Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (2)

Cele povestite de prietenul meu îmi treziră o curiozitate deosebită. Monomanii, oamenii prizonieri ai unei singure idei, m-au intrigat întreaga viaţă, căci un spirit cu cât e mai limitat, cu atât este pe de altă parte mai aproape de infinit. Tocmai oamenii aceştia, aparent solitari, îşi construiesc, ca termitele, cu materia lor specială, o ciudată şi absolut unică lume în miniatură. Aşa încât nu mi-am ascuns intenţia de a studia sub lupă — în timpul celor douăsprezece zile cât avea să dureze călătoria până la Rio — pe acest curios specimen de intelectual unilateral.

Dar prietenul meu m-a prevenit:

   — Nu prea ai şanse; după câte ştiu, nimeni n-a reuşit să scoată din Czentovic nici cel mai sărac material psihologic. Sub nemărginita lui îngustime de minte, ţăranul ăsta şiret ascunde marea deşteptăciune de a nu se da de gol, şi anume printr-o tehnică foarte simplă: evită orice convorbire, afară de acelea cu compatrioţi din lumea lui, pe care şi-i caută prin birturi. Unde simte un om cultivat, se ascunde în găoacea sa de melc, aşa că nimeni nu se poate lăuda să-l fi auzit rostind vreo prostie, sau să fi măsurat adâncimea — despre care se spune că e neţărmurită — a inculturii lui.

Într-adevăr, spusele prietenului aveau să se confirme. În primele zile ale călătoriei, mi-a fost absolut imposibil să mă apropii de Czentovic fără să mă vâr în sufletul lui. Ceea ce nu intră de loc în firea mea. Adevărat că se plimba câteodată pe covertă, dar totdeauna cu mâinile la spate, cu acea ţinută mândră, cufundată în sine, ca Napoleon în cunoscutul tablou. Afară de asta, îşi executa atât de grabnic şi de energic turul peripatetic pe covertă, încât ar fi trebuit să alerg după el în trap ca să-i pot adresa un cuvânt. Pe de altă parte, niciodată nu se arăta prin saloane, la bar, sau în fumoar. Şi, cum îmi spusese confidenţial stewardul, cea mai mare parte a zilei şi-o petrecea în cabina lui, în faţa unei table enorme, pe care exersa sau recapitula partide de şah.

După trei zile, începui să mă necăjesc de-a binelea că tehnica lui de apărare era mai abilă decât voinţa mea de a mă apropia de el. Nu avusesem vreodată ocazia să cunosc personal un maestru al şahului, iar acum, cu cât mă străduiam mai mult să-mi imaginez un asemenea tip de om, cu atât mai de neînchipuit îmi apărea o activitate cerebrală care timp de o viaţă de om se rotea în jurul unui spaţiu de şaizeci şi patru de pătrate albe şi negre. Doar cunoşteam din propria-mi experienţă tainica atracţie a acestui „joc regal”, singurul dintre toate jocurile născocite de om, care se sustrage suveran oricărei tiranii a hazardului şi care acordă lauri numai spiritului sau mai bine zis unei anumite forme de înzestrare a spiritului. Dar oare nu minimalizăm jignitor şahul, numindu-l un joc? Nu este şi el o ştiinţă, o artă, plutind între aceste categorii ca sicriul lui Mohamed între cer şi pământ? Nu e o împăcare unică a tuturor contrastelor? E străvechi şi totuşi veşnic nou, mecanic în concepţie şi totuşi eficient numai prin fantezie, limitat geometric într-un spaţiu încremenit şi în acelaşi timp nelimitat în combinaţiile sale, dezvoltându-se pururi şi rămânând totuşi steril, o gândire ce nu duce la nimic, o matematică ce nu calculează nimic, o artă fără opere, o arhitectură fără substrat; şi totuşi, după cum s-a dovedit, mai trainic în fiinţa şi în existenţa sa decât toate cărţile şi toate operele, singurul joc care aparţine tuturor timpurilor şi tuturor popoarelor şi despre care nimeni nu ştie ce zeu l-a adus pe pământ pentru a omorî plictiseala, pentru a ascuţi simţurile şi a captiva sufletele. De unde începe şi unde se sfârşeşte? Orice copil îi poate învăţa primele reguli, orice ageamiu îl poate încerca; şi totuşi, jocul acesta creează, în limitele înguste ale unui careu invariabil, o specie deosebită de maeştri, incomparabili cu toţi ceilalţi oameni cu o aptitudine exclusivă pentru şah, genii specifice, la care viziunea, răbdarea şi tehnica sunt eficace, conlucrând tot atât de determinat ca la matematician, la poet, la compozitor, dar într-o altă proporţie şi într-o altă relaţie. Poate că pe vremea când frenologia era la modă, un Gall ar fi disecat creierii maeştrilor şahişti, spre a stabili dacă la astfel de genii o circumvoluţie a materiei cenuşii, un fel de muşchi sau de protuberanţă a şahului s-ar găsi imprimată mai intens decât în alţi creieri. Şi cât l-ar fi pasionat pe un asemenea frenolog cazul unui Czentovic, la care geniul specific apare îngropat într-o totală lene intelectuală ca un singur filon de aur într-o rocă sterilă de un chintal. În principiu, îmi era desigur clar că un joc atât de original, atât de genial, îşi putea crea matadori specifici. Totuşi, cât de greu, aproape imposibil, îmi venea să concep viaţa unui om cu intelectul activ, a cărui lume se reduce la linia dintre negru şi alb, un om care îşi caută triumful vieţii într-o eternă mişcare, înainte şi înapoi, a treizeci şi două de figurine! Cum să ţi-l închipui pe acela care consideră faptul de a fi deschis o partidă nouă cu calul în locul pionului, drept o ispravă mare, precum îşi caută nemurirea într-un colţişor dintr-o carte de şah. Cum să-ţi imaginezi viaţa unui om dotat cu inteligenţă, care fără să înnebunească, îşi încordează, timp de zece, douăzeci, treizeci, patruzeci de ani, toate forţele gândirii spre ţelul ridicol de a încolţi un rege de lemn pe o tablă de lemn?!

Şi iată că un astfel de fenomen, un geniu atât de ciudat, sau un smintit atât de enigmatic se află pentru prima dată în preajma mea, pe acelaşi vas, la şase cabine depărtare, iar eu, nefericitul, în care curiozitatea pentru tot ce ţine de domeniul spiritului degenerează într-un fel de pasiune, să nu fiu în stare să mă apropii de el! Începeam să pun la cale cele mai absurde vicleşuguri: de pildă, să-i gâdil vanitatea cu un pretins interviu pentru un ziar important, sau să-l atac în aviditatea lui propunându-i un meci bănos în Scoţia. Dar până la urmă, mi-am amintit că cea mai verificată tehnică a vânătorului ca să momească un cocoş de munte este să imite ţipătul de dragoste. Într-adevăr, ce poate fi mai eficace pentru a atrage atenţia unui jucător de şah, decât să joci tu însuţi şah?

Eu însă n-am fost niciodată un şahist serios, din simplul motiv că totdeauna m-am ocupat de şah superficial şi exclusiv pentru plăcerea mea. Când mă aşez un ceas în faţa tablei de şah, n-o fac ca să mă încordez, ci, dimpotrivă, numai pentru a-mi destinde spiritul. Eu joc şah, în înţelesul propriu al cuvântului, pe când ceilalţi, adevăraţii jucători de şah, îl iau în serios. La şah, ca şi în dragoste, un partener este indispensabil — şi în momentul acela nu ştiam încă dacă la bord se mai află alţi amatori de şah. Pentru a-i scoate din vizuinile lor, le-am întins în fumoar o cursă primitivă, ca un păsărar, aşezându-mă în faţa unei table de şah, cu nevastă-mea, deşi ea joacă încă şi mai slab decât mine. Într-adevăr, nu făcusem mai mult de şase mişcări şi cineva care trecea pe acolo s-a oprit, un al doilea a cerut voie să privească; în sfârşit, am găsit şi partenerul dorit, care mi-a propus o partidă. Îl chema Mac Connor, un inginer de mine, scoţian, care după câte am aflat, făcuse o mare avere în California săpând puţuri de petrol. Ca înfăţişare, era un om viguros, cu fălci puternice şi aproape pătrate, cu dinţi solizi, cu tenul de o culoare intensă, a cărei roşeaţă pronunţată se datora probabil, măcar în parte, consumului abundent de whisky. Avea umeri surprinzător de laţi, aproape atletici şi acest lucru străbătea ca o trăsătură de caracter până în jocul lui. Căci mister Mac Connor făcea parte din acel soi de oameni ai succesului care, în admiraţia propriei lor fiinţe, se simt umiliţi în conştiinţa personalităţii lor chiar şi de înfrângerea suferită la o biată partidă de joc. Obişnuit să-şi impună cu brutalitate voinţa şi răsfăţat de succesele sale reale, acest masiv self-made man era atât de neclintit pătruns de superioritatea sa, încât orice împotrivire îl irita ca o răzvrătire necuviincioasă, aproape ca o insultă. După ce a pierdut prima partidă, a devenit morocănos şi a început să explice amănunţit şi dictatorial că asta nu i se întâmplase decât printr-o neatenţie de o clipă; la a treia, a dat vina pe zgomotul din încăperea vecină. Niciodată nu consimţea să piardă o partidă fără să ceară îndată revanşa. La început, această înverşunare ambiţioasă mă amuza: până la urmă, am considerat-o numai o circumstanţă inevitabilă pentru planul meu de a-l atrage pe campionul mondial la masa noastră.

A treia zi am reuşit, dar numai pe jumătate. Fie că Czentovic ne observase în faţa tablei de şah pe fereastra de pe covertă, fie că întâmplător onorase fumoarul cu prezenţa sa — în orice caz, văzându-ne pe noi, nişte nechemaţi, exercitând arta lui, s-a apropiat instinctiv cu un pas, şi de la acea distanţă bine măsurată, a aruncat o privire cercetătoare asupra tablei noastre. Era rândul lui Mac Connor să joace. Şi chiar această singură mişcare a fost de ajuns pentru a-l lămuri pe Czentovic că ostenelile noastre de diletanţi sunt prea puţin demne a fi urmărite cu interes de un maestru ca el. Cu acelaşi gest sigur cu care unul dintre noi — dacă i s-ar fi oferit într-o librărie un roman poliţist prost — l-ar fi respins fără măcar să-l răsfoiască, Czentovic s-a depărtat de masa noastră şi a părăsit fumoarul. Te-a pus la cântar şi te-a găsit prea uşor, mi-am spus, cam supărat de acea privire rece şi dispreţuitoare. Ca să-mi vărs focul, i-am spus lui Mac Connor:

— După cât se pare, mişcarea dumitale nu l-a entuziasmat pe maestru.

— Care maestru?

I-am explicat că acel domn care trecuse adineauri pe lângă noi şi care ne privise jocul cu ochi dezaprobatori era maestrul Czentovic.

— Ei bine, am adăugat, noi doi avem să îndurăm zdrobitorul lui dispreţ fără prea mare suferinţă, căci „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”.

Dar, spre mirarea mea, aceste cuvinte aruncate în treacăt au avut asupra lui Mac Connor un efect neaşteptat. S-a întărâtat dintr-o dată, a uitat de partida noastră şi ambiţia i se auzea zvâcnind. A zis că habar nu avusese de prezenţa lui Czentovic pe vapor şi că trebuie neapărat să joace cu el. Cu un campion mondial nu jucase decât o singură dată, într-o partidă simultană, alături de alţi patruzeci: chiar şi asta fusese grozav de palpitant şi aproape câştigase. Oare îl cunoşteam personal pe maestru? Am răspuns negativ. Nu cumva aş vrea să-i vorbesc şi să-l poftesc la masa noastră? Am refuzat sub cuvânt că, după câte ştiam, Czentovic nu era dornic de cunoştinţe noi. Afară de asta, ce farmec putea avea pentru un campion mondial să joace cu nişte şahişti ca noi, jucători de mâna a treia?

Ei, n-ar fi trebuit să rostesc cuvintele „jucători de mâna a treia”, faţă de un om atât de ambiţios ca Mac Connor. S-a rezemat necăjit în fotoliu şi a declarat tăios că, în ce-l priveşte, nu-i vine să creadă că Czentovic ar putea refuza invitaţia politicoasă a unui gentleman şi că va avea el grijă de asta. După ce, la rugămintea lui, i-am făcut o scurtă descriere a campionului, Mac Connor a părăsit cu indiferenţă tabla noastră de şah ca să se avânte cu o nerăbdare impetuoasă pe covertă în căutarea lui Czentovic. Am simţit din nou că posesorul unor umeri atât de laţi nu putea fi reţinut, îndată ce voinţa lui îşi fixase o ţintă.

Aşteptam cu destulă curiozitate. După zece minute, Mac Connor s-a întors nu tocmai bine dispus, după cât mi se părea.

— Ei? l-am întrebat.

— Ai avut dreptate, a răspuns cam înciudat. Nu-i un domn prea agreabil. M-am prezentat, i-am spus cine sunt. Nici nu mi-a întins mâna. Am încercat să-i explic cât de mândri şi onoraţi am fi toţi cei de pe vas, dacă el ar consimţi să joace cu noi un simultan. Dar s-a ţinut al dracului de ţeapăn, şi mi-a răspuns că regretă, însă şi-a luat prin contract obligaţia faţă de agentul lui de a nu juca fără onorariu în tot timpul turneului. Minimul onorariului său ar fi două sute cincizeci de dolari partida.

M-a apucat râsul.

— Nu mi-ar fi dat niciodată prin minte că, mutând figurile de pe negru pe alb, poţi face o afacere atât de bănoasă. Ei, sper că şi dumneata ţi-ai luat rămas bun tot atât de politicos.

Mac Connor a rămas însă foarte serios:

— Partida e fixată pentru mâine după-amiază la ora trei. Aici, în fumoar. Sper că n-o să-l lăsăm să ne facă praf prea uşor.

— Cum? I-ai acordat cei două sute cincizeci de dolari? am exclamat foarte impresionat.

— De ce nu? C’est son métier Dacă m-ar durea o măsea şi dacă s-ar afla, întâmplător, pe vas, vreun dentist, nici lui nu i-aş cere să mi-o scoată gratuit. Omul are perfectă dreptate să pretindă preţuri grase: în orice specialitate, adevăraţii oameni capabili sunt şi cei mai buni oameni de afaceri. În ce mă priveşte, cu cât o afacere e mai limpede, cu-atât mai bine. Prefer să plătesc cash decât să primesc favoruri de la un oarecare domn Czentovic şi la urmă să fiu obligat să-i mulţumesc. De altminteri, mi s-a întâmplat să pierd într-o seară la clubul nostru mai mult de două sute cincizeci de dolari şi asta fără să joc cu un campion mondial. Pentru jucători „de mâna a treia” nu-i ruşine să fie învinşi de un Czentovic.

    Mă amuza cât de adânc jignisem amorul propriu al lui Mac Connor cu expresia asta nevinovată „jucător de mâna a treia”. Cum însă era hotărât să plătească această glumă costisitoare, n-aveam nimic împotriva unei ambiţii deplasate, care în fine avea să-mi mijlocească cunoştinţa cu bizarul meu individ. I-am înştiinţat în grabă pe cei patru sau cinci domni care se declaraseră până acum jucători de şah şi, pentru a nu fi deranjaţi în timpul meciului de cei care ar trece pe acolo, am rezervat nu numai masa noastră, ci şi mesele vecine.