O poveste cu Brahms a lui Buzzati

Vestea

Maestrul Arturo Saracino, de treizeci şi şapte de ani, aflat deja la apogeul faimei, dirija la teatrul Argentina Simfonia a VlII-a în la major de Brahms, opus 137 şi tocmai începuse ultimul tempo, glo­riosul allegro appassionato. Se concentra aşadar asupra expunerii iniţiale a temei, acel monolog lent, ostinato şi în realitate un pic cam lung, în care totuşi se acumulează încet-încet puternica încărcătură de impetuozitate care va exploda către sfârşit. Cei ce ascultă nu ştiu asta, dar el, Saracino şi toţi cei din orchestră ştiau şi de aceea savurau, legănaţi de valul viorilor, acea avanpremieră veselă şi amăgitoare a minunii care peste puţin timp avea să-i antreneze, pe ei, executanţii, dar şi întregul teatru, într-un minunat vârtej de fericire.

Când, iată, îşi dădu seama că publicul îl părăsea.

Pentru un dirijor, aceasta este experienţa cea mai angoasantă. Din motive inexplicabile, partici­parea celor ce ascultă se stinge. În chip misterios, el îşi dă imediat seama de asta. Atunci atmosfera pare că se goleşte, acele o mie, două mii, trei mii de fire tainice ţesute între el şi spectatori, din care îşi trage viaţa, forţa, hrana, se moaie sau se topesc. Până când maestrul rămâne singur şi gol într-un deşert îngheţat, să tragă după sine cu osteneală o armată care nu mai crede în el.

Dar de cel puţin zece ani se terminase cu acea experienţă teribilă. Însăşi amintirea ei dispăruse şi de aceea acum lovitura era mult mai puternică. Plus că de data aceasta trădarea publicului fusese atât de bruscă şi de categorică, încât îi tăiase respiraţia.

„Imposibil", se gândi, „în nici un caz nu e vina mea. În seara asta mă simt foarte în formă şi orchestra pare un tinerel de douăzeci de ani. Trebuie să fie o altă explicaţie".

Într-adevăr, ciulindu-şi la maxim urechile, i se păru că aude în public, în spatele său, de jur împrejur şi deasupra sa, şerpuind un murmur. Dintr-o lojă din dreapta sa îi ajunse la urechi un ţipăt slab. Cu coada ochiului zări în sală două-trei umbre care se furişau către o ieşire laterală.

Din galerie, cineva scoase un „sst!" imperios, impunând tăcerea. Dar pauza fu scurtă. Foarte curând, ca un clocot de nestăvilit, murmurul reîncepu, însoţit de foşnete, şoapte, paşi tiptili, târşâituri clandestine, mişcări de scaune, uşiţe deschise şi închise.

Ce se întâmpla? Dintr-o dată, ca şi cum în clipa aceea ar fi citit negru pe alb, maestrul Saracino ştiu. Transmisă probabil la radio cu puţin timp în urmă şi comunicată la teatru de un întârziat, ajunsese o veste. Ceva înfricoşător trebuie să se fi întâmplat în vreun colţ al pământului şi acum se abătea asupra Romei. Războiul? O invazie? Anunţul unui atac atomic? În acele zile, ipotezele cele mai devastatoare erau îndreptăţite. Şi simţi strecurându-se printre notele lui Brahms mii de gânduri angoasante şi meschine.

Dacă izbucnea războiul, unde avea să-i trimită pe ai săi? Să fugă în străinătate? Dar cu vila abia construită, în care îşi investise toate economiile, ce avea să facă? Da, ca meserie, el, Saracino, era norocos. În orice parte a lumii, cu renumele său, cu siguranţa că nu avea cum să moară de foame. Şi-apoi, se ştie că ruşii au o febleţe pentru artişti. Dar în momentul acela, cu groază, îşi aminti că în urmă cu doi ani se compromisese într-o oarecare măsură, semnând împreună cu alţi intelectuali un manifest antisovietic. Colegii săi era imposibil să nu înştiinţeze autorităţile de ocupaţie! Nu, nu, mai bine să fugă. Şi mama lui, bătrână de-acum? Şi sora lui mai mică? Şi câinii? Se adâncea într-un abis de groază.

De altfel, nu mai era nici o umbră de îndoială că se primise vestea unei catastrofe fulgerătoare. Cu minimul de decenţă permis de tradiţia teatrală, publicul dezerta în mod scandalos. Saracino, înălţându-şi privirea către loji, remarca tot mai multe goluri. Unul câte unul, plecau. Pielea, banii, proviziile, evacuarea, nu era nici un minut de pierdut. Ce Brahms! „Ce laşi", gândi Saracino, care mai avea înainte zece minute bune de sim­fonie, înainte să se poată mişca. „Ce laş", îşi zise însă imediat după aceea, analizând panica abjectă de care se lăsase cuprins.

Totul, într-adevăr, se dezmembra, în sinea şi în afara sa. Semnele baghetei, deja pur mecanice, nu mai transmiteau nimic orchestrei, care îşi dăduse seama, la rândul ei, de fuga generală. Şi în scurt timp aveau să ajungă la punctul culminant al simfoniei, la eliberare, la marele avânt. „Ce laş", îşi repetă Saracino, scârbit. Lumea pleca? Lumii nu-i păsa nici cât negru sub unghie de el, de muzică, de Brahms, şi toţi fugeau să-şi salveze existenţele mărunte? Şi ce dacă?

Dintr-o dată înţelese că salvarea, singura cale de scăpare, singura fugă utilă şi demnă era, pentru el, ca şi pentru toţi ceilalţi, să stea pe loc, să nu se lase târât de val, să-şi continue munca până la capăt. Îl cuprinse furia când se gândi la ceea ce se întâmpla în penumbră, în spatele său, la ceea ce urma să i se întâmple şi lui.

Se scutură, înălţă bagheta şi, aruncându-le celor din orchestră o privire veselă şi încrezătoare, resta­bili ca prin farmec fluxul vital.

Un tipic arpegiu descrescător de clarinet îl anunţă că se apropiau: urma să înceapă staccato-ul, furia sălbatică prin care Simfonia a VIII-a, din deşertul mediocrităţii, ţâşneşte drept în sus şi, prin succesiuni rapide specifice lui Brahms, se ridică pe verticală în rafale puternice, până când ajunge să domine victorioasă într-o lumină supremă, ca un nor.

Se scufundă în ea cu un avânt amplificat de furie. Scuturată de un fior, orchestra se înfurie la rândul său, ezitând temătoare o fracţiune de secundă, apoi porni în galop, năvalnică.

Iar atunci foşnetul, şoaptele, pocniturile, agi­taţia, paşii, trepădatul amuţiră, nimeni nu se mai mişca, nici nu mai răsufla, rămăseseră toţi ţintuiţi, nu de teamă, ci de ruşine, în timp ce acolo sus, înfipte în pistoanele argintii ale trompetelor, dra­pelele fluturau.