Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (4)

Nu mi-a trebuit mult să-l găsesc pe covertă pe fugarul atât de grăbit. Stătea culcat pe deckchair-ul lui şi citea. Înainte de a mă apropia de el, am profitat de ocazie ca să-l privesc. Capul cu trăsături ascuţite se rezema pe perne într-o atitudine de uşoară oboseală; din nou, m-a surprins mai ales paloarea stranie a obrazului relativ tânăr, al cărui păr complet alb îi încadra tâmplele. Aveam, nu ştiu de ce, impresia că acest om trebuie să fi îmbătrânit brusc. Abia m-am apropiat, că el s-a şi ridicat politicos şi s-a prezentat cu un nume ce mi-era cunoscut ca al unei vechi familii austriece foarte de vază. Mi-am amintit că cineva cu numele acesta făcuse parte din cel mai apropiat cerc de prieteni ai lui Schubert şi că unul dintre medicii particulari ai bătrânului împărat descindea din aceeaşi familie. 

    Când i-am comunicat doctorului B. rugămintea noastră de a primi provocarea lui Czentovic, s-a arătat vizibil surprins. Se vedea că n-avusese nici cea mai mică idee de a fi ţinut piept unui campion mondial, ba încă celui mai glorios la ora aceea. Dintr-un motiv oarecare, ştirea părea să-i fi făcut o impresie deosebită; s-a informat cu insistenţă dacă era sigur că adversarul lui este într-adevăr un campion mondial, recunoscut ca atare. Am remarcat îndată că circumstanţa asta îmi uşura mult misiunea; însă simţindu-i sensibilitatea, am găsit cu cale să trec sub tăcere faptul că, în cazul unui eşec, riscul material îl priveşte pe Mac Connor. După multă şovăire doctorul B. se declară în sfârşit dispus pentru un meci, dar nu fără a-şi formula categoric dorinţa de a-i preveni pe ceilalţi domni să nu-şi facă iluzii exagerate despre ştiinţa sa.

— Căci, adăugă el cu un zâmbet îngândurat, nu ştiu cu adevărat dacă sunt capabil să joc corect, după toate regulile, o partidă de şah. Vă rog să mă credeţi, nu dintr-o falsă modestie v-am spus că, de când eram în gimnaziu, deci de mai bine de douăzeci de ani, nu m-am mai atins de o figură de şah. Şi chiar pe vremea aceea treceam drept un jucător fără un talent deosebit.

Spunea asta într-un chip atât de natural, încât nu am avut nicio umbră de îndoială că era sincer. Totuşi, nu m-am putut împiedica să-mi exprim mirarea de precizia cu care îşi amintise fiecare combinaţie a diferiţilor maeştri. În orice caz, se ocupase desigur mult cu şahul, cel puţin teoretic. Doctorul B. zâmbi iar, în felul lui straniu, visător.

— Hm! M-am ocupat mult! Într-adevăr, numai Dumnezeu ştie cât m-am ocupat cu şahul. Dar asta s-a întâmplat în împrejurări cu totul speciale, pot zice chiar în împrejurări unice. A fost o poveste destul de complicată, şi ar putea fi socotită o măruntă contribuţie la bunele şi măreţele vremuri de astăzi. Dacă aţi avea răbdare o jumătate de ceas…

Îmi făcuse semn să mă aşez lângă dânsul pe deckchair. Am acceptat bucuros invitaţia. Eram singuri. Doctorul B. îşi scoase ochelarii de citit, îi puse deoparte şi începu:

— Aţi fost atât de amabil să spuneţi că dumneavoastră, ca vienez, vă aduceţi aminte de numele familiei mele. Bănuiesc însă că n-aţi auzit de biroul de avocatură pe care l-am condus împreună cu tata şi, mai târziu, singur. Noi nu pledam în  procese despre care vorbesc ziarele şi, din principiu, ne feream de clienţi noi. În realitate, nu mai practicam adevărata avocatură, ci ne mărgineam exclusiv la consultaţii juridice, mai ales la administrarea bunurilor marilor mănăstiri, cu care tatăl meu avea relaţii strânse, ca fost deputat al partidului clerical. Afară de asta — azi, când monarhia aparţine istoriei, se poate vorbi de acest lucru — ne era încredinţată administrarea fondurilor unor membri ai familiei imperiale. Legătura aceasta cu clerul şi cu curtea — un unchi al meu era medic personal al împăratului, altul, stareţ la Seitenstetten — dura de două generaţii. Noi nu trebuia decât s-o menţinem. Era o activitate liniştită, pot zice, fără răsunet, de care ne bucuram graţie încrederii ce o moştenisem, necerându-ni-se mai mult decât cea mai strictă discreţie şi corectitudine, două calităţi pe care răposatul meu tată le poseda în cel mai înalt grad. I-a reuşit, într-adevăr, ca în anii inflaţiei, ca şi în anii revoluţiei, să conserve, datorită prudenţei sale, o bună parte din valorile clienţilor lui. Când apoi a venit la cârmă Hitler în Germania şi când şi-a început campaniile de jaf împotriva bunurilor bisericeşti şi mănăstireşti, s-au făcut şi peste graniţă unele negocieri şi tranzacţii, prin mijlocirea noastră, pentru a salva de rechiziţie măcar averile mobile: iar despre unele tratative politice secrete ale curiei şi ale casei imperiale ştiam amândoi mai mult decât va afla vreodată publicul. Dar tocmai discreţia biroului nostru — nu aveam nici măcar firmă la uşă — ca şi precauţia de a evita ostentativ cercurile monarhiste, ne punea la adăpostul unor investigaţii nedorite. De facto, în toţi anii aceia nicio autoritate din Austria n-a bănuit vreodată că trimişii secreţi ai casei imperiale îşi predau sau îşi preluau corespondenţa cea mai importantă tocmai în cancelaria noastră nearătoasă, de la etajul al patrulea.

Dar naţional-socialiştii, cu mult înainte de a-şi înarma oştile împotriva lumii, începuseră să organizeze în toate ţările vecine o altă armată, tot atât de instruită şi de primejdioasă, legiunea celor prejudiciaţi, a celor înlăturaţi a celor jigniţi. În fiecare administraţie, în fiecare întreprindere erau cuibărite aşa-zisele lor „celule”, în fiecare loc, până sus, în odăile particulare ale lui Dollfuss şi al lui Schuschnigg, se aflau posturile lor de ascultare şi spionii lor. Chiar în cancelaria noastră, atât de modestă, aveau, după cum din păcate am aflat prea târziu, omul lor. Ce-i drept, nu era decât un conţopist păcătos şi fără talent, pe care îl angajasem, la recomandaţia unui preot, numai spre a da biroului aparenţa unei întreprinderi în regulă. În realitate, nu-l utilizam decât pentru comisioane inocente, îl puneam să răspundă la telefon şi să claseze actele — adică actele cu totul indiferente şi neprimejdioase. Corespondenţa n-avea voie s-o deschidă niciodată, toate scrisorile importante le băteam cu mâna mea la maşina de scris, fără să păstrez copii, orice document important îl luam cu mine acasă, iar convorbirile secrete n-aveau loc decât la stăreţia mănăstirii sau în camera de hirotonire a unchiului meu. Mulţumită acestor măsuri de precauţie, postul de ascultare nu putea să afle nimic esenţial. Dar, printr-o întâmplare nefastă, individul acela înfumurat şi ambiţios trebuie să fi băgat de seamă că nu aveam încredere în el, şi că în spatele lui se petreceau fel de fel de lucruri interesante. Poate că vreodată, în absenţa mea, un curier să fi vorbit din imprudenţă despre „Maiestatea-Sa” în loc de a zice „Baronul Bern” după cum era convenit, sau poate că golanul deschisese unele scrisori în mod abuziv. Oricum, înainte ca eu să ajung la bănuieli, obţinuse de la München sau de la Berlin misiunea de a ne supraveghea. Abia mai târziu, când eram arestat demult, mi-am amintit cum indolenţa lui iniţială se transformase în ultimele luni într-un zel neaşteptat şi că în repetate rânduri se oferise cu insistenţă să-mi ducă la poştă corespondenta. Nu pot deci să mă absolv de oarecare imprudenţă; dar, la urma urmei, clica hitleristă n-a tras ea pe sfoară atât de perfid până şi pe cei mai mari militari şi diplomaţi? Cu câtă migală şi cu câtă solicitudine îmi consacrase atenţia sa încă de mult Gestapoul, a arătat-o extrem de limpede împrjurarea că în chiar seara când Schuschnigg şi-a anunţat demisia şi cu o zi înainte de intrarea lui Hitler la Viena, S.S.-iştii m-au şi arestat. Din fericire, apucasem să ard hârtiile cele mai importante, îndată ce auzisem cuvântarea de rămas bun a lui Schuschnigg. Iar restul documentelor, al chitanţelor de care aveam neapărată nevoie pentru valorile depuse în străinătate pe numele mănăstirilor şi a doi arhiduci, le-am expediat — cu adevărat în ultimul minut, înainte ca indivizii să-mi fi spart uşa — prin bătrâna şi credincioasa mea menajeră, într-un coş de rufe, la unchiul meu.

Doctorul B. se întrerupse ca să-şi aprindă ţigara. În lumina pâlpâindă observai că o tresărire nervoasă îi apăruse în jurul colţului drept al gurii. Tresărirea i-o remarcasem mai demult, şi după cum observam acum, se repeta la câteva minute. Era numai o mişcare fugitivă, ca o adiere, dar care dădea întregului obraz o nelinişte ciudată.

— Bănuiţi probabil că acum am să vă povestesc despre lagărul de concentrare în care au fost internaţi toţi cei care rămăseserăm credincioşi vechii noastre Austrii, despre înjosirile, martiriile şi torturile pe care le-am îndurat acolo. Dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat. M-au trecut într-o altă categorie. N-am fost zvârlit printre acei nenorociţi asupra cărora se descărca, prin înjosiri trupeşti şi sufleteşti, un resentiment adunat de mult. M-au repartizat într-un grup foarte restrâns, de la care naţional-socialiştii sperau să stoarcă bani sau informaţii importante. Fireşte că, în sine, umila mea persoană era cu totul neinteresantă pentru Gestapo. Dar trebuie să fi aflat că noi fusesem oamenii de paie, administratorii şi confidenţii celor mai îndârjiţi potrivnici ai lor. Încât ceea ce doreau să smulgă de la mine era material compromiţător, material împotriva mănăstirilor, pe care voiau să le acuze de deturnare de fonduri, material împotriva familiei imperiale şi împotriva tuturor celor care, jertfindu-se, susţineau monarhia în Austria. Bănuiau — şi într-adevăr, nu pe nedrept — că din fondurile care trecuseră prin mâinile noastre, existau sume însemnate ce se ascundeau, încă inaccesibile lăcomiei lor. De aceea m-au ridicat chiar din prima zi, pentru a mă constrânge, prin metodele lor încercate, să le destăinuiesc acele secrete. Oameni din categoria mea, de la care voiau să smulgă bani sau material important, nu erau închişi în lagăre de concentrare, ci rezervaţi unui tratament deosebit. Vă amintiţi, poate, că fostul nostru cancelar şi de asemenea baronul Rotschild, de la rudele căruia sperau să stoarcă milioane, nu au fost duşi într-un lagăr de prizonieri, în dosul sârmei ghimpate. Cu o aparentă bunăvoinţă, aceştia au fost cazaţi într-un hotel, hotelul Metropol, care era în acelaşi timp cartierul general al Gestapoului şi unde fiecare a primit o odaie separată. Şi mie, om atât de neînsemnat, mi s-a acordat acelaşi tratament,

O odaie proprie într-un hotel — nu-i aşa că sună extrem de uman? Dar, credeţi-mă, când noi, „elita”, am fost repartizaţi fiecare în câte o odaie de hotel, destul de bine încălzită, iar nu douăzeci într-o baracă rece ca gheaţa, intenţia lor nu era să aplice o metodă mai umană, ci una mai rafinată. Presiunea prin care voiau să ne smulgă „materialul” necesar trebuia să consiste în ceva mai subtil decât bătaia sau torturile trupeşti: în izolarea cea mai rafinată. Nu ni se făcea nimic — eram cufundaţi într-un neant desăvârşit. Căci nu e lucru pe lume care să exercite o asemenea presiune asupra sufletului omenesc, ca neantul desăvârşit. Închizându-ne pe fiecare într-un vid absolut, într-o odaie ermetic separată de lumea exterioară, constrângerea care până la urmă trebuia să ne deschidă buzele nu avea să se producă dinafară, prin bătăi sau prin frig, ci dinlăuntru. La prima vedere, odaia destinată mie părea destul de confortabilă. Avea o uşă, un pat, un fotoliu, un lighean şi o fereastră zăbrelită. Dar uşa era încuiată zi şi noapte, pe masă nu trebuia să se afle nicio carte, niciun ziar, nicio foaie de hârtie, niciun creion, fereastra se căsca asupra unui calcan; în jurul eului meu şi chiar în jurul trupului meu era organizat neantul deplin. Mi se luaseră toate obiectele: ceasornicul, ca să nu am nicio idee despre timp; creionul, ca să nu pot scrie; briceagul, ca să nu-mi pot tăia venele; până şi cea mai mică posibilitate de a mă amăgi, ca de pildă ţigara, mi-era interzisă. Nu vedeam pe nimeni afară de paznic, care nu avea voie să rostească niciun cuvânt, nici să răspundă la vreo întrebare; nu vedeam chip de om, nici nu auzeam glas de om. Văzul, auzul, toate simţurile nu primeau de dimineaţă până seara cea mai mică hrană, stăteam cu mine însumi, cu trupul meu şi cu cele patru sau cinci obiecte mute — masa, patul, fereastra, ligheanul — singur, fără nicio scăpare; trăiam ca un scafandru sub clopotul de sticlă, în acel ocean negru al tăcerii; ba, ca un scafandru care bănuieşte că frânghia ce-l leagă de lumea exterioară a fost ruptă şi că nu va mai ieşi niciodată din acea adâncime mută. Nu aveam nimic de făcut, nimic de auzit, nimic de văzut, peste tot şi neîntrerupt mă învăluia neantul, golul desăvârşit, spaţial şi temporal. Mă plimbam de colo până colo şi mă însoţeau gândurile de colo până colo, de colo până colo, la nesfârşit. Numai că până şi gândurile, oricât de lipsite de substanţă ar părea, au nevoie de un punct de sprijin, altfel încep să se rotească în jurul lor fără rost; nici ele nu suportă neantul. Aşteptam ceva de dimineaţa până seara şi nu se întâmpla nimic. Aşteptam într-una şi într-una. Nu se întâmpla nimic. Aşteptam, aşteptam, aşteptam, gândeam, gândeam, gândeam, până mă dureau tâmplele. Nu se întâmpla nimic. Rămâneam singur. Singur, singur.

Asta a durat paisprezece zile, pe care le-am trăit în afara timpului, în afara lumii. Dacă ar fi izbucnit atunci un război, eu n-aş fi aflat; doar lumea mea consta numai din masă, uşă, pat, lighean, scaun, fereastră şi perete, şi mereu priveam la acelaşi tapet, de pe acelaşi zid. Fiece linie a desenului lor dinţat s-a încrustat cu o daltă de fier până în cea mai profundă cută a creierului meu, atât de des am privit-o. Apoi, în sfârşit, au început interogatoriile. Erai chemat deodată, fără să ştii bine: e zi ori e noapte. Erai chemat şi dus prin câteva coridoare, nu ştiai încotro; apoi aşteptai undeva, fără să ştii unde şi te aflai brusc în faţa unei mese, în jurul căreia şedeau câţiva oameni în uniformă. Pe masă era un teanc de hârtii; acte despre care nu ştiai ce conţin; apoi începeau întrebările, cele adevărate şi cele false, cele limpezi şi cele perfide, întrebări învăluite şi întrebări care îţi întindeau curse; şi pe când răspundeai, degete străine, rele, răsfoiau hârtiile despre care nu ştiai ce conţin, şi degete străine, rele, scriau într-un protocol, şi nu ştiai ce scriu. Dar cel mai groaznic lucru pentru mine la aceste interogatorii era că nu puteam niciodată ghici, nici calcula, ce ştia Gestapoul în realitate despre cele petrecute în biroul meu şi ce voia anume să smulgă de la mine. După cum v-am mai spus, trimisesem în ultimul ceas unchiului meu, prin menajeră, hârtiile cu adevărat compromiţătoare. Dar le primise? Sau nu le primise? Şi oare cât trădase conţopistul acela? Ce scrisori descoperiseră, ce scrisori smulseseră, poate, între timp, la vreuna dintre mănăstirile germane pe care le reprezentam, de la vreun nepriceput de preot? Şi întrebau, întrebau într-una. Ce valori cumpărasem pentru cutare mănăstire, cu ce bănci fusesem în corespondenţă, dacă cunoşteam sau nu pe domnul cutare, dacă primisem scrisori din Elveţia şi din Steenockerzeel? Şi cum nu puteam să-mi dau seama cât ştiau, fiecare răspuns era de cea mai enormă însemnătate. Dacă recunoşteam un fapt care nu le era cunoscut, dădeam poate pe cineva, în chip inutil pe mâna călăului. Dacă tăgăduiam prea mult, îmi făceam mie rău.

Dar nu interogatoriul era lucrul cel mai groaznic. Cel mai rău era întoarcerea după interogatoriu, în vidul meu, în aceeaşi odaie, cu aceeaşi masă, cu acelaşi pat, cu acelaşi lighean, cu acelaşi tapet. Abia eram singur cu mine că şi încercam să reconstitui răspunsurile cele mai abile pe care ar fi trebuit să le dau şi ce va trebui să răspund data următoare ca să îndepărtez bănuiala pe care poate o provocasem prin vreo remarcă necugetată. Meditam, aprofundam, cercetam, cumpăneam fiecare cuvânt al declaraţiilor pe care le făcusem judecătorului de instrucţie, recapitulam fiecare întrebare pe care mi-o puseseră, fiecare răspuns pe care îl dădusem, încercam să cântăresc ce trecuseră în procesul-verbal şi ştiam totuşi că n-am să pot niciodată calcula şi afla totul. Dar, aceste gânduri o dată puse în mişcare în spaţiul gol, nu mai încetau să se rotească în cap, mereu şi mereu în alte şi alte combinaţii, până şi în somn. De fiecare dată după un interogatoriu al Gestapoului, gândurile mele reluau tot atât de neîndurător tortura întrebărilor, a cercetărilor şi a chinurilor suferite poate în chip şi mai crud, căci orice interogatoriu se sfârşea după un ceas, pe când tortura gândurilor, datorită iadului perfid al singurătăţii, niciodată. Şi mereu în juru-mi numai masa, dulapul, patul, tapetul, fereastra; nicio schimbare, nicio carte, niciun ziar, nicio figură străină, niciun creion să notezi ceva, niciun chibrit să te joci cu el, nimic, nimic, nimic. Abia acum mi-am dat seama că acest sistem al camerei de hotel fusese imaginat ingenios de diabolic şi, din punct de vedere psihologic, era ucigător. În lagărul de concentrare trebuie poate să cari pietre până îţi sângerează mâinile şi îţi îngheaţă picioarele în ghete, eşti îngrămădit cu două duzini de oameni în duhoare şi frig. Dar vezi feţe omeneşti, poţi să priveşti un câmp, o cotigă, un copac, o stea, ceva, orice; pe când aici totdeauna vedeai în jurul tău aceiaşi lucru, înspăimântătorul acelaşi. Aici nu era nimic care să mă scoată din gândurile mele, din halucinaţiile mele, din recapitularea mea bolnăvicioasă. Şi tocmai asta voiau şi ei, să mă sugrume gândurile până mă vor sufoca, încât să fiu silit să le scuip, să le mărturisesc, să mărturisesc tot ce-i interesa, să le dau în sfârşit pe mână materialul şi oamenii. Pe încetul, simţeam cum, sub acea presiune fioroasă a neantului, nervii începeau să mi se destrame; conştient de pericol, mi-i încordam până la a-i distruge, ca să găsesc ori să născocesc o diversiune. Ca să-mi dau o ocupaţie, încercam orice: să recit sau să reconstruiesc tot ce învăţasem pe de rost, imnul naţional şi poezioarele din copilărie. Homer, aşa cum îl învăţasem în gimnaziu, articolele codului civil… Apoi am încercat să fac calcule, să adun şi să împart numere oarecare, dar atenţia mea nu mai avea, în acel vid cumplit, puterea de a se concentra. Nu mă puteam concentra asupra nici unui lucru. Mereu răsărea şi pâlpâia acelaşi gând: Ce ştiu ei? Ce-am spus ieri? Ce trebuie să spun data viitoare?

Acea stare, de fapt indescriptibilă, a durat patru luni. Ei, patru luni, uşor de scris, numai câteva litere! Uşor de spus: patru luni — trei silabe. Într-un sfert de secundă, buzele au şoptit iute sunetele acestea: patru luni. Dar nimeni nu poate zugrăvi, nu poate măsura, nu poate concretiza, nici altuia, nici sieşi, cât măsoară un interval de timp în aspaţial şi în atemporal. Nimănui nu-i poţi lămuri cum roade şi cum distruge acest nimic, nimic şi iar nimic din jurul tău, această veşnică stare de gol şi de nimic altceva decât: masă, şi pat, şi lighean, şi tapet, şi veşnic tăcerea, veşnic acelaşi paznic care, fără să te privească, îţi pune pe masă mâncarea, veşnic aceleaşi gânduri care se învârtesc unul în jurul altuia, în vid, până când îţi pierzi minţile. După indicii mărunte, îmi dădeam seama cu îngrijorare că creierul meu se scrântea. La început, în timpul interogatoriilor, gândurile îmi erau clare, răspusesem liniştit şi cugetat; acea gândire dublă despre ceea ce trebuia şi despre ceea ce nu trebuia să spun, funcţionase încă. Acum nu mai puteam articula nici cele mai simple fraze decât îngânându-le, căci în timp ce vorbeam priveam condeiul care alerga înregistrând pe hârtie, priveam hipnotizat ca şi când aş fi voit să alerg după propriile-mi cuvinte. Simţeam că mă lasă puterile, simţeam cum se apropie din ce în ce clipa când, pentru a mă salva, voi spune totul, tot ce ştiam şi poate şi mai mult, şi că pentru a scăpa de sugrumarea nimicului, voi trăda doisprezece oameni şi secretele lor, fără a-mi procura mie însumi decât răgazul unei răsuflări. Într-o seară, ajunsesem într-adevăr în halul acela. Când paznicul a intrat întâmplător în una din clipele de sugrumare să-mi aducă mâncarea, am strigat deodată după el: „Du-mă la interogatoriu, vreau să spun tot! Vreau să mărturisesc tot! Vreau să spun unde se află hârtiile şi banii!… Am să spun tot, tot!” Din fericire, nu m-a mai auzit. Poate nici n-a vrut să mă audă!

Dar în primejdia asta extremă, s-a ivit ceva neprevăzut, care făgăduia salvare, salvare măcar pentru o bucată de vreme. Era pe la sfârşitul lui iulie, o zi întunecată, acoperită şi ploioasă. Îmi amintesc atât de precis acest amănunt, pentru că ploaia bătea darabana în geamurile coridorului prin care eram însoţit la interogatoriu. A trebuit să aştept în anticamera biroului de anchetă. La fiecare înfăţişare trebuia să aştepţi: şi aşteptarea făcea parte din tehnica lor. Întâi îţi sfâşiau nervii chemându-te şi ridicându-te brusc din celulă, în toiul nopţii; apoi, după ce te pregăteai de interogatoriu, după ce îţi struneai mintea şi voinţa pentru rezistenţă, te lăsau să aştepţi fără niciun rost o oră, două, trei ore înainte de interogatoriu, pentru a-ţi slei trupul şi a-ţi înmuia sufletul. Şi în acea zi de joi, 27 iulie, m-au lăsat să aştept în picioare deosebit de mult, două ore încheiate. Dintr-un anumit motiv, îmi amintesc atât de exact data: în anticamera unde a trebuit să aştept două ore — bineînţeles fără să am voie să mă aşez, până ce mi-a intrat os prin os — atârna un calendar. Nu vă pot spune cât mi-am căscat ochii la acele puţine cuvinte „27 iulie”; în setea mea de ceva imprimat, de ceva scris, creierul meu le-a înghiţit. Apoi am aşteptat iar, am aşteptat privind fix uşa până se va deschide, şi în acelaşi timp reflectam la ce mă vor întreba de data asta inchizitorii, ştiind bine că-mi vor pune cu totul alte întrebări decât acelea pentru care mă pregăteam şi cu toate astea, chinul aşteptării şi al statului în picioare era în acelaşi timp o binefacere, o plăcere, fiindcă încăperea era totuşi alta decât odaia mea, ceva mai mare, cu două ferestre în loc de una, fără pat, fără lighean şi fără cunoscuta ruptură de la marginea ferestrei, pe care o privisem de milioane de ori; uşa era altfel vopsită, un alt fotoliu se afla lângă perete şi la stânga un clasor cu acte precum şi un cuier cu umeraşe, pe care atârnau trei sau patru mantale militare ude, mantalele schingiuitorilor mei. În sfârşit, aveam de privit altceva, ceva nou, în sfârşit ceva nou pentru ochii mei însetaţi, care se opreau cu lăcomie asupra fiecărui detaliu. Studiam fiecare cută a acelor mantale. De pildă, am observat o picătură agăţată la unul din gulerele ude, şi oricât de ridicol v-ar părea, aşteptam cu o surescitare absurdă să văd dacă picătura se va scurge în sfârşit de-a lungul cutei sau dacă are să reziste gravitaţiei, ca să rămână suspendată. Da, câteva minute am privit ţintă, cu răsuflarea tăiată, picătura aceea ca şi cum ar fi fost o chestiune de viaţă şi de moarte pentru mine. După ce în fine a căzut, m-am apucat să număr nasturii de la fiecare manta, opt la una dintre mantale, tot opt la a doua, zece la a treia, apoi am comparat reverele. Toate fleacurile astea caraghioase şi neînsemnate, ochii mei lacomi le-au pipăit, s-au jucat cu ele, le-au prins cu un nesaţ de nedescris. Deodată, ceva mi-a reţinut privirea. Descoperisem că buzunarul uneia dintre mantale era puţin umflat. M-am apropiat şi, după forma dreptunghiulară a protuberanţei, mi s-a părut că recunosc ce ascundea buzunarul: o carte! Au început să-mi tremure picioarele: O CARTE! De patru luni nu ţinusem o carte în mână. Şi numai simpla imagine a unei cărţi în care ai putea vedea, înşirate unul lângă altul, cuvinte, rânduri, pagini şi foi, o carte din care ai putea citi, urmări şi înmagazina în creier gânduri noi, noi şi captivante, avea ceva care te îmbăta şi te ameţea în acelaşi timp. Ochii mei priveau hipnotizaţi mica boltitură pe care o forma cartea în buzunar, încălzeau locul acela, în aparenţă neînsemnat, ca şi cum ar fi vrut să-l aprindă. Până la urmă, nu mi-am mai putut stăpâni curiozitatea, fără voie m-am apropiat. Numai gândul că aş putea măcar pipăi cu mâinile prin stofă o carte, îmi învăpăia până la unghii nervii degetelor. Aproape fără să-mi dau seama, mă apropiam tot mai mult. Din fericire paznicul n-a luat în seamă comportarea mea, desigur stranie; poate i se părea şi firesc că un om, după ce a stat două ceasuri în picioare, vrea să se reazeme puţin de perete. În sfârşit, eram în imediata apropiere a mantalei şi dinadins îmi pusesem mâinile la spate, ca să pot atinge mantaua ca din întâmplare. Am pipăit stofa şi am simţit într-adevăr prin ea ceva dreptunghiular, ceva flexibil, care foşnea uşor — o carte! O carte! Ca un glonte m-a străfulgerat gândul: fură cartea! Poate că reuşeşti s-o ascunzi în celulă, apoi să citeşti, să citeşti, în sfârşit, să citeşti iar! Gândul, abia pătruns în mine, a lucrat ca o otravă puternică, urechile au început deodată să-mi vâjâie, inima să-mi palpite, mâinile îmi erau reci ca gheaţa şi nu mă mai ascultau. Dar după ce mi-am mai venit în fire, m-am furişat încet şi mai aproape de manta şi, atent la paznic, am început să împing tot mai sus cartea, cu mâinile ascunse la spate. Apoi, cu un gest uşor şi prudent, am apucat-o; cartea, destul de mică, era în mâna mea. Acum m-am speriat de ceea ce făcusem. Însă nu mai puteam da înapoi. Ce să fac cu ea? Am împins-o la spate sub haină, apoi sub cingătoare, şi de acolo treptat, pe şold, pentru ca în timpul mersului s-o pot ţine solid cu mâna, dusă milităreşte la vipuşcă. Să vedem cum va merge prima încercare! Mă depărtez de cuier un pas, doi paşi, trei. Mergea. Puteam să ţin cartea umblând, dacă apăsam bine mâna pe cingătoare.

Pe urmă a început interogatoriul. Cerea din partea mea un efort mai mare decât de obicei, pentru că, de fapt, pe când răspundeam nu-mi concentram întreaga putere asupra declaraţiilor mele: mă gândeam numai cum să ţin cartea fără să bată la ochi. Din fericire, de data asta interogatoriul a fost scurt şi am adus cartea cu bine în odaia mea — nu vreau să vă mai reţin cu toate amănuntele; o dată, în plin mers, mi-a alunecat în pantaloni; era periculos şi a trebuit să simulez un acces violent de tuse, ca să mă pot apleca şi s-o împing iar în siguranţă, sub cingătoare. Dar în schimb, ce clipă am trăit când am intrat cu ea în iadul meu, în sfârşit singur, şi totuşi nu singur!

Bănuiţi probabil că am apucat îndată cartea, că m-am uitat la ea, că am citit-o? Nicidecum! Întâi am vrut să gust plăcerea premergătoare de a avea o carte la mine, plăcerea dozată ingenios — şi pentru nervii mei minunat de stimulatoare — să visez ce fel de carte aş dori să fie cartea aceasta furată: întâi de toate, tipărită cu caractere foarte mici, conţinând multe, multe litere, multe foi subţiri: să am mai mult de citit. Apoi îmi doream să fie o lucrare care să-mi stimuleze spiritul, nu ceva plat sau uşor, ci ceva pe care-l puteai învăţa pe de rost. Poezii, şi cel mai bine — ce vis îndrăzneţ! — Goethe sau Homer. Dar până la urmă nu mi-am mai putut stăpâni lăcomia, curiozitatea. Lungit pe pat — astfel încât dacă paznicul ar fi deschis uşa pe neaşteptate, să nu mă poată surprinde — am scos tremurând cartea de sub cingătoare.

La prima vedere, a fost o dezamăgire şi chiar un fel de ciudă amară. Cartea asta, răpită cu riscuri atât de mari, păstrată cu o nerăbdare atât de aprinsă nu era decât… un manual de şah, o culegere de o sută cincizeci de partide jucate de maeştri. Dacă n-aş fi fost zăvorât, închis, în prima clipă de mânie aş fi aruncat cartea pe fereastră, căci ce puteam face cu o inepţie ca asta? Pe când eram elev de gimnaziu, uneori — ca cei mai mulţi dintre colegii mei — din plictiseală, îmi pusesem la încercare abilitatea în faţa unei table de şah. Dar ce mă interesau mofturile astea teoretice? Doar nu poţi să joci şah fără partener şi cu atât mai puţin fără figuri şi fără tablă. M-am apucat să răsfoiesc posomorât paginile, pentru a descoperi poate totuşi ceva interesant, vreo introducere, nişte instrucţiuni; dar n-am găsit nimic decât simplele diagrame pătrate ale fiecărei partide şi dedesubt nişte semne, la început de neînţeles pentru mine: A2—A3, F1—G3 şi aşa mai departe. Toate astea îmi păreau un fel de algebră, căreia nu-i găseam cheia. Abia cu încetul am descoperit enigma: literele A, B, C erau pentru rândurile laterale, cifrele 1 până la 8 pentru rândurile verticale şi determinau poziţia prezentă a fiecărei figuri în parte; prin aceasta, diagramele pur grafice căpătau totuşi un grai. Poate reuşeam să construiesc în celula mea, îmi ziceam, un fel de tablă de şah. Şi apoi aş încerca să refac partidele. Mi s-a părut un semn ceresc faptul că cearşaful era din întâmplare cadrilat grosolan. Împăturit într-un anume fel, te pomeneşti că izbuteam să-l aşez aşa încât să prezinte şaizeci şi patru de pătrate. Până una-alta, am ascuns cartea sub saltea, după ce rupsesem prima foaie. Apoi, din bucăţele de pâine pe care le păstrasem, am început să-mi modelez figuri de şah, rege, regină şi aşa mai departe, bineînţeles, foarte stângaci şi caraghios. După osteneli nesfârşite, am încercat în fine să reconstruiesc pe cearşaful cadrilat poziţiile reproduse în cartea de şah. Dar când am încercat să joc, după carte, o partidă cu figurile mele caraghioase, din care jumătate le înnegrisem cu praf ca să le deosebesc, nu am reuşit de fel. În primele zile mă încurcam mereu, de cinci ori; de zece ori, de douăzeci de ori trebuia să reiau partida. Dar cine pe lume dispunea de atâta timp nefolosit şi nefolositor ca mine, robul neantului? Cine dispunea de atâta râvnă şi atâta răbdare? După şase zile, jucam impecabil partida până la sfârşit, după alte opt zile nu mai aveam măcar nevoie de fărâmiturile de pe cearşaf pentru a-mi reprezenta poziţiile din cartea de şah. Iar după alte opt zile, nu mă mai foloseam nici de cearşaf. A1, A2, C7, C8, semnele din carte, la început abstracte, se prefăceau automat sub fruntea mea în poziţii vizuale, plastice. Transpunerea reuşise perfect: proiectasem în interior tabla de şah cu figurile ei, şi cuprindeam cu privirea, mulţumită numai formulelor, fiecare poziţie, aşa cum unui muzician rutinat îi ajunge o aruncătură de ochi pe partitură pentru a auzi toate vocile şi armonia lor. După alte paisprezece zile, puteam să joc uşor fiecare partida din carte pe dinafară — sau, ca să întrebuinţez o expresie de specialitate, să joc orb. Abia acum începeam să înţeleg ce binefacere nemărginită îmi adusese furtul meu îndrăzneţ. Dintr-o dată, aveam o ocupaţie — dacă vreţi, o ocupaţie fără sens, fără scop; totuşi, o aveam, şi ocupaţia asta nimicea neantul din juru-mi. În cele o sută cincizeci de partide posedam o armă minunată împotriva monotoniei înăbuşitoare a spaţiului şi a timpului. Pentru a păstra neştirbit farmecul noii mele activităţi, mi-am împărţit exact ziua: două partide dimineaţa, două după-amiază; seara, o scurtă recapitulare. În chipul acesta, ziua mea, care altfel s-ar fi întins informă ca o gelatină, era plină; eram ocupat fără să mă obosesc; jocul de şah are minunatul avantaj că, înlănţuind energia spirituală într-un domeniu limitat, nu toropeşte creierul ci mai degrabă îi ascute agilitatea şi puterea de concentrare. Treptat, după ce câtva timp imitasem numai mecanic partidele maeştrilor, a început să se deştepte în mine o înţelegere artistică şi plină de plăcere. Am învăţat subtilităţile, şiretlicurile şi energia în atac şi în apărare, am înţeles tehnica previziunilor, a combinaţiilor, a ripostelor şi în curând recunoşteam îndată şi fără greş nota personală a fiecărui maestru şahist în felul lui de a juca, după cum recunoşti pe un poet doar din câteva versuri. Ceea ce începusem numai ca o ocupaţie pentru a-mi omorî timpul a ajuns aşadar o desfătare, şi chipurile marilor strategi ai şahului, ca Alechin, Lasker, Bogoliubov, Tartakower, au intrat în singurătatea mea ca nişte prieteni iubiţi. O perpetuă variaţie însufleţise zilnic celula mută, iar regularitatea exerciţiilor reda capacităţii mele de gândire siguranţa zdruncinată; îmi simţeam creierul împrospătat şi, prin disciplina necontenită a gândirii, oarecum şlefuit din nou. Faptul că gândeam mai limpede şi mai concentrat s-a dovedit înainte de toate la interogatorii; fără să-mi dau seama, la tabla de şah îmi perfecţionasem capacitatea de apărare faţă de ameninţările şi de tertipurile perfide. Din momentul acela, nu am mai făcut niciodată greşeli la interogatorii şi mi se părea chiar că indivizii de la Gestapo începeau să-mi acorde un oarecare respect. Poate se întrebau în sinea lor din ce izvoare tainice sorbeam o forţă atât de neclintită, pe când toţi ceilalţi se prăbuşeau în faţa lor.

Acest timp fericit, în care exersam sistematic, zi de zi, din cele o sută cincizeci de partide, a durat cam două luni şi jumătate până la trei. Apoi am ajuns, pe nebănuite, la un punct mort. Deodată, m-am pomenit din nou în faţa neantului. Căci, după ce o jucasem de douăzeci sau de treizeci de ori, orice partidă îşi pierdea farmecul noutăţii, al surprizei: puterea ei, mai înainte atât de stimulentă şi de emoţionantă, se istovise. La ce bun să repet la infinit partide a căror desfăşurare o ştiam de mult pe de rost? Abia executam întâia mişcare şi partida se desfăşura oarecum de la sine, fără nicio surpriză, nicio sforţare, nicio problemă. Spre a mă ocupa şi spre a-mi crea încordarea şi distracţia de care nu mă mai puteam lipsi mi-ar fi trebuit de fapt o nouă carte, cu alte partide. Dar cum asta era cu neputinţă, nu exista decât o singură cale pe acest făgaş încâlcit; trebuia ca, în locul celor vechi, să-mi născocesc alte partide, noi. Trebuia să încerc să joc cu mine însumi sau mai bine zis împotriva mea.

Nu ştiu până la ce grad aţi meditat asupra situaţiei spirituale în acest joc al jocurilor. Dar fie şi numai o clipă de reflectare trebuie să te facă să înţelegi limpede că la şah — un joc pur de gândire, liberat de hazard — este, în chip logic, o absurditate să vrei să joci împotriva ta însuţi. Atracţia şahului constă în definitiv doar în faptul că strategia lui se dezvoltă deosebit în două capete deosebite şi că în acest război spiritual negrul nu cunoaşte manevrele albului, pe care neîncetat încearcă să le prevadă şi să le zădărnicească, pe când albul luptă de partea lui să depăşească şi să pareze intenţiile negrului. Dacă negrul şi albul ar forma una şi aceeaşi persoană, s-ar ivi situaţia absurdă ca unul şi acelaşi creier să ştie şi în acelaşi timp să nu ştie ceva. Funcţionând ca partener alb, ar trebui să uite la comandă ceea ce cu un minut înainte voise şi intenţionase ca partener negru. O asemenea gândire dublă presupune de altfel o completă dedublare a conştiinţei, putinţa de a lumina şi de a întuneca funcţiunea creierului ca un aparat mecanic. Deci, a voi să joci şah împotriva ta este tot atât de paradoxal ca a voi să sari peste propria ta umbră.

Ei, ca să nu mai lungesc vorba, în desperarea mea, am încercat luni de zile această imposibilitate, această absurditate. Dar nu aveam de ales decât nonsensul acesta pentru a nu cădea pradă nebuniei sau unui marasm intelectual desăvârşit. Prin situaţia mea deplorabilă, eram silit măcar să încerc această scindare într-un eu negru şi un eu alb, ca să nu fiu strivit de înfiorătorul neant.