la masă şi le-au scos ochii.

Spuse că asta scriseseră ziarele, dar că nimeni nu le dăduse crezare. Noi am spus:

- Dacă a fost lume acolo, trebuie să fî văzut cormoranii.

Iar femeia răspunse:

- A fost. Curtea era plină de lume, a doua zi, dar femeia îşi dusese cormoranii într-altă parte. Când ne întorseserăm către ea, nu mai spusese nimic. Am dat iarăşi de perete. Oricum ne întorceam, dădeam de perete. În jurul nostru, împresurându-ne, era veşnic un perete. Unul dintre noi ne dădu drumul la mâini. Îl auzirăm iar cercetând pe dibuite, adulmecând pământul, spunând:

- Acum nu mai ştiu pe unde or fi cuferele. Cred că mergem într-altă parte.

Şi noi i-am spus:

- Vino încoace. E cineva aici, chiar lângă noi.

L-am auzit apropiindu-se. L-am simţit lângă noi, şi răsuflarea lui caldă ne-a lovit încă odată în faţă.

- Întinde mâinile într-acolo! i-am spus. Acolo e cineva care ne cunoaşte.

El întinse pesemne mâna; trebuie să fi făcut câţiva paşi înspre locul pe care i l-am indicat, pentru că după o clipă se întoarse ca să ne spună:

- Cred că e un băiat.

Atunci i-am spus:

- Bine, întreabă-l dacă ne cunoaşte.

El îl întrebă. Am auzit glasul lânced şi searbăd al băia­tului care spunea:

- Da, vă cunosc. Sunteţi cei trei bărbaţi cărora cor­moranii le-au scos ochii.

Se auzi atunci o voce matură. O voce de femeie care părea că se află în spatele unei uşi închise.

- Iar vorbeşti singur.

Şi glasul de copil zise nepăsător:

- Nu. S-au întors bărbaţii cărora cormoranii le-au scos ochii.

Se auzi un zgomot de balamale şi apoi vocea matură, mai aproape ca prima oară.

- Du-i la ei acasă, spuse.

Şi băiatul răspunse:

- Nu ştiu unde locuiesc.

Iar vocea matură zise:

- Nu fi neam prost. Toată lumea ştie unde locuiesc din noaptea în care cormoranii le-au scos ochii.

Apoi continuă să vorbească pe alt ton; ca şi când ni s-ar fi adresat nouă:

- Treaba e că nimeni n-a vrut să creadă aşa ceva, şi se spune că a fost o ştire neadevărată scornită de ziare ca să se vândă mai bine. Nimeni n-a văzut cormoranii.

Şi noi am spus:

- Dar dumneata ne vezi pe noi.

Vocea matură răspunse:

- Însă nimeni nu m-ar crede dacă aş povesti că v-am petrecut pe stradă.

Noi nu ne mişcam; stăteam liniştiţi, rezemaţi de pe­rete, ascultând-o. Femeia spuse:

- Dacă băiatul ăsta vrea să vă ducă, e altceva. La urma urmelor, nimeni n-ar lua în seamă vorbele unui copil.

Glasul de copil interveni:

- Dacă ies pe stradă cu ei şi spun că sunt bărbaţii cărora cormoranii le-au scos ochii, băieţii o să arunce cu pietre în mine. Toată lumea zice în târg că aşa ceva nu se poate întâmpla.

Se lăsă o clipă de tăcere. Apoi uşa se închise iar şi băiatul vorbi din nou:

- Pe deasupra, acum stau şi citesc Terry şi Piraţii.

Unul dintre noi ne şopti la ureche:

- O să-l conving eu.

Merse târâş înspre locul de unde se auzea glasul.

- Îmi place povestea asta, zise. Spune-ne cel puţin ce-a păţit Terry săptămâna asta.

„Încearcă să-i câştige încrederea", ne-a trecut prin minte. Dar băiatul răspunse:

- Asta nu mă interesează. Tot ce-mi place sunt culorile.

- Terry era într-un labirint, i-am spus noi.

Iar băiatul zise:

- Asta a fost vineri. Azi e duminică, şi ce mă intere­sează pe mine sunt culorile - şi o spuse cu un glas rece, imparţial, nepăsător.

Când celălalt se întoarse, am spus:

-  Ne-am pierdut de mai bine de trei zile şi nu ne-am odihnit deloc.

Unul dintre noi zise:

- Bine. Să ne odihnim puţin, dar fără să ne dăm dru­mul de mână.

Ne-am aşezat. Un soare invizibil începu să ne încăl­zească umerii. Însă nici măcar prezenţa soarelui nu ne mişca. O simţeam acolo, pe undeva, căci ne pierduserăm noţiunea distanţelor, a timpului, a direcţiilor. Trecură pe lângă noi mai multe voci.

- Cormoranii ne-au scos ochii - am spus.

Şi una dintre voci zise:

- Ăştia au luat în serios ziarele.

Vocile dispărură. Şi am stat mai departe aşezaţi aşa, umăr lângă umăr, sperând ca în perindarea acelor voci şi imagini să se ivească un miros sau o voce cunoscute. Soarele continua să încălzească deasupra capetelor noas­tre. Atunci unul dintre noi zise:

- Să mai mergem o dată spre perete.