Păşunile Raiului(9)

Cea mai admirată dintre toate fermele de la Păşunile Raiului era aceea a lui Raymond Banks. Raymond creştea nu mai puţin de cinci mii de găini albe şi o mie de raţe tot albe. Ferma se afla pe platoul dinspre nord, cel mai frumos loc din toată regiunea. Raymond îşi împărţise pămîntul în suprafeţe pătrate de lucernă şi varză furajeră. Coteţele lui lungi şi joase erau atît de des văruite, încît totdeauna arătau noi şi imaculate. La ferma lui nu puteai zări nici urmă din gunoaiele specifice crescătoriilor de păsări.

Pentru raţe făcuse un bazin mare şi rotund, alimentat permanent cu apă proaspătă adusă printr-o ţeavă. Apa revărsată din bazin se scurgea de-a lungul şirurilor de varză îndesată şi viguroasă sau se prelingea în lanurile de lucernă. Era o desfătare să vezi într-o dimineaţă însorită cîrdurile mari de găini albe şi curate ciugulind şi rîcîind prin otava de lucernă verde-negricioasă, şi încă mai frumos să priveşti cele o mie de raţe navigînd cu măreţie pe toată întinderea bazinului. Raţele înoată greoi şi solemn, ca şi cum ar fi nişte leviatani uriaşi. Cît era ziua de lungă, ferma răsuna de zarva harnică a găinilor.

De pe creasta vreunei coline apropiate, puteai privi în jos la cîmpurile pătrate de lucernă, pe care miile de mişcătoare picăţele albe se învîrtejeau şi se roteau ca firele de praf pe faţa unei bălţi verzui. Şi poate că un erete cu coadă roşie se înălţa în văzduh, cercetînd cu luare-aminte ferma lui Raymond. Atunci, într-o clipită, picăţelele albe îşi conteneau vînzoleala fără noimă şi dădeau fuga pînă în preajma cocoşilor proteguitori, iar dinspre vale se înălţau cîrîiturile disperate ale miilor de moţate îngrozite de uliu. Uşa din spate a casei se izbea de perete şi Raymond apărea cu puşca în mînă. Eretele ţîşnea cu o sută de picioare mai sus, apoi îşi lua zborul către alte meleaguri. Micii ciorchini albi se destrămau la loc şi vînzoleala continua.

Pătratele verzi erau despărţite între ele prin garduri, aşa fel ca unul să se poată reface în vreme ce altul rămînea în seama găinilor. De-acolo, de pe creastă, puteai vedea casa albă a lui Raymond, aşezată la marginea unui crîng de stejari. O mulţime de flori se aflau împrejurul casei: margarete şi gălbenele mari de Africa şi tufişuri înalte cît copacii; apoi, în spatele casei, se întindea singura grădină de trandafiri demni de acest nume de pe întreaga vale a Păşunilor Raiului. Cei din partea locului socoteau ferma asta drept ferma model a văii. Raymond Banks era un om vînjos. Braţele scurte şi groase, umerii şi şoldurile largi şi picioarele masive, chiar şi pîntecele ce îi umfla salopeta îl făceau să arate grozav de voinic, în stare să împingă, să tragă ori să ridice şi pietre de moară. Toate părţile trupului rămase dezgolite erau arse de soare şi ajunseseră să aibă culoarea roşie, ca a cărnii crude: braţele masive pînă la cot, gîtul pînă mai jos de guler, chipul şi mai ales nasul şi urechile, care-l usturau de arse şi crăpate ce erau. Părul blond şi rar nu izbutea să-i apere pielea capului, care şi ea se înroşise de soare. Ochii te uimeau, fiindcă, deşi avea părul şi sprîncenele de un galben-pal, acel galben însoţit îndeobşte de ochi albastru-deschis, ochii lui Raymond erau negri ca funinginea. Gura avea buze pline şi joviale, care nu se potriveau deloc cu nasul lung şi tare coroiat. Nasul şi urechile lui Raymond erau aspru pedepsite de soare. Rareori în cursul unui an se întîmpla ca o vreme să nu fie arse şi jupuite.

Raymond Banks avea patruzeci şi cinci de ani şi era un om foarte voios. Niciodată nu vorbea încet, ci numai apăsat, aproape strigînd, de parcă totdeauna ar fi fost plin de furie. Despre orice ar fi vorbit, chiar despre lucruri dintre cele mai obişnuite, îţi făcea impresia că spune o glumă. Ori de cîte ori vorbea el, oamenii rîdeau. La serbările de Crăciun din clădirea şcolii, era fără discuţie ales să facă pe Moş Crăciun din pricina glasului său profund, a  obrajilor roşii şi a dragostei ce-o avea pentru copii. Ii mustra cu o înverşunare atît de dezlănţuită, încît copiii toată vremea se prăpădeau de rîs. Fie că purta sau nu mantia roşie, copiii de pe vale tot un fel de Moş Crăciun vedeau în el. Avea un fel de a se răsti la ei, de a-i mustra şi a-i bodogăni, care era de-a dreptul mîngîietor şi nespus de plăcut. Din cînd în cînd devenea serios şi le spunea unele lucruri care păreau să aibă importanţa unor lecţii fundamentale.

Uneori, în dimineţile de sîmbătă, cîte un grup de băieţi mărunţei veneau la ferma Banks să vadă cum lucrează Raymond. Ii lăsa să se uite pe gemuleţele incubatoarelor. Cîteodată se întîmpla ca tocmai atunci puii să iasă din găoace, scuturîndu-şi aripioarele umede şi împleticindu-se pe picioarele fără vlagă. Băieţilor li se îngăduia să ridice învelitorile clocitoarelor şi să scoată de acolo braţe întregi de puişori galbeni şi pufoşi, care făceau galăgie cît sute de mici maşinării neunse. Pe urmă se duceau la bazin şi aruncau bucăţele de pîine raţelor ocupate cu navigatul maiestuos. Totuşi, cel mai mult le plăcea băieţilor să se uite cum taie Raymond păsările. Şi, lucru destul de ciudat, tocmai cu acest prilej renunţa el la glumele obişnuite şi devenea foarte serios.

Lua din cuşcă un cocoşel şi îl atîrna cu picioarele de o ramă de lemn. Apoi, prindea cu nişte clame de sîrmă aripile ce se zbăteau cu furie. Cocoşelul cîrîia din toate puterile. Cuţitul cu lama în formă de suliţă, folosit la tăiere, se afla pe o ladă, alături de Raymond. Admiraţia băieţilor faţă de cuţitul acela, faţă de strălucirea şi forma lui neobişnuită nu cunoştea margini; vîrful cuţitului era ascuţit ca un vîrf de ac.

− Ei gata, cocoşelule, s-a zis cu tine! rostea Raymond.

Băieţii se strîngeau mai aproape. Cu rnîini agere şi îndemînatice, Raymond prindea capul păsării şi îi deschidea ciocul. Cuţitul aluneca asemenea unei licăriri de fulger de-a lungul ciocului şi în creier, apoi zvîcnea afară. Aripile se cutremurau şi se zbăteau în clamele de sîrmă. Cîteva clipe gîtul se întindea domol într-o parte şi în cealaltă şi o aţă de sînge se scurgea de pe vîrful ciocului.

− Ia uitaţi-vă! striga Raymond.

Degetele lui răşchirate pieptănau pieptul cocoşelului şi luau cu ele toţi fulgii. Incă o mişcare ca de pieptene, şi spatele rămînea gol. Acum aripile nu se mai zbăteau cu aceeaşi putere. Raymond aduna fulgii de pe ele, totul în afară de cei mari din vîrf. Pe urmă erau jumulite picioarele, fiecare dintr-o singură mişcare. In timp ce lucra, Raymond dădea explicaţii.

− Inţelegeţi? Trebuie lucrat cu iuţeală. Fulgii rămîn moi doar vreo două minute. Dacă nu-i smulgi, înţepenesc în carne.

Lua pasărea din ramă, mînuia de două ori un alt cuţit, trăgea, şi măruntaiele ajungeau pe o tavă. Apoi cu o cîrpă îşi ştergea mîinile roşii.

− Uite! ţipau băieţii. Uite! Ce-i aia?

− Aia-i inima.

− Dar ia uitaţi-vă! Şi-acum se mişcă. Tot mai e vie.

− Nu, da de unde, îi liniştea Raymond. Cocoşelul ăsta a fost mort chiar din clipa cînd cuţitul i-a atins creierul. Inima mai bate şi ea o vreme, dar cocoşelul a murit de mult.

− De ce nu le tai gîtul, aşa cum face tata, domnule Banks?

− Ei, fiindcă aşa treaba merge mai iute şi e mai curată, iar măcelarul îi vrea cu capete cu tot. El îi vinde la cîntar, şi capetele trag şi ele, înţelegeţi? Hai, vino şi tu încoace, frumosule!

Intindea mîna în cuşcă după o altă pasăre care se zbătea cîrîind. După ce termina cu tăiatul, Raymond aduna de pe tavă toate guşile păsărilor şi le împăţea băieţilor. Pe urmă îi învăţa cum să le cureţe şi cum să sufle în ele ca să le umfle şi să facă baloane de găină. Era foarte serios totdeauna cînd i se ivea prilejul de a da explicaţii cu privire la ceva ce avea legătură cu ferma lui. Nu-i lăsa niciodată pe băieţi să-l ajute la tăiat, deşi de multe ori îl rugaseră.

− Din pricina emoţiei s-ar putea să nu nimeriţi creierul, le spunea. Dacă nu ajungeţi exact acolo unde trebuie, pasărea se chinuieşte.

Doamna Banks rîdea tare mult - un rîs limpede, plăcut, semn al unei veselii de suprafaţă, ba chiar al unei lipse de interes. Avea un anume fel de a rîde, plin de admiraţie la orice vorbă rostită de altcineva, iar pentru a merita aplauzele, oamenii se străduiau să spună lucruri cu haz cînd dînsa se afla de faţă. După ce isprăvea treaba din casă, trecea să lucreze în grădina de flori. Fusese fată de oraş şi vecinii spuneau că de asta îi plac florile. Cînd se apropiau de casă, musafirii erau întîmpinaţi de rîsul sonor şi limpede al doamnei Cleo Banks, şi atunci începeau şi ei să chicotească. Era atît de veselă! Avea darul de a-i face pe oameni să se simtă bine. Nimeni nu şi-ar fi putut aduce vreodată aminte o vorbă de-a ei, dar luni de zile mai tîrziu îşi puteau reaminti exact tonurile pe care rîsese.

Raymond Banks nu rîdea aproape niciodată. In schimb, afişa cu multă ostentaţie o morocăneală atît de prefăcută, încît era luată drept umor. Cei doi erau cele mai îndrăgite gazde de pe întreaga vale. Din cînd în cînd, invitau toată lumea din Păşunile Raiului la cîte o petrecere cîmpenească în crîngul de stejari de lîngă casă. Frigeau pui la jăratic de scoarţă de stejar şi puneau la bătaie sute de sticle cu bere pregătită în casă. Petrecerile astea erau mult aşteptate şi toată lumea de pe vale îşi aducea cu plăcere aminte de ele.

La liceu, Raymond Banks fusese coleg de cameră cu un băiat care mai tîrziu ajunsese director al închisorii din San Quentin. Prietenia lor continuase, încă şi astăzi schimbau mici daruri de Crăciun. Işi scriau unul altuia de cîte ori se întîmpla cîte ceva mai important. Raymond se mîndrea cu prietenia directorului închisorii. De două sau trei ori pe an era invitat să fie martor la o execuţie, şi totdeauna accepta invitaţiile. Călătoriile la închisoare erau singurele lui zile de vacanţă. Ii plăcea să sosească la locuinţa directorului în noaptea de dinaintea execuţiei. Stătea împreună cu prietenul său şi vorbeau despre zilele din vremea liceului. Işi reaminteau unul altuia lucruri rămase neclintite în memoria fiecăruia. Mereu îşi aduceau aminte şi discutau despre aceleaşi şi aceleaşi întîmplări. Pe urmă, a doua zi, de dimineaţă, Raymond se desfăta cu emoţia şi istericalele abia stăpînite ale celorlalţi martori aflaţi în biroul directorului. Paşii rari şi înceţi ai condamnatului îi aţîţau simţul dramatic şi îi pricinuiau fiori de emoţie. Nu spînzurarea propriu-zisă era episodul important, ci precizia, solemnitatea întregului ritual îl impresionau înainte de toate. I se părea că se află într-un fel de suprabiserică şi asistă la o slujbă plină de fast, ceremonioasă şi sumbră. Totul îl făcea să trăiască senzaţia, pe deplin întregită, a unei emoţii de origine divină, incomparabil mai copleşitoare decît tot ce întîlnise în restul vieţii. La condamnat, Raymond nu se gîndea mai mult decît la păsările lui în clipa cînd le împingea cuţitul în creier. Nu îl aduceau acolo nici cruzimea, nici savoarea suferinţei altora. Dar ajunsese să simtă un fel de foame de emoţii profunde, foame ce nu putea fi îndestulată de neputincioasa lui imaginaţie. La închisoare se putea împărtăşi din cutremurul sufletesc al celorlalţi. Dacă ar fi trebuit să rămînă în camera morţii numai el, condamnatul şi călăul, nici nu l-ar fi interesat. După ce se constata moartea, Raymond avea încă o satisfacţie: a doua întrunire în biroul directorului. Oamenii aceia cu nervii sleiţi încercau să folosească hazul pentru a-şi reface echilibrul. Toţi se arătau mai veseli şi mai turbulent de fericiţi decît erau în împrejurari obişnuite. Făceau glume pe socoteala martorului aflat acolo întîmplător, de obicei un tînăr reporter, care leşinase ori ieşise din sală plîngînd. Lui Raymond toate astea îi plăceau la culme. Il făceau să simtă că trăieşte; parcă trăia mai intens decît altădată. După ce totul se încheia, înainte de a pleca spre casă, lua împreună cu directorul o masă îmbelşugată. Intr-o măsură mai mică, Raymond trăia aceleaşi emoţii atunci cînd băieţii veneau să se uite la el cum taie păsările. Avea prilejul să prindă barem o scînteie din cutremurarea lor.

Nu mult după sosirea la Păşunile Raiului, familia Munroe auzi despre frumoasa fermă a lui Rayrnond Banks şi despre vizitele lui la închisoare. Oamenii de pe vale se arătau interesaţi, uluiţi şi nu mai puţin înspăimîntaţi de plimbările făcute pentru a vedea cum sunt spînzuraţi nişte nefericiţi. Incă înainte de a fi dat ochii cu Raymond, Bert Munroe îl şi vedea ca un călău

cu vechime, om costeliv şi lugubru, cu ochi somnolenţi acoperiţi de umbrele morţii, nepăsător

şi imun la orice emoţie. Orice gînd la Raymond umplea sufletul lui Bert de prevestiri încurajatoare.

Cînd, în cele din urmă, se întîlni cu Raymond Banks şi îi văzu ochii negri plini de veselie, chipul sănătos şi ars de soare, Bert fu deziluzionat, ba chiar puţin scîrbit. Insăşi sănătatea şi cordialitatea i se păreau deplasate şi oarecum obscene. Paradoxala lui fire voioasă, la fel ca dragostea faţă de copii, i se păreau ceva de-a dreptul scandalos.

De întîi mai, familia Banks organiză una dintre acele petreceri ce se desfăşurau la umbra copacilor de pe platou. Era cea mai încîntătoare perioadă a anului, cînd cafeluţe, steluţe şi toporaşi se arătau în culori gingaşe prin iarba proaspătă şi măruntă de pe costişele colinelor.

Stejarii se împodobiseră cu frunzuliţe noi, la fel de curate şi de strălucitoare ca ilicele. Soarele

era destul de fierbinte ca să umple aerul cu mireasma de salcie, şi toate păsărelele participau la sărbătoare prin ciripituri frenetice. Dinspre crescătorii se auzea zvonul cloncănelilor mulţumite ale găinilor ocupate cu rîcîitul şi măcăiala fudulă a raţelor.

Cel puţin cincizeci de oameni stăteau în picioare în jurul meselor lungi de sub stejari. Sute de sticle de bere şedeau rînduite în butoaie cu gheaţă şi sare, amestec aşa de rece că berea îngheţa în gîturile sticlelor. Doamna Banks se plimba printre oaspeţi şi rîdea salutîndu-i ori răspunzînd la salutări. Rareori scotea vreo vorbă. La grătare, Raymond frigea pui, în vreme ce

un grup de admiratori stăteau pe de lături şi îi ofereau sfaturi pline de haz.

− Dacă vreunul dintre voi se pricepe mai bine, să poftească încoace, le striga Raymond. Acum o să pun şi nişte cotlete pentru cine o fi îndeajuns de ţîcnit ca să nu vrea pui.

Bert Munroe stătea în preajmă şi se uita la mîinile roşii ale lui Raymond. Bea dintr-o sticlă de bere tare. Era fascinat de mîinile puternice şi roşii, tot timpul ocupate să întoarcă puii pe grătar.

După ce platourile mari încărcate cu pui fripţi fură aduse la mese, Raymond se întoarse iarăşi la grătare, ca să frigă alţi pui pentru cei care aveau să se dovedească oameni de nădejde, cerînd un al doilea sau chiar un al treilea. Acum stătea singur, fiindcă toţi foştii spectatori se adunaseră în jurul meselor. Bert Munroe ridică privirile de pe farfuria lui cu cotlete şi văzu că Raymond e singur la grătare. Lasă furculiţa din mînă şi se duse într-acolo.

−  Ce s-a întîmplat, domnule Munroe? Nu ţi-a plăcut puiul? întrebă Raymond sincer îngrijorat.

− Eu am mîncat cotlet, şi a fost grozav. Probabil că mănînc foarte repede. Nu mănînc niciodată carne de găină, ştii şi dumneata.

− Zău? In viaţa mea n-am izbutit să înţeleg cum de e cu putinţă să nu-i placă unui om carnea de găină, dar ştiu bine că multora nu le place. Hai să-ţi mai pun la fript o bucăţică de cotlet.

− Nu, te rog, am mîncat prea de-ajuns. Totdeauna am fost de părere că oamenii mănîncă prea mult. De la masă trebuie să te ridici atunci cînd încă îţi mai e niţică foame. Şi-atunci te păstrezi în putere, aşa cum fac animalele.

− Cred că ai dreptate, recunoscu Raymond, şi întoarse iar deasupra jarului trupurile micuţe ale puilor. Şi eu am băgat de seamă că mă simt mai bine cînd nu mănînc prea mult.

− Sigur că te simţi rnai bine. La fel şi eu. Şi la fel se întîmplă cu toată lumea. Dar toţi mîncăm prea mult.

Cei doi bărbaţi îşi zîmbiră cu căldură unul altuia fiindcă se înţeleseseră asupra acestei chestiuni, deşi nici unul din ei nu era prea convins.

− Ai pus mîna pe o bucată de pămînt de toată frumuseţea, observă Raymond dornic să întărească noua prietenie printr-o a doua înţelegere.

− De, nici eu nu ştiu. Lumea spune că pe acolo ar creşte buruiana dracului, dar pînă acum eu n-am văzut niciuna.

Raymond izbucni în rîs.

− Inainte de-a veni dumneata aici şi de-a rîndui totul aşa de frumos, tot lumea asta spunea că prin casă ar bîntui stafiile. Ai văzut dumneata vreuna? Ai văzut?

− Nici urmă de stafie. Dar mie mi-e mai teamă de buruiana dracului decît de stafii. Mi-e groază de buruiana asta.

− Drept să-ţi spun, nu ştiu ce să zic. Bineînţeles că mie, ca unul care creşte păsări, nu prea-mi pasă, dar e belea mare pentru voi, cei cu vite.

Bert luă de pe jos un băţ şi începu să bată încet cu el în cărbunii aprinşi.

− Am auzit că îl cunoşti pe directorul închisorii de la San Quentin,

− Il cunosc bine. Cînd eram copil, am fost coleg de clasă cu Ed. Il cunoşti şi dumneata, domnule Munroe?

− Ei, nu... nu. Apare deseori prin ziare. Un om cu situaţia lui sigur că apare deseori prin ziare.

Glasul lui Raymond sună grav şi mîndru.

− Ihî. I se face multă publicitate, asta-i drept. Dar e un băiat tare de treabă, domnule Munroe, un băiat aşa de cumsecade că ţi-ar face plăcere dacă l-ai cunoaşte. Şi cu toate că are pe cap toţi puşcăriaşii ăia, a rămas la fel de vesel şi de prietenos. Cînd stai de vorbă cu el, nici n-ai zice că poartă atîta răspundere pe umerii lui.

− Vorbeşti serios? Parcă nici nu-ţi vine să crezi. Vreau să spun că, avînd toţi puşcăriaşii aceia pe capul lui, te-ai gîndi că nu poate fi toată ziua decît încruntat şi copleşit de grijă. Il vezi des?

− Ei... da, îl văd.Ţi-am spus doar că am fost colegi de clasă. Am stat şi în aceeaşi cameră. Ei, şi nu m-a uitat. Din cînd în cînd mă cheamă să mă duc la puşcărie, cînd spînzură pe careva.

Bert se cutremură, în ciuda faptului că tocmai aici voia s-ajungă.

− Vorbeşti serios?

− Da. Cred că asta e o adevărată cinste. Nu prea ajunge multă lume acolo, în afară de ziarişti şi de martorii oficiali, şerifi şi poliţişti. Şi, bineînţeles, de fiecare dată stau pe îndelete la taclale cu Ed.

Cu Bert se petrecu atunci ceva ciudat. Avea impresia că s-a desprins de propriul trup.

Glasul i se auzea fără ca el să vrea să vorbească. Şi se auzi spunînd:

− Nu cred că directorului i-ar face plăcere dacă ai lua cu dumneata şi un prieten.

Ascultă cu mirare vorbele astea. Nici prin gînd nu-i trecuse să spună asemenea lucru.

Raymond răscolea de zor prin cărbuni. Era cam încurcat.

− De, nu ştiu, domnule Munroe. La aşa ceva nu m-am gîndit niciodată. Ai vrea să mergi acolo cu mine?

Din nou glasul lui Bert acţionă singur, zicînd:

− Da.

− Bine, atunci uite, îţi spun ce-am să fac. O să-i scriu lui Ed. (Îi scriu destul de des, înţelegi, aşa că n-are ce să-l mire.) Şi-am să strecor în scrisoare cîteva cuvinte, cum că ai vrea să vii şi dumneata. Şi-atunci poate că data viitoare are să trimită două invitaţii. Bineînţeles, oricum, de promis nu-ţi pot promite nimic. Nu vrei să-ţi mai dau încă un cotleţel?

Lui Bert îi era greaţă. Răspunse:

− Nu. Am mîncat destul. Nu prea mă simt bine. Cred că am să mă duc să mă întind puţin sub un copac.

− Poate că ai scuturat sticla şi-ai băut şi drojdie, domnule Munroe. Trebuie să fii foarte atent cînd torni berea.

Bert se aşeză pe frunzele uscate şi foşnitoare de la poalele unui stejar. Mesele, înconjurate de musafiri gălăgioşi, se aflau la dreapta lui. Rîsetele răguşite ale bărbaţilor şi strigătele ascuţite ale femeilor guralive ajungeau la el slabe, trecute printr-un noian de gînduri.

Printre trunchiurile copacilor îl zărea pe Raymond Banks trebăluind încă pe lîngă grătare, ca să frigă alţi pui pentru acei cîţiva a căror încredibilă poftă de mîncare tot nu putuse fi potolită.

Greaţa care îl silise să se retragă se transforma pe nesimţite. Sufocanta senzaţie de greaţă se schimba într-o stranie, palpitantă concentraţie de dorinţă. Iar dorinţa asta îl uluia pe Bert şi îl îngrozea totodată. Nu voia să se ducă la San Quentin. Ar fi fost nenorocit dacă ar fi văzut cum e spînzurat un om. Dar era bucuros că ceruse să se ducă. Tocmai bucuria asta îl îngrozea. Şi în vreme ce Bert îl privea, Raymond îşi suflecă şi mai tare mînecile pe braţele-i groase şi roşii, înainte de a se apuca de curăţatul grătarelor. Bert sări în picioare şi o luă într-acolo. Şi, deodată, îl cuprinse din nou greaţa. Coti din drum şi porni cu paşi grăbiţi către masa unde şedea nevastă-sa şi, cu glas strident, împărţea celorlalţi glume cu privire la oasele de pui roase

pînă atunci. Tocmai ţipa:

− Bărbatul meu nu mănîncă niciodată pui.

− Eu plec pe jos şi mă duc spre casă, îi spuse Bert. Mă simt prost.

Nevastă-sa lăsă din mînă puiul şi se şterse pe degete şi la gură cu un şerveţel de hîrtie.

− Da' ce-i cu tine, Bert?

− Nu ştiu. Nu mă simt bine.

− Vrei sa merg şi eu acasă cu tine, cu maşina?

− Nu, rămîi. Te-aduce Jimmie acasă.

− Bine, conveni doamna Munroe. Să-ţi iei rămas-bun de la domnul şi doamna Banks.

Bert se întoarse în loc, neînduplecat.

− Le spui tu rămas-bun şi din partea mea. Mie mi-e prea rău.

Şi porni cu pas iute.

La o săptămînă după aceea, Bert Munroe veni la ferma Banks şi opri Ford-ul în faţa porţii. Raymond apăru de după un tufiş, unde stătuse la pîndă ca să împuşte un uliu. Îi ieşi agale în întîmpinare şi strînse mîna musafirului.

− Am auzit atîtea despre ferma dumitale, încît mi-am spus să dau şi eu o fugă să văd cu ochii mei, îi spuse Bert.

Raymond era în culmea fericirii.

− Numai o clipă, să las puşca asta, şi pe urmă te însoţesc.

Un ceas întreg au umblat prin fermă, Raymond dînd explicaţii, iar Bert minunîndu-se de curăţenia şi eficienţa crescătoriei de păsări.

− Hai în casă, trebuie să bem un pahar de bere, spuse Raymond după ce trecură peste tot. Intr-o zi ca asta nimic nu poate fi mai grozav decît o bere rece.

După ce se aşezară, Bert începu cu stîngăcie:

− I-ai scris directorului închisorii, domnule Banks?

− Da. I-am scris. Foarte curînd trebuie să primesc răspuns.

− Bănuiesc că te întrebi pentru ce te-am rugat treaba asta. Cum să-ţi spun, cred că un om trebuie sa vadă tot ce-i stă în putinţă. Asta înseamnă experienţă. Si cu cît un om are mai multă

experienţă, cu atît mai bine-i pentru el. Omul trebuie să vadă de toate.

− Cred că ai dreptate, fără îndoială, încuviinţă Raymond.

Bert goli paharul şi se şterse la gură.

− Bineînţeles, am citit şi eu în jurnale despre execuţii, dar altceva e să vezi cu ochii tăi, la faţa locului. Se spune ca pînă la spînzurătoare sunt treisprezece trepte, ca semn de ghinion. E adevărat?

Chipul lui Raymond luă o expresie de concentrare.

− De... Nu ştiu, domnule Munroe. Nu le-am numărat niciodată.

− Şi cum fac... luptă şi se zvîrcolesc mult după ce li se trage trapa de sub picioare?

− Aşa cred. Vezi, sunt legaţi cu o curea şi pe urmă li se pune o glugă neagră peste cap. Nu prea poţi să vezi mare lucru. E mai mult un fel de zbatere, aş zice eu, decît luptă cu moartea.

Chipul lui Bert era roşu şi încordat. Ochii îi licăreau de curiozitate.

− In jurnale spun că durează între cincisprezece minute şi jumătate de oră pînă îşi dau sufletul! Asta-i adevărat?

− Da... poate c-o fi adevărat. Dar, bineînţeles, poţi spune pe bună dreptate că sunt cu adevărat morţi chiar din clipa cînd s-au prăbuşit. E ca atunci cînd tai gîtul unei găini şi găina se zbate de colo pînă colo, dar de moartă e moartă de-a binelea.

− Da, da... cred că aşa stau lucrurile. Doar nişte reflexe, aşa le spun ei. Îmi închipui că unora le vine destul de greu cînd văd asta pentru prima oară.

Raymond rîse puţin înveselit.

− Sigur. Aproape de fiecare dată leşină cîte cineva. Pe urmă, şi reporterii ăia de la jurnale, dacă-s mai tinerei, plîng cîteodată, plîng ca nişte copii, iar altora le vine rău, ştii, le vine rău de-a binelea - varsă şi maţele din ei. Mai toţi cei veniţi acolo pentru prima oară cam aşa păţesc. Hai să mai bem o sticlă de bere, domnule Munroe. E rece şi bună, nu-i aşa?

− Daaa... grozavă bere, recunoscu Bert dus pe gînduri. Trebuie să iau şi eu reţeta dumitale. Omul se cuvine să aibă pregătită puţină bere pentru vreme de arşiţă. Acuma eu am să plec, domnule Banks. Mulţumesc frumos pentru toate cîte mi le-ai arătat. Cred că ai putea să-i mai înveţi cîte ceva despre găini şi pe ăia de la Petaluma.

Raymond roşi de plăcere.

− Mă străduiesc şi eu să mă ţin la curent cu tot ce-i mai nou. Cînd oi primi ceva de la Ed, am să-ţi dau de veste, domnule Munroe.

In următoarele două săptămîni, Bert Munroe a fost nervos şi cumplit de irascibil. Se petrecea cu el ceva aşa de neobişnuit, că nevastă-sa găsi cu cale să protesteze:

− Bert, ţie nu ţi-s boii acasă. De ce nu te urci în maşină şi nu te duci să te vadă un doctor?

− Ei! N-am nici pe dracu, răspunse el încăpăţînat.

Işi petrecea mai tot timpul muncind la cîmp, dar ochii îi rătăceau de-a lungul drumului de cîte ori se auzea vreo maşină. Era o zi de sîmbătă cînd Raymond Banks sosi în camioneta lui şi opri la porţile fermei Munroe. Bert lăsă lopata din mînă şi îi ieşi în întîmpinare. Atunci cînd doi fermieri se întîlnesc, rareori intră în casă. In loc de asta, se plimbă agale pe cîmp, smulgînd din vreme în vreme cîte un fir de iarbă sau rupînd cîte o frunză din pomi şi pipăind-o pe îndelete în timp ce vorbesc. Era la începutul verii. Frunzele pomilor roditori încă nu-şi pierduseră verdele fraged şi graţios, dar florile se scuturaseră şi fructele se aleseseră. Cireşele  chiar începuseră să capete puţină culoare. Bert şi Raymond păşeau fără grabă pe pămîntul arat dintre pomii livezii.

− Anul ăsta păsările s-au înmulţit grozav, spuse Bert. Cred c-au să mănînce mai toate cireşele.

Ştia foarte bine pentru ce anume venise Raymond.

− Ştii, am primit veşti de la Ed, domnule Munroe. Zice că totul e-n regulă, dacă vii si dumneata cu mine. Zice că nu lasă multă lume să vină, fiindcă vor să-i ţină departe pe cei dornici să vadă numai din curiozitate bolnăvicioasă. Dar zice că orice prieten al meu e oricînd

bine-venit. Plecăm joia viitoare. Vineri e o execuţie. (Bert păşea tăcut, cu ochii în pămînt.) Ed

e un băiat tare drăguţ. Are să-ţi placă, urmă Raymond. Joi noaptea dormim la el.

Bert luă de jos o uscătură neadunată la vreme şi o îndoi ca pe un arc încordat, zicînd:

− M-am tot gîndit la treaba asta. Te-ar stînjeni cu ceva dacă m-aş retrage în ultima clipă?

Raymond se uită lung la el.

− Cum aşa? Credeam că vrei să mergi. Ce s-a întîmplat?

− Dacă-ţi spun, cred c-ai să mă socoteşti un mare papă-lapte. Adevărul e... am stat mult şi m-am gîndit la treaba asta şi... mi-e frică să merg. Mi-e teamă că n-am să mi-o mai pot scoate din minte.

− Nu-i chiar aşa de grozav cum s-ar părea, protestă Raymond.

− Poate că nu-i. De ştiut, nu ştiu nimic. Dar mi-e teamă că are să-rni facă rău. Nu toţi oamenii văd un lucru în acelaşi fel.

− Nu, asta-i drept.

− Am să încerc să-ţi dau o idee cam cum simt eu, domnule Banks. Ştii că nu mănînc carne de găină. Niciodată nu spun nimănui din ce pricină anume nu mănînc. Spun doar că nu-mi place. Ti-am dat destulă bătaie de cap, aşa că dumitale am să-ţi spun... ca un fel de explicaţie.

Uscătura i se frînse în mîini şi atunci azvîrli cele două capete şi vîrî mîinile în buzunare.

− Cînd eram copil, aveam vreo doisprezece ani, înainte de şcoală făceam pe comisionarul şi duceam acasă la clienţi articole de băcănie. Ei, şi lîngă fabrica de bere locuia un bătrîn invalid. Avea un picior tăiat de la coapsă şi, în loc de picior de lemn, purta o cîrjă dintr-acelea cum se făceau odată, un fel de semilună prinsă la capătul unui băţ rotund. Ţi le-aduci aminte. Mergea cu cîrja asta destul de bine, dar cam încet. Şi într-o dimineaţă, cînd treceam pe-acolo cu coşul încărcat, bătrînul ieşise în curte şi se pregătea să taie un cocoş. Era cel mai mare Rhode Island pe care l-am văzut vreodată. Sau poate mi s-a părut atît de mare fiindcă eram eu aşa de mic. Bătrînul pusese cîrja la subţioară şi ţinea cocoşul de picioare.

Bert tăcu şi se aplecă să ridice de jos altă uscătură. O îndoi şi pe asta, ca pe un arc. Pe măsură ce vorbea, se făcea tot mai palid la faţă.

− Ei, continuă el, şi bătrînul ăsta avea în cealaltă mînă o secure. Tocmai cînd lovi cu securea ca să taie gîtul cocoşului, cîrja îi alunecă puţin în jos, cocoşul se zbătu în mîna lui şi, în loc de gît, îi tăie o aripă. Ei, şi în clipa aceea bătrînul aproape că îşi pierdu minţile. Lovea şi lovea mereu cu securea, totdeauna unde nu trebuia, ba în piept, ba în burtă. Apoi cîrja îi alunecă şi mai jos, dezechilibrîndu-l chiar în clipa cînd cădea securea. Reteză atunci un picior al cocoşului şi îşi tăie şi el un deget.

Bert se şterse pe frunte cu mîneca. Raymond făcea o gramăjoară de pămînt, adunîndu-l cu latul piciorului.

− Ei, şi cînd s-a întîmplat asta, bătrînul a lăsat pur şi simplu cocoşul jos şi a intrat şontîcăind în casă, ţinîndu-se de deget. Şi cocoşul a continuat să se tîrîie pe jos trăgîndu-şi maţele după el... se tîra şi parcă tot cîrîia.

Uscătura i se frînse deodată în mîini, şi acum o azvîrli cu furie.

− Aşa, domnule Banks, de atunci niciodată n-am mai tăiat vreo găină şi n-am mai pus în gură carne de pasăre. Am încercat să mănînc, dar de fiecare dată mi-a apărut dinaintea ochilor blestematul acela de Rhode Island tîrîndu-se pe pămînt. Pentru prima oară se uită în ochii lui Raymond Banks: Inţelegi cum vine asta?

Raymond îi ocoli privirea şi se uită în altă parte.

− Da. Da. Cred că trebuie să fi fost ceva îngrozitor.

Bert insistă,

− Ei, şi-am stat eu şi m-am gîndit la execuţia aceea. S-ar putea să fie asemenea cocoşului. De nenumărate ori am revăzut în vis scena cu cocoşul, pe vremea cînd eram copil. De fiecare dată cînd mi se deranja stomacul şi aveam coşmaruri, visam cocoşul acela. Acum, să zicem că merg cu dumneata la spînzurare. S-ar putea să încep a visa şi scena asta. Nu cu mult în urmă au spînzurat o femeie în Arizona şi funia i-a smuls capul cu totul. Să zicem că s-ar întîmpla una ca asta. Ar fi de o sută de ori mai înfiorător decît a fost cu cocoşul. Ştii, la aşa ceva mi-ar fi cu neputinţă să rezist.

− Dar, practic, treaba asta nu se întîmplă niciodată, protestă Rayrnond. Iţi spun doar că nu e nici pe departe aşa de cumplit cum pare.

S-ar fi zis că Bert nu-l aude. Chipul lui se încrîncena din pricina groazei stîrnite de gîndurile ce-i umblau prin minte.

− Pe urmă, spui că unora li se face rău, iar alţii leşină. Eu ştiu de ce se întîmplă aşa. Fiindcă oamenii aceia îşi închipuie că ei se află sub spînzurătoare, cu laţul de gît. Trec prin exact aceleaşi stări sufleteşti ca individul condamnat. Am trecut prin asta. Mi-am închipuit că o să fiu spînzurat peste douăzeci şi patru de ore. E cel mai îngrozitor coşmar de pe lume. Şi-atunci, m-am gîndit, ce rost are să mă duc pînă acolo ca să-mi vîr singur groaza în suflet? Mi s-ar face rău. Ştiu că aşa s-ar întîmpla. Aş trece prin absolut tot ce trece nenorocitul acela de pe eşafod. Azi-noapte, numai gîndindu-mă la lucrul ăsta, simţeam ştreangul în jurul gîtului. Pe urmă am adormit, cearceaful mi s-a ridicat peste cap şi am visat că e blestemata aceea de glugă neagră.

− Iţi spun eu, ascultă-mă, la lucruri dintr-astea nu trebuie să te gîndeşti, strigă Raymond furios. Dacă te gîndeşti la lucruri dintr-astea, n-ai niciun drept să mergi cu mine. Iţi spun eu că nu e chiar atît de îngrozitor, cînd stai acolo şi vezi. Nu face nimic. Mi-ai spus că vrei să mergi, şi eu ţi-am făcut rost de invitaţie. De ce e nevoie să vorbeşti aşa? N-are nici un rost să vorbeşti cum ai vorbit. Dacă nu vrei să mergi, de ce dracu nu spui numai atît şi pe urrnă să-ţi legi gura?

Privirile pline de groază dispărură din ochii lui Bert. Aproape cu nerăbdare se lăsă şi el cuprins de mînie.

− Nu e cazul să-ţi ieşi din fire, domnule Banks. N-am făcut decît să-ţi explic pentru ce nu vreau să merg. Dacă ai fi avut un strop de imaginaţie, ai fi înţeles singur şi nu te-ai fi dus să vezi cum e ucis un biet nenorocit.

Raymond îi întoarse spatele, plin de dispreţ.

− Nu eşti decît un laş, îi spuse şi porni grăbit către camionetă. Goni cu furie pînă la ferma lui, dar, după ce ajunse şi băgă maşina în garaj, se duse spre casă cu paşi înceţi. Nevastă-sa tăia trandafiri.

− Ce-i cu tine, Ray? Parcă eşti bolnav, strigă ea.

Raymond o privi încruntat.

− Mă doare capul, asta-i tot. Lasă că-mi trece. Il ştii pe Bert Munroe, ăla de voia să meargă împreună cu mine săptămîna viitoare?

− Da.

− Ei, află că nu mai vrea să meargă.

− Da' ce i-a venit?

− Şi-a pierdut curajul, asta-i. Ii e frică să vadă execuţia.

Nevastă-sa rîse fără veselie.

− De, nu ştiu dacă mie mi-ar plăcea s-o văd.

− Tu eşti femeie, da' el s-ar zice că-i bărbat.

A doua zi de dimineaţă, Raymond se aşeză plictisit la masă şi mîncă foarte puţin. Nevastă-sa era îngrijorată.

− Tot te mai doare capul, Ray? De ce nu iei ceva?

Raymond nu dădu atenţie întrebării.

− Trebuie să-i scriu lui Ed, şi nu ştiu ce să-i spun.

− Cum adică nu ştii ce să-i spui?

− Ei, mi-e teamă că mă paşte o răceală. Nu prea ştiu dacă oi fi în stare să mă duc pînă acolo joi. E drum lung, şi cînd treci golful e destul de frig.

Doamna Banks căzu pe gînduri.

− De ce nu-l inviţi să vina şi el pe la noi odată? N-a fost deloc pe la noi, iar tu ai fost la el de nu ştiu cîte ori.

Raymond se lumină la faţă.

− Ei fir-ar să fie! E-o idee grozavă. De ani de zile mă tot duc mereu pe la el. Ii trimit o scrisoare scurtă şi-i spun sa vină încoace.

− Am putea să dăm o petrecere cîmpenească în cinstea lui, propuse doamna Banks.

Raymond se posomorî din nou.

− Ei, asta n-aş zice. Cind primeşti un prieten atît de apropiat ca Ed, nu e bine să ai prea multă lume. Da', bere... hehei, numai să vezi tu cît îi place lui Ed berea! Chiar acum m-apuc să-i scriu.

Se duse şi luă un toc, un mic bloc de corespondenţă şi o sticluţă cu cerneală. In vreme ce stătea cu tocul în mînă şi se gîndea cum să înceapă, se înnegură iarăşi la chip. "Lua-l-ar dracu pe Munroe ăsta! Cît mi-am bătut capul pentru el. De unde să ştiu c-are să facă din mine un laş?"