Din povestile lui O. Henry (9)

Somaţie de plată

În zilele acelea, văcarii erau atotputernici. Ei erau mai marii ierbii, regii cirezilor, stăpînii izlazurilor, baronii cărnurilor şi ai oaselor. Puteau să meargă în caleşti de aur, dacă aveau poftă. Înotau pur şi simplu în aur. Ba chiar li se părea că aveau mai mult decît era firesc. Pentru că după ce-şi cumpărau cîte un ceas bătut cu nestemate, aşezat într-o cutie voluminoasă de se trezeau cu coastele zdrelite, o şa californiană cu ţinte de argint şi piele angorată şi comandau cîte un rînd de whisky pentru toţi la bar — pe ce altceva să mai dea banii?

Nu acelaşi lucru se întîmpla cu proprietarii lassoului care aveau neveste. Ăştia nu se omorau cu întrebările despre folosirea surplusului de bunăstare. În pieptul sexu­lui făcut dintr-o coastă, talentul uşurării pungii s-ar pu­tea să se domolească odată cu anii de nefolosinţă, dar de stins nu se stinge în veci, fraţilor.

Aşa că, din hăţişuri îşi face apariţia Long Bill Longley de la Bar Circle Branch din Frio — un bărbat în căutare de nevastă — gata să guste din bucuriile urbane ale suc­cesului. Avea cam o jumătate de milion de dolari şi un venit care creştea constant.

    Long Bill era absolvent al păstoritului nomad. Noro­cul şi cumpătarea, judecata sănătoasă şi ochiul telescopic pentru vitele fără danga, îl ridicaseră din cowboy la ran­gul de văcar. Pe urmă, afacerea cu vite prosperă şi No­rocul, păşind atent printre spinii cactuşilor, veni să-şi răstoarne cornul abundenţei pe pragul fermei lui.

În micuţul oraş de frontieră Chaparosa, Longley îşi clădi o reşedinţă scumpă. Aici, deveni propriul ei prizo­nier, legat la căruţa existenţei sociale. Era sortit să ajungă cetăţean de vază. Se luptă o vreme, ca mustangul vîrît în primul său ţarc, şi pe urmă renunţă. Timpul îşi spunea cu­vîntul. Organiză Prima Bancă Naţională şi fu ales pre­şedintele ei.

Într-o zi, un individ melancolic, cu ochelari cu lentile foarte groase, vîrî o carte de vizită cu înfăţişare oficială printre zăbrelele de la ghişeul casierului. Peste cinci mi­nute, mai marii băncii se aflau la cheremul inspectorului băncilor naţionale.

Inspectorul, domnul J. Edgar Todd, se dovedi a fi un om destoinic. După ce termină controlul, îşi puse pălăria pe cap şi-l chemă pe preşedintele băncii, domnul William R. Longley, în birou.

— Ei, cum aţi găsit lucrurile? întrebă Longley cu vocea lui înceată şi profundă. Ceva ce nu v-a plăcut?

— Verificarea a ieşit în regulă, domnule Longley, spuse Todd; şi cu împrumuturile staţi bine, cu o singură excepţie. Aveţi o chitanţă foarte păcătoasă — atît de pă­cătoasă încît mă întreb dacă vă daţi seama în ce situaţie gravă vă pune. Mă refer la un împrumut de l0 000 de do­lari acordat lui Thomas Merwin. Nu numai că suma de­păşeşte cu mult maximum de bani pe care banca îi poate împrumuta din punct de vedere legal unui individ, dar nu are absolut nicio garanţie sau gir. În felul acesta aţi violat de două ori legile băncilor naţionale şi v-aţi pus sub urmărirea guvernului. Un raport — pe care sunt obligat sa-l fac — înaintat Controlului Financiar va face ca acest caz să aiungă la Departamentul Justiţiei pentru a intra pe rol. Vă daţi seama ce lucru grav este.

Bill Longley îşi sprijini trupul deşirat pe spătarul scaunului cu pivot. Ţinea mîinile împreunate la ceafă şi se întoarse puţin să studieze chipul inspectorului. Acesta fu surprins să constate un zîmbet care se strecura în col­ţul buzelor severe ale bancherului; în ochii albaştri avea o licărire blîndă. Chiar dacă înţelegea gravitatea situaţiei, nu lăsa să se vadă prin înfăţişarea lui.

— Bineînţeles că nu-l cunoaşteţi pe Tom Merwin, spuse Longley, aproape bine dispus. Da, ştiu de împrumut. Nu are altă garanţie decît cuvîntul lui. Nu ştiu cum, dar întotdeauna am avut principiul că, atunci cînd omul are cuvînt, nu mai are nevoie de altă garanţie. A, da, ştiu că guvernul gîndeşte altfel. Cred că o să trec pe la Tom să discut despre chitanţă.

Morocăneala domnului Todd păru că se intensifică. ÎI privi pe bancher prin ochelarii dubli; era uluit.

— Ştiţi, facu Longley explicînd degajat toată povestea, Tom a auzit de două mii de capete de vită, de doi ani, pe lîngă Rocky Ford pe Rio Grande, vite pe care ar fi putut să le ia cu opt dolari bucata. Bănuiesc că unul din oamenii lui Laendro Garcia a făcut contrabandă şi dorea să scape repede de ele. Vitele făceau cincisprezece dolari bucata în Kansas City. Ştiam asta la fel de bine ca Tom. El n-avea decît şase mii de dolari, aşa că i-am dat eu zece mii ca să încheie tîrgul. Frate-său, Ed, le-a dus la tîrg acum trei săptămîni. Ar trebui să se întoarcă cu banii azi-mîine. Cînd vine Tom o să-mi plătească împrumutul.

Inspectorul de bancă rămase perplex. Probabil că da­toria lui era să se ducă la poştă şi să telegrafieze celor în drept. Dar n-o făcu. Îi vorbi lui Longley eficient şi la su­biect timp de trei minute. Reuşi să-l facă pe bancher să priceapă că era pe marginea prăpastiei. Pe urmă îi oferi un pai de care să se agaţe.

— Astă-seară plec la Hilldale să verific o bancă. La întoarcere trec prin Chaparosa. Mîine la ora douăsprezece vin aici, la bancă. Dacă între timp împrumutul va fi fost restituit, nu-l trec în raport. Dacă nu... va trebui să-mi fac datoria.

Spunînd acestea, inspectorul se înclină şi plecă.

Preşedintele Primei Bănci Naţionale se tolăni în scaun şi mai rămase aşa preţ de vreo jumătate de oră, apoi îşi aprinse un trabuc slab şi se duse acasă la Tom Merwin. Merwin, un fermier cu ochi gînditori, era îmbrăcat în doc cafeniu şi stătea cu picioarele ridicate pe masă, împletind un bici din piele netăbăcită.

— Tom, zise Longley, sprijinindu-se de masă, mai ştii ceva de Ed?

— Încă nu, spuse Merwin, fără să se întrerupă din îm­pletit. Cred că se întoarce în cîteva zile.

— A fost azi un inspector de bancă pe la noi; şi-a bă­gat nasul în toate şi a dat şi peste chitanţa aia a ta. Ştii că după mine e-n regulă, dar treaba este împotriva legi­lor băncii. L-am convins că ai s-o plăteşti înainte de a se face controale la bancă încă odată, dar scîrba asta de inspector nu ne lasă în pace. Ştii, n-am niciun ban, că ţi-aş da eu să acoperi împrumutul. Ne amînă pînă mîine la douăsprezece. O să trebuiască să-i arăt banii în locul chi­tanţei, altfel...

— Altfel ce, Bill? întrebă Merwin cînd Longley ezită.

— Păi, cred că mă bagă la zdup.

— O să încerc să fac rost de bani la timp, spuse Mer­win, absorbit de împletit.

— În regulă, Tom, conchise Longley, îndreptîndu-se spre uşă. Ştiam eu că aşa ai să faci dacă poţi.

Merwin aruncă biciul şi se duse la cealaltă unică bancă din oraş, una particulară, condusă de Cooper şi Craig.

— Cooper, spuse el, adresîndu-se partenerului care răspundea la acest nume. Trebuie să dau zece mii de do­lari azi sau mîine. Am o casă şi un petec de pămînt care fac şase mii de dolari, şi cam asta e tot. Dar am o afacere cu nişte vite care precis că o să-mi aducă mult mai mult în cîteva zile.

Cooper începu să tuşească.

— Ei, pentru numele lui Dumnezeu, doar n-o să mă refuzi, spuse Merwin. Trebuie să achit somaţia de plată. Cel somat e un om cu care am dormit pe aceeaşi pătură în tabere şi cu care am păzit cirezile timp de zece ani. Poate să-mi someze tot ce am. La o adică, şi sîngele din vine. Trebuie să fac rost de bani fără discuţie. E într-o încurcătură a dracului de... Ce mai, are nevoie de bani şi trebuie să-i dau. Ştii bine că mă ţin de cuvînt, Cooper.

— Nici nu mă îndoiesc, consimţi Cooper, politicos, dar ştii că am un asociat. Nu sunt liber să fac împrumuturi. Şi chiar dacă ai avea cea mai bună garanţie, Merwin, n-am putea să-ţi dăm banii în mai puţin de o săptămînă. Toc­mai am trimis un transport de cincisprezece mii pentru fraţii Myer în Rockdell ca să cumpere bumbac. Astă-seară trece trenul cu ei prin tunel. Nu prea suntem în fon­duri. Îmi pare rău că nu putem să te servim.

Merwin se întoarse la biroul lui şi începu să împle­tească iar la bici. Pe la patru după-amiaza se duse la Prima Bancă Naţională şi se aplecă deasupra ghişeului lui Longley.

— Încerc să fac rost de bani astă-seară — adică mîine, Bill.

La ora nouă Tom Merwin ieşi prevăzător din căsuţa în care locuia. Era la capătul orăşelului şi la vremea aceea puţini cetăţeni se aflau pe afară. Merwin avea la cingă­toare două pistoale cu cîte şase gloanţe şi o pălărie cu bo­ruri mari. Se mişcă iute pe strada singuratică, apoi o apucă pe un drum nisipos care mergea paralel cu şina de tren din tunel, pînă ajunse la pompa de apă, la două mile mai jos de oraş. Acolo, Tom Merwin se opri, îşi legă la gură o batistă neagră de mătase şi-şi trase pălăria pe ochi.

În zece minute trenul de noapte spre Rockdell trase la pompa de apă.

Merwin apăru de după un pîlc de tufişuri spinoase, cu cîte un pistol în fiecare mînă, şi se îndreptă spre loco­motivă. Dar înainte de a face trei paşi, două braţe pu­ternice îl prinseră de la spate, îl ridicară în aer şi îl trîntiră cu faţa în iarbă. În spinare simţi un genunchi puternic, iar mîinile îi fură prinse ca într-un cleşte de fier. Fu ţinut aşa, ca un copil, pînă cînd locomotiva se puse în mişcare din ce în ce mai repede şi dispăru. Pe urmă, fu lăsat liber şi se ridică în picioare, trezindu-se faţă în faţă cu Bill Longley.

— Nu era nevoie să rezolvi treaba în felul ăsta, Tom, spuse Longley. Am trecut pe la Cooper astă-seară şi mi-a spus ce-aţi vorbit. Pe urmă am trecut şi pe la tine. Nu te-am găsit şi am văzut că lipseau şi pistoalele. Ţi-am luat urma. Hai să ne întoarcem, Tom.

Porniră unul lîngă altul.

— N-aveam de ales, spuse brusc Merwin. M-ai somat să-ţi plătesc împrumutul şi am încercat să ţi-l dau. Acum ce-o să faci, Bill, dacă o păţeşti?

— Tu ce-ai fi făcut în locul meu? replică Longley.

— Nici prin cap nu mi-ar trece să atac un tren, spuse Merwin, dar o somaţie de plată e altceva. Somaţia e so­maţie la mine. Mai avem încă douăsprezece ore, Bill, înainte să ne sară de gît. Trebuie să facem rost cumva de parale. Poate reuşim... ia stai! Doamne iartă-mă! Auzi?!

Merwin o luă la fugă, iar Longley se luă după el. De undeva, din noapte, răzbătea fluieratul plăcut care se străduia să redea măsurile triste din „Plîngerea cowboyului“.

— E singura melodie pe care o cunoaşte, strigă Mer­win continuînd să alerge. Pun pariu că...

Ajunseră în faţa casei lui Merwin, care dădu una cu piciorul în uşă. Cînd se deschise, Merwin căzu peste o va­liză veche, asezată în mijlocul podelei. Un tînăr ars de soare, cu fălcile late, prăfuit de drum, stătea în vîrful pa­tului, trăgînd dintr-o ţigară cafenie.

— Cum e, Ed?

    — Merge, lălăi vrednicul flăcău. Abia am prins tre­nul de 9:30. Am vîndut cireada imediat cu cincisprezece dolari bucata. Zău, omule, chiar dai cu piciorul într-o valiză care are douăzeci şi noua de mii de bilete verzi în ea?