Grizzly, stapanul muntilor(12)

Aproape două ore fără oprire, Thor l-a tîrît pe Muskwa după el pe drumuri obositoare, tot mai departe spre nord. Străbătuseră cam douăzeci de mile de la poteca cornutelor, dar pentru ursuleţul cu mutrişoara tuciurie ele însemnau cît un ocol în jurul lumii. În mod obişnuit, nu s-ar fi încumetat la o astfel de călătorie decît abia la vîrsta de doi, ba poate chiar trei ani.

Cît timp au străbătut valea, Thor nu şi-a pierdut măcar odată vremea hoinărind pe povîrnişuri, ci a luat-o drept de-a lungul pîrîului, pe unde era mai uşor de mers. Cu vreo trei-patru mile mai la vale de băltoaca unde îl lăsaseră pe ursul cel bătrîn, şi-a schimbat brusc drumul. O porni direct spre apus şi, puţin mai tîrziu, începură să urce din nou pe munte. Vreun sfert de milă au suit pe o coastă lungă şi înverzită, care i-a dus, din fericire pentru picioa­rele obosite ale lui Muskwa, la o trecătoare netedă şi dreaptă. Traversînd-o, au ajuns fără multă greu­tate pe povîrnişurile altei văi. Era chiar valea unde, cu douăzeci de mile mai spre sud, Thor omorîse ursul negru.

    Din momentul în care marele grizzly şi-a arun­cat privirea spre hotarele din nordul domeniului său, o schimbare vizibilă s-a produs în felul lui de a se purta. Graba i-a pierit ca prin farmec. După ce-a privit în vale, adulmecînd aerul vreo cinci­sprezece minute, a început să coboare încetişor, şi cînd a ajuns la pajiştile înverzite din fundul văii, unde se afla pîrîul, s-a întors din nou cu faţa în direcţia vîntului, care bătea dinspre sud-vest. Acesta însă nu-i aducea mirosul mult aşteptat şi dorit al ursoaicei lui. Instinctul, mai tare decît raţiunea, îi spunea că este sau, în orice caz, trebuie să fie pe-aproape. Nici prin gînd nu-i trecea că i s-ar fi putut întîmpla vreun accident, că ar fi bolnavă sau că au omorît-o vînătorii.

De aici pornea totdeauna s-o caute şi, mai curînd sau mai tîrziu, o găsea. Îi cunoştea bine mirosul, şi acum cerceta fundul văii, mergînd dintr-o parte în alta aşa fel, încît să nu-i poată pierde urma.

Cînd tînjea bolnav de dragoste, Thor semăna într-o oarecare măsură cu omul - ca să zicem aşa, se prostea de-a binelea. Nimic nu-l mai interesa, îşi uita pînă şi obiceiurile, aşa de bine înrădăci­nate şi statornicite cum sunt veşnicele stele pe cer. Renunţa la toate, chiar şi la mîncare, aşa că hîrciogii şi marmotele se puteau plimba în voia lor peste tot, fără teamă. Febra aşteptării îl făcea ne­obosit. Rătăcea zi şi noapte fără răgaz, în căutarea iubitei.

Era, aşadar, foarte firesc să uite aproape cu desăvîrşire şi de micul Muskwa. Cel puţin de zece ori pînă la apusul soarelui a trecut pîrîul de pe un mal pe altul, iar ursuleţul, scîrbit de atîta umblet şi gata să se lase păgubaş, abia de se mai tîra după Thor. Frînt de oboseală şi mai mult mort de frică, se arunca după el în apa adîncă, înotînd, înghiţind apă şi zbătîndu-se mai-mai să se înece. Iar cînd uriaşul grizzly porni să străbată pentru a zecea sau a douăsprezecea oară pîrîul, Muskwa, revoltat, nu mai vru să-l mai urmeze şi-şi continuă singur drumul de-a lungul malului pe care se afla. La scurtă vreme după aceea, Thor făcu iar cale-ntoarsă.

Şi iată că, imediat după apusul soarelui, s-a pe­trecut ceva cu totul neaşteptat. O pală de vînt a pornit uşurel spre răsărit, aducînd de pe povîrnişurile de la vreo jumătate de milă spre apus un miros care-l făcu pe Thor să se oprească o clipă în drum, nemişcat; apoi o ţîşni din loc într-o fugă nebună.

Se pare că din toate creaturile cu patru picioare, ursul este cea mai caraghioasă cînd o ia la goană.

Muskwa, surprins, porni glonţ după el, grăbindu-se din răsputeri să-l ajungă, dar cu fiecare nouă săritură distanţa dintre ei se mărea, şi poate l-ar fi pierdut cu totul din vedere, dacă Thor nu s-ar fi oprit la poalele primei pante, căutînd iar să se orienteze. Muskwa abia l-a putut zări cum o lua din nou în sus pe coastă. Cu un scheunat disperat strigă după el să-l aştepte măcar un pic, şi goana reîncepu.

Două sau trei sute de yarzi mai sus pe coasta muntelui, povîrnişul se adîncea ca o văgăună, şi aici, adulmecînd în toate părţile şi cercetînd aerul întocmai cum făcuse şi Thor ceva mai înainte, se afla frumoasa lui ursoaică de dincolo de munţi. Adusese cu ea pe ultimul născut din puii ei de acum un an.

De cum a văzut-o, Thor s-a oprit şi, de la distanţa aceea de vreo cincizeci de yarzi, o privi. Iskwao, „fe­meia lui“, îl urmărea cu ochii. Apoi începu o adevă­rată curte, în felul urşilor.

Parcă dintr-odată toată graba, nerăbdarea şi do­rinţa de a-şi întîlni ursoaica îl părăsiseră pe Thor, iar dacă Iskwao fusese pînă atunci cuprinsă de ace­laşi dor, acum părea cu totul indiferentă. Flegmatic, Thor privi o vreme în jur, ca şi cum n-ar fi avut alt lucru mai bun de făcut, în timp ce Muskwa, profitînd de acest răgaz, îl ajunse şi se aşeză hotărît lîngă el. Aştepta să înceapă o nouă bătălie.

Netulburată, Iskwao răsturnă cu laba o piatră lată şi se apucă să lingă tacticos rîme şi furnici, ca şi cum Thor ar fi fost la o mie de mile depărtare de gîndurile ei. Acesta, nevrînd să se lase mai prejos în privinţa nepăsării, smulse preocupat un smoc de iarbă şi-l înghiţi. Iskwao făcu un pas, apoi încă unul şi, cu acelaşi aer firesc, Thor făcu la fel, dar, ca din pură întîmplare, paşii îi aduceau din ce în ce mai aproape unul de altul.

Muskwa era uluit; nu mai puţin părea să fie şi celălalt ursuleţ, ceva mai mare decît el. Şedeau amîndoi poponeţ, ca doi căţei, unul aproape de trei ori mai mare ca celălalt, întrebîndu-se ce avea să se întîmple. După alte cinci minute, Thor şi Iskwao ajunseră în sfîrşit la cîţiva paşi unul de altul şi, foarte ceremonioşi, îşi frecară nasurile.

Şi iată că tocmai atunci îi trăsni prin minte ursu­leţului de un an să se apropie de ei. Era la vîrsta la care indienii îi dau un nume mult prea lung pentru el: Pipoonaskoos, adică „ţîncul“. Plin de îndrăzneală, se îndreptă hotărît spre cei doi grizzly. Totuşi, cîteva clipe, Thor păru că nu-l observă, apoi îşi întinse cu iuţeală laba dreaptă, cît era de lungă, şi-i dădu un dos de palmă bietului Pipoonaskoos de-l zvîrli în sus, trimiţîndu-l de-a dura aproape de Muskwa. Maică-sa nici nu luă în seamă felul în care i-a fost alungată odrasla şi continuă, plină de dragoste, să-şi frece nasul de al lui Thor.

Crezînd că toate acestea erau doar preliminariile unei noi bătălii îngrozitoare, Muskwa porni cu iu­ţeală în întîmpinarea ursuleţului şi, cu un mîrîit de sfidare, se aruncă cu toată puterea asupra lui.

Pipoonaskoos era „băiatul mamei“, un alintat; ca mulţi alţi pui de urs, la vîrsta de aproape doi ani continua să se ţină după maică-sa, în loc să se des­curce singur. Supsese pînă la cinci luni, iar acum maică-sa continua să-l îndoape cu tot felul de bună­tăţi; strălucea de umflat şi gras ce se făcuse şi era moale ca o cîrpă. Arăta, cu alte cuvinte, ca un „domnişor" al munţilor.

Pe Muskwa, în schimb, întîmplările din ultimele zile îl făcuseră grozav de aţos şi, cu toate că era de trei ori mai mic decît Pipoonaskoos, ba în plus îl mai dureau rău şalele şi picioarele, se năpusti glonţ asupra lui.

Zăpăcit încă de lovitura primită şi văzînd atacul acesta neaşteptat, Pipoonaskoos începu să strige după ajutor, ca din gură de şarpe. Nu se luptase pînă acum niciodată şi, de frică, căzu pe spate, rostogolindu-se cînd pe o parte, cînd pe alta, dînd din picioare, zgîriind şi ţipînd ori de cîte ori dinţii lui Muskwa, ascuţiţi ca nişte ace, îi sfredeleau pielea moale. La un moment dat, Muskwa îl apucă, din întîmplare, de nas, muşcîndu-l adînc. Dacă o mai fi fost cumva pînă atunci un pic de curaj în domnişorul Pipoonaskoos, apoi de data asta muşcătura l-a dat gata. Răcnea cît îl ţinea gura, înştiinţînd-o pe mai­că-sa că era pe cale să fie omorît, în timp ce Muskwa se ţinea agăţat de el din toate puterile.

Nici de data asta Iskwao nu luă în seamă strigă­tele lui desperate, ci continuă să-şi frece nasul de al lui Thor.

În cele din urmă, Pipoonaskoos reuşi totuşi să-şi elibereze botişorul însîngerat şi, văzîndu-se ca prin minune scăpat de Muskwa — numai datorită greu­tăţii lui mai mari — a apucat-o la sănătoasa, cu frica morţii în oase. Dar Muskwa nu s-a lăsat. A por­nit vitejeşte după el, gonindu-l în jurul văgăunii; cu toate că avea picioarele mai scurte, aproape izbutise să-l ajungă, cînd Pipoonaskoos, aruncînd o privire înspăimîntată în urmă, se izbi de o stîncă, rămînînd lat jos. Iute, Muskwa s-a aruncat asupra lui. Cine ştie cît ar fi continuat să-l muşte şi să mîrîie în por­nirea lui cumplită, dacă n-ar fi zărit, din întîmplare, pe Thor şi pe Iskwao dispărînd încetişor după creasta povîrnişului, în vale. Uitîndu-şi de luptă, rămase încremenit de mirare; aşadar Thor, în loc să-l facă bucăţi pe urs, plecase cu el! Pipoonaskoos se ridicase între timp de jos şi-i privea. Nedumerit, Muskwa s-a uitat la Pipoonaskoos şi Pipoonaskoos la Muskwa, apoi ursuleţul cu mutrişoara tuciurie şi-a lins o dată botişorul, ca şi cum n-ar fi ştiut ce să aleagă: plăcerea de a-l bate pe Pipoonaskoos sau da­toria de a-l urma pe Thor. Celălalt nu-i dădu însă răgaz şi, gemînd plîngăreţ, o porni şontîc după maică-sa.

Urmară ore pline de peripeţii pentru cei doi pui de urs, rămaşi de capul lor; toată noaptea, Thor şi Iskwao au stat singuri în desişurile de sălcii şi pini de pe malul pîrîului. Pipoonaskoos mai încercă o dată în zorii zilei să se strecoare pînă la mama lui, dar Thor i-a făcut vînt cu laba, aruncîndu-l drept în mijlocul pîrîului. Această a doua dovadă evidentă de nemulţumire a lui Thor l-a făcut pe Muskwa să înţeleagă că cei mari n-aveau chef de tovărăşia lor şi rezultatul acestei concluzii a fost că între el şi Pipoonaskoos au încetat pentru moment ostilităţile, dar nu prudenţa şi bănuiala.

Cum nici în ziua următoare Thor şi Iskwao n-au dat semne de viaţă, Muskwa, de cum s-a luminat un pic de ziuă, şi-a luat inima-n dinţi şi s-a aventurat singur prin împrejurimi, în căutarea hranei. Îi plă­cea iarba fragedă, dar nu-l sătura. De cîteva ori l-a văzut pe Pipoonaskoos tot scurmînd pămîntul moale de la marginea pîrîului. Alungîndu-l de la gaura abia începută, ca să vadă şi el ce era acolo, a mai scormonit un pic şi a dat la iveală un bulb alb şi fraged, care i s-a părut mai dulce şi mai bun decît orice pe lume, mai gustos chiar decît peştele. Era frumoasa-primăverii, care a rămas, de altfel, pentru el, cea mai aleasă delicatesă din toate cîte avea să înveţe, cu timpul, să mănînce. Doar una sin­gură s-ar mai fi putut compara cu ea şi anume limba-viperei. Cum creşteau din abundenţă pe acolo, Muskwa a scormonit cu atîta rîvnă în căutarea lor, încît, după ce-a mîncat pe săturate, nu-şi mai simţea lăbuţele de durere.

Şi iată că, încă odată, tot din pricina lui Thor, s-a încins între Muskwa şi Pipoonaskoos o nouă bătălie.

Către sfîrşitul după-amiezii, pe cînd urşii cei mari se odihneau alături într-un desiş, Thor, fără nici un motiv aparent, şi-a căscat fălcile uriaşe şi-a dat drumul unui sunet surd şi prelung, foarte ase­mănător cu acela pe care-l scosese cînd a omorît ursul negru. Iskwao îşi ridică la rîndul ei capul şi-i ţinu isonul; în ciuda urletelor înfiorătoare, amîndoi păreau foarte bine dispuşi şi mulţumiţi.

Pentru care motiv, în timpul împerecherii, urşii se complac într-un astfel de duet care îţi îngheaţă sîngele în vine, e un mister pe care doar ei singuri ar putea să-l explice. Auzind cumplitul concert, Muskwa, aflat la marginea desişului, şi-a închipuit că sosise clipa mult aşteptată în care, în sfîrşit, Thor zvînta în bătaie pe mama lui Pipoonaskoos. Fără să mai aştepte, porni în căutarea „domnişorului”. Ne­fericitul ursuleţ tocmai atunci apăruse furişîndu-se de după un tufiş. Ţîşnind ca o săgeată, Muskwa se repezi asupra lui, şi Pipoonaskoos, pînă să se du­mirească, se trezi dat de-a dura cît era de dolofan şi grăsuliu. Cîteva minute s-au îmbrîncit, s-au muş­cat şi s-au zgîriat unul pe altul; la drept vorbind, doar Muskwa muşca şi zgîria, iar Pipoonaskoos îşi folosea timpul şi puterile ţipînd cît îl ţinea gura după ajutor. În cele din urmă, reuşind să scape, a luat-o la goană. Fără cruţare, Muskwa l-a fugărit prin tufişuri pînă la rîu şi iar înapoi pe povîrniş, în sus şi-n jos, pînă cînd, obosit peste măsură, a trebuit să se culce pe burtă, ca să-şi tragă sufletul.

În momentul acela l-a văzut pe Thor ieşind din desiş. Era singur şi, pentru prima oară după două­zeci şi patru de ore, a părut că observă prezenţa lui Muskwa. Adulmecă scurt vîntul în susul şi-n josul văii, apoi se întoarse şi porni drept spre povîrnişurile ce se înălţau în depărtare, dincotro veniseră în după-amiaza precedentă.

Muskwa era tare mulţumit, dar nedumerit. Ar fi vrut să se bage şi el în desiş, să mîrîie şi să tragă de blana ursului care cu siguranţă zăcea acolo mort, iar la urmă să-şi încheie socotelile şi cu Pipoonaskoos. O clipă-două a stat nehotărît, apoi a luat-o la goană să-l ajungă pe Thor. Puţin după plecarea lor, Iskwao a ieşit din desiş, a adulmecat vîntul, întocmai cum făcuse Thor, şi a pornit în direcţia opusă, urmată de Pipoonaskoos. Mergea încet şi hotărît în sus, spre soare apune.

Astfel a luat sfîrşit dragostea lui Thor şi prima bătălie a lui Muskwa. Din nou împreună, se întor­ceau spre răsărit, ca să înfrunte primejdia cea mai groaznică care a pîndit vreodată sălbăticiunile mun­ţilor, primejdia nemiloasă şi fără cruţare ce aducea moartea.