O viziune a lui Thomas Mann

În vreme ce-mi răsucesc mecanic o nouă ţigară, iar firişoarele de praf cafeniu cad ca ameţite, cu un tremur uşor, pe sugativa alb-gălbuie a mapei de scris, mi se pare de necrezut că sunt încă treaz. Şi cum aerul umed şi cald al serii, care pătrunde pe lângă mine prin fereastra deschisă, dă o formă atât de ciudată norişori­lor de fum, purtându-i din preajma lămpii cu abajur verde în întu­nericul de un negru mat, sunt convins că am şi început să visez.

    Lucrul acesta devine, fireşte, foarte supărător, căci o asemenea părere dă frâu liber fanteziei. În spatele meu trosneşte, scoţând parcă un geamăt reţinut, speteaza scaunului, ceea ce face ca toţi nervii mei să vibreze brusc, străbătuţi ca de un fior rapid. Asta mă tulbură într-un chip neplăcut în studiul aprofundat al bizarelor litere de fum care rătăcesc în jurul meu şi în care eram ferm hotărât să descopăr un fir conducător.

Acum însă liniştea mea s-a dus naibii. O mişcare smintită în toate simţurile. Ceva febril, nervos, nebunesc. Sunetele sunt stri­dente. Iar în toată harababura aceasta ies la iveală cele uitate. Ceea ce văzul a receptat cândva se reînnoieşte în chip ciudat, împreună cu ceea ce am simţit atunci.

Cu cât interes bag de seamă că privirea mea se extinde, la­comă, atunci când cuprinde locul acela aflat în întuneric! Locul acela unde se reliefează din ce în ce mai clar imaginea de o plastici­tate luminoasă. Cum o mai resoarbe! De fapt, doar îşi închipuie, dar cu câtă fericire! Şi o captează mereu mai mult. Asta înseamnă că i se dăruieşte mereu mai mult; îi aparţine mereu mai mult; se află sub vraja ei mereu mai mult... mereu... mai mult.

Iată-l acum aici, foarte clar, întocmai ca atunci, tabloul, opera de artă a întâmplării. Ivit din uitare, creat din nou, prinzând contururi, zugrăvit de fantezie, această artistă înzestrată cu un talent fabulos.

Nu mare: mic. Şi, de fapt, fără a fi un întreg, totuşi desăvârşit ca atunci, însă, împrăştiindu-se la infinit în întuneric, în toate di­recţiile. Un univers. O lume. În el vibrează lumina şi o adâncă stare de spirit. Dar, nici un sunet. Nu pătrunde într-însul nimic din râsul lărmuitor dimprejur. Desigur, nu din larma dimprejur de-acum, ci de atunci.

Jos de tot sclipeşte orbitor damascul; frunze şi flori ţesute se reli­efează în zigzag şi se curbează, şi se răsucesc de-a curmezişul. Deasu­pra, străvezie, pusă de-o tăviţă pe care se înalţă zveltă, o cupă de cristal pe jumătate plină cu aur pal. În faţă, întinsă visător, o mână. Degetele înconjoară destinse piciorul cupei. Pe unul dintre ele se mu­lează un fel de inel de argint mat. Deasupra, sângerând, un rubin.

Acolo unde, pornind de la încheietura gingaşă a mâinii, ar tre­bui să se ivească, într-un crescendo al formei, braţul, imaginea se estompează în ansamblu. O dulce enigmă. Mâna de fată se odih­neşte visător şi imobil. Numai în locul în care pe albul ei mat şer­puieşte moale o vână de un albastru deschis pulsează viaţa, bate încet şi viguros pasiunea. Şi aşa cum simte privirea mea, bătaia de­vine tot mai grăbită, mai sălbatică, până când se preschimbă într-un tremur implorator: „Lasă...”

Dar privirea mea apasă ca o povară grea, cu o voluptate teri­bilă, ca atunci. Apasă pe mâna în care pulsează zvâcnind lupta cu dragostea, victoria dragostei... ca atunci... ca atunci.

Încet, din fundul cupei se desprinde o perlă şi se ridică plu­tind. Când ajunge în zona de lumină a rubinului, se aprinde cu o flacără roşie şi se stinge brusc la suprafaţă. În aceeaşi clipă, toate dispar ca tulburate, oricât se străduieşte privirea să reîmprospă­teze, desenându-le, contururile slabe.

Acum au pierit; s-au topit în întuneric. Respir adânc-adânc, deoarece îmi dau seama că am uitat toate acestea. Ca şi atunci...

În vreme ce mă reazem obosit, zvâcneşte durerea. Dar acum ştiu tot atât de sigur ca atunci: tu mă iubeai, totuşi... Şi din pricina asta, pot acum să plâng.

Traducere: Ion Roman