Grizzly, stapanul muntilor(1)

Una din cartile care mi-au marcat copilaria: "Grizzly, stapanul muntilor". Am citit-o pe la 12-13 ani si niciodata n-am uitat anumite momente miraculoase de-acolo. "Un sunet nearticulat şi gîtuit, care nu mai avea nimic omenesc, a fost tot ce a putut ieşi de pe buzele lui Langdon cînd întîlni privirea fixă a uriaşului grizzly" - fraza asta mi-a ramas in memorie pentru totdeauna ba chiar am folosit-o in diferite imprejurari, ca student - de exemplu cand aparea un anumit profesor le ziceam colegilor: "Un sunet nearticulat şi gîtuit, care nu mai avea nimic omenesc, a fost tot ce a putut ieşi de pe buzele lui Baz cînd întîlni privirea fixă a lui Sireţchi" etc.

Asa ca m-am gandit sa urc aceasta carte pe blogul meu, ca sa faca, eventual, bucuria si a altor copii. 

Capitolul I

De cîteva minute, tăcut şi nemişcat ca o imensă stîncă roşiatică, Thor privea nesfîrşita întindere a domeniului său. Nu vedea departe; asemenea tu­turor urşilor grizzly, avea ochii mici şi prea înde­părtaţi unul de altul ca să poată privi bine. La distanţa de o jumătate de milă putea distinge o că­prioară sau o oaie de munte; mai departe însă, lumea devenea pentru el o mare taină, însorită sau întunecată ca noaptea, prin care hoinărea mai mult condus de auz şi de miros.

Acum stătea încremenit, adulmecînd depărtarea. Din vale urca, pătrunzîndu-i în nări, un iz ciudat, pe care nu-şi amintea să-l mai fi simţit vreodată şi care îl neliniştea. Încerca zadarnic, cu mintea lui greoaie de animal, să înţeleagă ce este. Nu era miros de caribu — doar omorîse atîţia; nu era nici de că­prioară sau oaie, nici mirosul marmotelor leneşe şi grase ce se soreau tolănite pe stînci, din care mîncase cu sutele. Era un miros ciudat, care nici nu-l mînia, nici nu-l înfricoşa. Îi stîrnea doar curiozitatea, şi to­tuşi nu cobora în vale să vadă ce este — prudenţa îl oprea.

Chiar dacă Thor ar fi putut să vadă limpede la o distanţă de o milă sau două, ochii lui l-ar fi lămurit mai puţin decît mirosul adus de vînt din fundul văii.

Se oprise la marginea unui mic platou ce se afla cam la o milă deasupra văii, sub trecătoarea abruptă pe unde venise în după-amiaza aceea. Platoul, cam cît un pogon de mare, semăna foarte bine cu un găvan ce se întindea de-a lungul povîrnişului în­verzit al muntelui. Era acoperit cu iarbă deasă şi mătăsoasă, presărată cu flori: toporaşi, pe alocuri nu-mă-uita, zambile sălbatice şi steluţe de munte; în mijloc, se lăţea o baltă de noroi, în care Thor venea adeseori să-şi răcorească labele zdrelite de stînci.

Spre răsărit, apus şi miazănoapte se desfăşura priveliştea măreaţă şi sălbatică a Munţilor Stîncoşi canadieni, a căror asprime era îmblînzită de lumina aurie a după-amiezii de iunie.

Din adîncul văii, din rîpele dintre piscuri şi din jgheaburile ce şerpuiau în stîncă pînă sus, către regiunea zăpezilor, urca un murmur leneş şi mo­noton. Era cîntecul apei. Plutea în aer născut din rîuri şi pîraie, din izvoarele zăpezilor eterne, înve­cinate cu norii, şi nu se mai domolea niciodată.

Văzduhul era plin de miresme dulci. Iunie şi iulie — sfîrşitul primăverii şi începutul verii — se întîlneau acum în munţii din nord. Pămîntul clocotea de viaţă. Primele flori împestriţau povîrnişurile însorite cu pete roşii, albe şi purpurii, şi tot ce era vieţuitoare fremăta de cîntec — grăsunii ţînci ai pămîntului, pe stîncile lor, hîrciogii mici şi împopoţonaţi, în faţa vizuinelor, bărzăunii cei mari, zumzăind din floare în floare, uliii, plutind în vale şi vulturii, deasupra piscurilor.

Chiar şi Thor cînta în felul lui, pe cînd se bălă­cea în noroi, mormăind înăbuşit din piept. Nu era de fapt nici mormăit, nici muget sau mîrîit, ci un sunet pe care-l scotea cînd se simţea mulţumit: era cîntecul lui.

Şi acum, deodată, o cauză neînţeleasă îi tulbura pacea acestei zile minunate.

Nemişcat, adulmeca adierea vîntului. Era nedu­merit, neliniştit, fără a fi totuşi îngrijorat. Era tot aşa de sensibil la acest miros nou şi ciudat, ca limba unui copil la prima atingere a unei picături de whisky.

În cele din urmă, un mormăit profund şi ame­ninţător, asemenea unui tunet îndepărtat, i-a izbuc­nit din piept.

Se ştia stăpîn absolut pe domeniile sale, şi acum, încetul cu încetul, mintea lui greoaie îi spunea că nu trebuie să existe miros pe care să nu-l înţeleagă şi peste care să nu fie suveran.

S-a înălţat încetişor, desfăşurîndu-şi corpul lung de nouă picioare şi s-a aşezat pe labele de dinapoi ca un cîine dresat, cu labele mari de dinainte atîrnîndu-i îngreuiate de noroi. De zece ani de cînd hălăduia în munţii aceştia nu simţise un asemenea miros.

Se hotărî să-l înfrunte. Stătu nemişcat în aştep­tarea lui, simţind cum devine tot mai puternic şi mai apropiat. Nu încercă să se ascundă. Dîrz şi ne­înfricoşat, îl aştepta.

Era un uriaş, iar blana lui de iunie căpătase, în lumina soarelui, o lucire brun-aurie. Labele de di­nainte erau groase aproape cît un om, cu gheare ca nişte pumnale, lungi de cinci degete şi jumătate, ce făceau ca urmele lăsate în noroi să aibă mai mult de cincisprezece degete lungime de la un cap la altul. Era gras, puternic şi blana-i strălucea.

Ochii, nu mai mari decît o nucă, erau mult de­părtaţi unul de altul, iar cei doi canini de sus, as­cuţiţi ca nişte stilete, atingeau lungimea degetului cel mare al unui om. Între fălcile lui puternice pu­tea să sfărîme cu uşurinţă gîtul oricărui caribu.

Thor nu cunoştea încă oamenii şi nu se înrăise. Ca toţi urşii grizzly, nu ucidea din plăcerea de a ucide. Dintr-o turmă de caribu îşi alegea doar unul, pe care-l mînca apoi pînă la ultimul os.

Era un domnitor paşnic, care cunoştea o singură lege: „Lăsaţi-mă-n pace!“

Şi atitudinea lui impunea respectarea acestei legi, în timp ce, aşezat pe labele-i de dinapoi, adul­meca mirosul nou şi ciudat.

În puterea lui de neînfrînt, în singurătatea şi măreţia lui, ursul acesta formidabil era asemenea munţilor, fără seamăn în văi şi în înaltul cerului. Făcea parte din ei şi, împreună cu ei, străbătuse timpurile, căci istoria rasei lui începea şi avea să sfîrşească printre munţii cărora le aparţinea şi cu care se asemăna. Pînă în ziua aceea nu-şi amintea să fi fost ceva care să se împotrivească forţei şi dreptului său, în afara semenilor lui, cu care ade­seori se lupta în trîntă dreaptă, pe viaţă şi pe moarte. Era gata să înfrunte pe oricine i-ar fi con­testat stăpînirea asupra domeniilor pe care le consi­dera ca ale sale. Pînă în ziua în care avea să fie învins, el rămînea atotstăpînitor, judecător şi des­pot, după plac.

Stăpînise dintotdeauna văile bogate şi dealurile înverzite. Era suveran absolut al tuturor vieţuitoa­relor din jurul lui. Îşi dobîndise dreptul acesta în mod deschis, fără viclenie sau trădare. Urît şi temut, el nu ura pe nimeni şi nu cunoştea frica. Era cinstit.

Iată de ce aştepta fără teamă şi făţiş vietatea stranie pe care o simţea venind din adîncul văii.

Aşa cum stătea pe picioarele de dinapoi, adulmecînd aerul cu nasul său brun, ceva în el se întorcea spre generaţiile trecute. Niciodată nu simţise un asemenea miros şi totuşi nu i se părea cu totul nou. Nu putea să-l fixeze şi să-l recunoască, dar îşi dădea seama că era ceva care îl ameninţa.

Timp de zece minute a stat ca o stană de piatră; apoi, vîntul schimbîndu-şi direcţia, mirosul a de­venit mai slab şi s-a pierdut încetul cu încetul. Thor şi-a ridicat urechile pleoştite şi a întors domol capul, prinzînd dintr-o privire povîrnişul înverzit şi cîmpia unde se afla. A uitat apoi de mirosul ciu­dat, adulmecînd aerul parfumat care nu-i mai păstra nicio urmă. S-a lăsat din nou în patru labe şi s-a apucat să vîneze hîrciogi. Preocuparea lui părea comică. Thor cîntărea o mie de pfunzi, iar un hîrciog de munte nu e mai lung de şase degete şi cîntăreşte doar şase uncii. Totuşi, îşi pierdea ore în­tregi scormonind cu frenezie, ca să înghită într-o clipă, ca pe o pilulă, micul hîrciog gras. Era pentru el o adevărată bonne bouche, delicatesa apetisantă în căutarea căreia îşi petrecea o treime din scormonelile lui în timpul primăverii şi al verii.

A descoperit o gaură care-i convenea şi a început să scormonească pămîntul ca un dulău uriaş în căutarea unui şobolan.

De acolo, de pe culmea povîrnişului, şi-a mai ridicat capul o dată sau de două ori în cursul urmă­toarei jumătăţi de oră, adulmecînd, dar n-a mai simţit mirosul neobişnuit pe care i-l adusese vîntul din vale.