Grizzly, stapanul muntilor(13)

În prima noapte după despărţirea de Iskwao şi Pipoonaskoos, marele grizzly şi ursuleţul cu mutrişoara tuciurie au hoinărit fără gînd de somn pe sub lumina stelelor strălucitoare. De data aceasta însă Thor n-a umblat după carne. S-a căţărat pe o coastă prăpăstioasă, a coborît povîrnişul unei văgăuni şi, într-o vîlcea pitită la poalele muntelui, a dat peste o pajişte înverzită, plină de limba-viperei. Tulpina lor subţire, acoperită de frunze ca ale crinului şi împodobită doar cu un singur ciorchine de flori a cîte cinci petale, ascunde o rădăcină în formă de bulb, cu gust plăcut şi dulce; Thor şi-a petrecut toată noaptea în căutarea lor, scormonind şi mîncînd. Muskwa însă, se îndopase mai înainte, după pofta inimii, cu rădăcini de frumoasa-primăverii, aşa că nu-i mai era foame, şi cum în cursul zilei se odih­nise destul — dacă nu punem la socoteală bătălia — a simţit deodată că noaptea aceea, cu stelele ei strălucitoare, era nespus de frumoasă.

     Luna a răsărit pe la ora zece, aşa de mare, de roşie şi de frumoasă, încît Muskwa a rămas uluit, căci n-o mai văzuse în felul acesta în scurta lui viaţă. Părea că se rostogoleşte peste piscuri, şi lu­mina ei se revărsa ca un incendiu peste Munţii Stîncoşi, într-o văpaie feerică. Vîlceaua, care avea vreo zece acri de pajişte bogată, părea luminată ca ziua. Lacul de la poalele muntelui sclipea ca argintul, iar rîuleţul care-l hrănea cu zăpezile topite ale înălţimilor curgea în cascade ce păreau, în lumina lunii, şiraguri de diamante. Poiana era presărată pe alocuri cu crînguri de pini şi brazi aşezate parcă acolo în­adins, de mîna omului, ca să-i sporească frumuseţea. Mai într-o parte, pe o lungime de aproape o milă, se înălţa o coastă îngustă şi înverzită, la capătul căreia, nevăzută de cei doi urşi, se odihnea, furată de somn, o turmă de oi sălbatice.

Muskwa hoinărea pe ici, pe colo, ţinîndu-se me­reu în apropierea lui Thor. Cerceta desişurile cu umbră întunecată ale brazilor şi pinilor de pe mar­ginea lacului; a dat astfel de o baltă cu nămol moale şi răcoros — o adevărată desfătare — ce ve­nea ca un leac pentru picioarele lui rănite. De vreo douăzeci de ori s-a tot bălăcit în nămol, în cursul acelei nopţi.

Chiar şi după ivirea zorilor, Thor nu s-a îndurat să părăsească vîlceaua. Soarele ajunsese aproape de amiază şi el încă mai rătăcea de-a lungul pajiştii şi pe marginea lacului, scormonind ici-colo, după rădăcini, şi mîncînd iarbă fragedă. La drept vorbind, asta nu-i displăcea de loc lui Muskwa; putea astfel să-şi ia gustarea de dimineaţă cu bulbi dulci şi tineri de limba-viperei. Era însă nedumerit de un lucru: de ce nu intră Thor în lac, să mai scoată nişte păstrăvi? Avea încă de învăţat că nu în toate apele se află peşte. Aşadar, s-a hotărît să pescuiască singur, şi cînd, după multă trudă, a reuşit să prindă un fel de rădaşcă neagră de apă, cu coaja tare, o pereche de cleşte ca acele l-au apucat de nas şi l-au făcut să ţipe de durere.

Pe la ora zece, cum cîmpia însorită devenise un cuptor prea încins pentru blana deasă a ursului, Thor a cercetat stîncile din apropierea cascadei pînă a descoperit un loc răcoros ca beciurile de odinioară. Era o peşteră mică, ai cărei pereţi de stîncă se înne­griseră şi se umeziseră de atîtea şiroaie de apă cîte s-au strecurat în ea de sus, din zăpezile piscurilor. Asta era tocmai ce-i plăcea mai mult lui Thor în timpul unei zile toride de iulie. Pentru Muskwa însă, locul era prea întunecat şi posomorît şi, fără îndo­ială, mai puţin plăcut decît lumina soarelui. A stat ce-a stat şi, în cele din urmă, l-a lăsat pe Thor în gheţăria lui, iar el a plecat să exploreze marginile amăgitoare ale stîncilor.

La început, totul a mers bine, pînă cînd, la un moment dat, i-a venit să se caţăre pe o stîncă în­clinată de culoare verzuie, peste care curgea un strat subţirel de apă. Tot prelingîndu-se aşa de secole, făcuse stînca netedă ca suprafaţa unei perle lustruite şi lunecoasă ca gheaţa. Pînă să se dumirească bine, pămîntul a început să-i fugă de sub tălpi şi simţi cum, fără voia lui, o porneşte la vale din ce în ce mai iute, spre lacul ce se afla la o sută de picioare mai jos. Se rostogolea cînd pe stînci, cînd prin băl­toace, zvîrlit ca o minge de cauciuc peste micile cascade ale pîrîului. I se tăiase răsuflarea, nu mai vedea nimic şi era năucit de apă şi lovituri, iar viteza, în loc să scadă, sporea pe măsură ce aluneca la vale. Tot ce izbutise să facă la începutul acestei călătorii vertiginoase, a fost să scoată cîteva strigăte de groază, care l-au deşteptat pe Thor.

Ursuleţul se apropia ca un bolid de locul unde apa, venind dinspre creste, se vărsa în lac într-o cas­cadă înaltă de vreo zece picioare. De aici, Muskwa a fost azvîrlit cît colo, într-o clipă, ca de pe o tram­bulină şi, izbind cu zgomot suprafaţa apei, dispăru ca un bolovan în adîncul negru şi rece. „Colacul de salvare" cu care-l înzestrase natura, sub forma unui strat gros de grăsime, l-a adus însă din nou la suprafaţă. Disperat, începu să dea din toate patru labele, încercînd pentru prima oară să înoate; în cele din urmă reuşi să iasă la mal, dar abia îl mai ţineau picioarele de oboseală şi emoţie. Mai gîfîia încă, foarte înspăimîntat, cînd Thor coborî de pe stînci, venind lîngă el.

Muskwa primise o bătaie zdravănă de la mama lui cînd îi intrase în labă ghimpele de porc spinos şi, ori de cîte ori i se întîmplă ceva, îi ardea cîte o labă-două, căci, după ea, bătaia era cel mai straşnic leac. Fără îndoială că şi acum i-ar fi aplicat aceeaşi mus­trare, ca singura metodă educativă cunoscută şi fo­losită de mamele ursoaice.

Thor s-a mărginit numai să-l miroasă şi, văzînd că nu i s-a întîmplat nimic, s-a apucat să caute bulbi de limba-viperei. Nu-şi terminase încă bine treaba, cînd s-a oprit deodată şi-a rămas neclintit, ca o stană de piatră.

Muskwa s-a sculat şi el de jos, s-a scuturat şi şi-a ciulit urechile. Un zgomot nou se auzea undeva, departe.

Cu o mişcare înceată şi elegantă, marele grizzly s-a ridicat pe picioarele de dinapoi în toată înălţimea lui şi, întors spre nord, ascultă cu auzul încordat şi nările fremătînd. Nu putea prinde niciun miros, dar auzea.

De dincolo de colinele peste care veniseră urca spre el, abia simţit, un sunet nou, pe care nu-l mai auzise pînă acum.

Era lătratul cîinilor.

Vreo cîteva minute, Thor a stat pe picioarele de dinapoi ca împietrit; numai muşchii nasului îi tre­murau, fremătînd. Acolo, în văgăuna aceea de sub munte, chiar şi sunetul străbătea cu greu. S-a lăsat iute pe labe şi a apucat-o spre miazăzi, către coasta înverzită pe coama căreia dormise în cursul nopţii turma de oi.

Muskwa s-a grăbit să-l urmeze.

La vreo sută de yarzi mai sus, Thor s-a oprit din nou şi s-a întors cu faţa spre nord, înălţîndu-se iar în două picioare. Muskwa a făcut la fel. O adiere bruscă a vîntului din vale le-a adus, de data asta limpede, lătratul cîinilor. Copoii dresaţi ai lui Lang­don le luaseră urma şi, de la mai puţin de o jumă­tate de milă distanţă, lătrau întărîtaţi, anunţîndu-şi stăpînii că prada era aproape. Langdon şi Bruce tresăriră de bucurie, în timp ce sus, pe coamă, Thor se înfioră.

Instinctul îi spunea din nou că un duşman îi în­călca ţinutul. Nu-i era frică, dar simţea că trebuie să fugă. Începu să urce muntele pînă ce ajunse într-un loc sălbatic şi prăpăstios, unde s-a oprit. Acum era hotărît să aştepte primejdia care se apropia cu iuţeala vîntului. O auzea urcînd colina care ascundea vederea spre vîlcea. Creasta ei se înălţa pînă în dreptul ochilor lui Thor, lăsîndu-l să vadă, pentru o clipă, silueta singuratică a căpeteniei de haită profilîndu-se pe cer. Imediat, la vreo treizeci de secunde, se iviră şi ceilalţi şi cu toţii, nemişcaţi în vîrful co­linei, priviră o vreme în jos, către vîlceaua de la poale, adulmecîndu-i mirosul puternic ce umplea aerul.

Neclintit, Thor şi-a observat atent duşmanii şi, din adîncul pieptului, îi izbucni un mormăit surd şi ameninţător. Pînă cînd haita n-a năvălit spre vă­găună, aducînd cu ea lătratul asurzitor, marele griz­zly nu s-a hotărît să bată în retragere.

Nu fugea şi nu-i era frică. Pleca pur şi simplu, pentru că aşa trebuia — să plece! Nu căuta ceartă şi nu dorea nici măcar să-şi apere stăpînirea asupra cîmpiei şi a lacului de la poale; mai existau doar atîtea alte poieni şi lacuri. Din fire, nu era bătăios şi nu-i plăcea să se ia la harţă.

Era însă oricînd gata să-şi înfrunte duşmanul şi, mergînd, mormăia ameninţător, în timp ce în el creştea o mînie întunecată.

Dispăru printre stînci, sui o brînă, cu Muskwa furişîndu-se după el, se căţără pe un povîrniş abrupt şi se strecură printre masive de piatră mari aproape cît casa. Niciodată însă n-a apucat-o prin locuri pe unde Muskwa nu l-ar fi putut urma cu uşurinţă. La un moment dat, sărind de pe brînă pe o stîncă de gresie mult înclinată în afară şi văzînd că Muskwa nu se poate căţăra, coborî îndată şi căută alt drum.

Lătratul cîinilor se auzea acum înfundat, jos în vîlcea. Încetul cu încetul, începu să urce repede, ca purtat de aripi, şi Thor îşi dădu seama că haita suia panta înverzită. Se opri o clipă şi adulmecă; de data aceasta vîntul îi umplu nările cu mirosul puternic al cîinilor, făcînd să i se crispeze toţi muşchii corpu­lui şi strecurîndu-i în vine un foc nimicitor. O dată cu el, simţise mirosul omului.

O porni din nou la drum şi, de data asta, sui ceva mai repede. Auzea acum lătratul sălbatic, de bucurie, al cîinilor la o depărtare de cel mult o sută de yarzi de la luminişul din mijlocul învălmă­şelii haotice de stînci în care ajunsese. Spre partea dinspre munţi se înălţa, perpendicular şi abrupt, un perete de stîncă, iar de partea cealaltă, la cîţiva me­tri distanţă, se căsca o prăpastie adîncă de aproape o sută de picioare. Din faţă, drumul era închis de un bloc uriaş de piatră căzut din coasta muntelui, ce lăsase o trecere îngustă doar atît cît să poată încăpea trupul lui Thor.

Uriaşul grizzly l-a dus pe Muskwa pînă aproape de trecătoare, apoi se întoarse brusc, punîndu-l pe ursuleţ la adăpost în spatele lui.

În faţa unei astfel de primejdii, o ursoaică l-ar fi ascuns pe Muskwa într-o văgăună a peretelui de stîncă, dar Thor n-a procedat aşa. Aştepta acum să înfrunte duşmanul ce se apropia, ridicat pe labele de dinapoi, în toată înălţimea lui.

La vreo douăzeci de picioare distanţă de el, dru­mul pe care venise se încolăcea în jurul unui masiv proeminent al peretelui abrupt de stîncă, şi Thor îl ţintea cu ochii injectaţi şi înspăimîntători, urmărind capcana pe care le-o întinsese urmăritorilor.

Cîinii se apropiau, lătrînd din toate puterile. Străbătuseră, alergînd umăr lîngă umăr, cei cincizeci de yarzi, de partea cealaltă a masivului şi, o clipă mai tîrziu, căpetenia haitei năvăli în arena unde îi aştepta Thor. Grosul cetei îl urma aşa de aproape, încît primii cîini au fost striviţi pe loc, înainte de a se mai putea opri la timp.

Mugind înfiorător, Thor se năpustise peste ei. Cu uriaşa lui labă dreaptă lovea încoace şi-ncolo, zvîrlindu-i ca din praştie în toate părţile. Privind, Muskwa avea impresia că măturase într-o clipire ju­mătate din ceată. Zdrobise între fălci, cu o singură muşcătură, spinarea celui mai apropiat cîine, iar ur­mătorului îi smulse capul dintr-o lovitură. Apoi se azvîrli printre ei şi, mai înainte ca cei rămaşi în viaţă să-şi poată reveni din panică, înşfăcă pe unul şi îl trimise zburînd peste marginea prăpăstiei, pînă la stîncile ce se înălţau la o sută de picioare mai jos.

Totul s-a petrecut în mai puţin de o jumătate de minut şi, în acest răstimp, cei nouă cîini rămaşi în viaţă s-au împrăştiat care încotro.

Cu toate acestea, copoii lui Langdon nu s-au dat bătuţi. Se trăgeau cu toţii dintr-o rasă de adevăraţi luptători, iar Bruce şi Metoosin îi dresaseră în aşa chip, încît i-ar fi putut ţine spînzuraţi de urechi, fără ca vreunul din ei să icnească măcar.

Soarta tragică a celor trei i-a înspăimîntat tot aşa de puţin cum nu l-a înfricoşat pe Thor urmă­rirea lor.

Iute ca fulgerul, îl încercuiră din nou, rămînînd proptiţi pe labele din faţă, gata să sară în lături sau înapoi dacă uriaşul grizzly i-ar fi atacat pe neaştep­tate, în timp ce, cu un lătrat grăbit şi îndîrjit, îşi anunţau stăpînii că prada este încolţită. Aceasta era, de altminteri, îndatorirea lor, adică să aţîţe şi să obosească vînatul, să-i întîrzie fuga şi să-l ţină cît mai mult pe loc, pentru ca, la sosirea lor, vînătorii să sfîrşească lupta doborîndu-l cu un glonţ.

Intre urs şi cîini, înfruntarea era cruntă, dar dreaptă, iar omul venea să-i pună capăt mişeleşte, cu puşca.

Dacă copoii îşi aveau şiretlicurile lor, nici Thor nu era mai prejos. În timp ce cîinii, după trei sau patru atacuri zadarnice, reuşiseră să scape fiind cu mult mai iuţi, Thor se retrăgea încetişor spre stîncă uriaşă lîngă care se ghemuise Muskwa, lăsîndu-şi duşmanii să înainteze treptat.

Auzind lătratul din ce în ce mai îndîrjit al cîi­nilor şi văzînd neputinţa lui Thor de a-i alunga sau sfîşia în bucăţi, Muskwa s-a speriat aşa de rău, că a luat-o deodată la sănătoasa, alegîndu-şi un ascun­ziş mai de nădejde în crăpăturile stîncii din spa­tele lui.

Între timp, Thor se tot dădea mereu înapoi, iar cînd a atins stînca cu şoldurile lui uriaşe, a întors capul, căutîndu-l cu privirea pe ursuleţ.

     Muskwa însă nu se vedea nicăieri. Se mai uită după el de vreo două ori şi, crezînd că ursuleţul ple­case, continuă să bată în retragere, pînă cînd blocă crăpătura îngustă pe care o păstra ca o portiţă de scăpare.

Cîinii lătrau acum ca ieşiţi din minţi, cu părul de pe spinare zbîrlit drept ca peria, şi mîrîiau făcînd spume la gură, descoperindu-şi colţii pînă la gin­giile roşii. Se apropiară strîns de Thor, provocîndu-l să se oprească şi să-i atace sau să încerce să-i prindă şi, în frenezia lor, lăsară în spate un loc liber de mai bine de zece yarzi.

Aşa cum făcuse cu cîteva zile mai înainte, cînd vînase caribu-ul, Thor măsură distanţa şi, fără să-i avertizeze cu vreun mormăit, se aruncă asupra duş­manilor aşa de fulgerător, încît îi sili aproape să zboare în lături, ca să-şi salveze vieţile. Nu se opri să le facă faţă, ci o luă drept spre proeminenţa din masivul de stîncă, unde observase că poteca era în­gustă de numai cinci picioare. In drum, îl prinse pe cel mai aproape dintre cîini, îl trînti la pămînt şi, zdrobindu-l sub labă, se apucă să-l rupă în bucăţi. Urletele lui sfîşietoare de agonie se auziră pînă la Bruce şi Langdon, care, gîfîind şi rupţi de oboseală, se grăbeau să urce panta dinspre văgăună.

Thor se lăsase pe burtă în cărarea strîmtă şi, în timp ce lătratul cîinilor se dezlănţuia cu o nouă furie, continuă să-şi sfîşie victima, umplînd locul de păr, sînge şi măruntaie. Apoi se ridică de jos şi încă o dată îl căută cu ochii pe Muskwa.

Ursuleţul se ghemuise ca o minge, tremurînd din tot trupul, la două picioare adîncime, într-o crăpă­tură. Poate Thor şi-a închipuit că fugise pe munte în sus, căci, fără să mai piardă vremea, părăsi grăbit cîmpul de luptă. Adulmecase vîntul plin de mirosul puternic de năduşeală al lui Bruce şi Langdon.

Timp de vreo zece minute, Thor nu le mai dădu nici o atenţie celor opt cîini care se ţineau lătrînd de călcîiele lui. Din cînd în cînd se mai oprea, legănîndu-şi capul. Numai că, pe măsură ce se re­trăgea, copoii deveneau tot mai îndrăzneţi şi, la un moment dat, unul dintre ei îşi făcu vînt înainte peste ceilalţi şi-şi înfipse colţii în piciorul lui Thor. Asta a întrecut măsura. Mugind, Thor se întoarse furios vreo cincizeci de yarzi înapoi, de-a lungul potecii, în urmărirea haitei, întîrziindu-şi astfel cu cinci minute preţioase drumul spre vîrful muntelui.

Dacă vîntul ar fi bătut din altă direcţie, poate că ceata de cîini ar fi izbutit să-l oprească, stîrnindu-l la luptă, dar cum suflarea lui îl înştiinţa de fiecare dată de înaintarea lui Langdon şi Bruce, aducîndu-i mereu mai aproape mirosul cald al corpurilor lor, marele grizzly nu se lăsă abătut din drum şi, suind, avea grijă să ţină direcţia în aşa fel ca vîntul să-i fie mereu favorabil. Putea ajunge în vîrful muntelui mai uşor şi mai repede luînd-o pieptiş pe scurtătură, dar numai atît timp cît vîntul îi sufla în faţă se simţea în siguranţă. Vînătorii ar fi putut totuşi, cu un efort, să-i înşele mirosul, ocolindu-l şi tăindu-i brusc drumul.

Intr-o jumătate de oră, atinse ultimele creste stîncoase ale masivului, de unde mai avea de străbă­tut pînă la culmea muntelui încă vreo două-trei sute de yarzi, pe teren descoperit.

Părăsi, aşadar, adăpostul stîncilor şi o luă la goană atît de repede, încît cîinii rămaseră dintr-o dată mult în urma lui. Două-trei minute, silueta lui se detaşă limpede pe fondul arid al muntelui; cîteva clipe, se profilă minunat pe un petic de zăpadă ima­culată, unde nicio stîncă sau tufă nu-l mai ascun­deau de ochii vînătorilor din vale, apoi dispăru cu totul vederii.

De la o distanţă de cinci sute de yarzi, Bruce şi Langdon au început să tragă, şi Thor auzi chiar dea­supra capului ţiuitul plîngător al primului glonţ, apoi, imediat, bubuitul armei.

Un al doilea aruncă în aer zăpada la cinci yarzi în faţa lui. Sări fulgerător spre dreapta, expunîndu-se în felul acesta din profil. Mai auzi o a treia împuşcătură — apoi nimic.

In timp ce ecoul detunăturilor se pierdea printre stînci şi piscuri, primi dintr-o dată o lovitură la baza craniului, cinci degete înapoia urechii drepte. Parcă-l izbise o măciucă căzută din înaltul cerului, prăbuşindu-l la pămînt ca pe un buştean. Din fericire însă, glonţul a ricoşat. N-a curs decît puţin sînge, dar pe moment Thor a rămas complet năucit, ca un om cînd primeşte pe neaşteptate o directă în bărbie.

Înainte de a se putea ridica, cîinii se şi arunca­seră asupra lui, apucîndu-l din toate părţile, care de gîtlej, care de ceafă.

Mugind fioros, Thor sări în picioare şi, scuturîndu-i de pe el, reuşi să se elibereze. Lovea sălbatic în dreapta şi-n stînga, iar Langdon şi Bruce îi auzeau urletul, în timp ce, cu degetul pe trăgaciul puştilor, aşteptau să-i vadă pe cîini îndepărtîndu-se îndeajuns de urs ca să-i poată da lovitura finală.

Yard cu yard, Thor îşi croia drum în sus, mîrîind spre haita furioasă. înfrunta hotărît mirosul omului, tunetul misterios, fulgerătura care-l arsese şi moar­tea însăşi. Cinci sute de yarzi mai la vale, Langdon, văzîndu-l cum se depărtează, înjura cu desperare cîinii care se ţineau prea aproape de urs şi nu-l lăsau să tragă.

     Pînă la linia orizontului, haita însetată de sînge acoperi retragerea lui Thor, servindu-i drept pavăză. Apoi cîini şi urs dispărură după creastă. O vreme, s-au mai auzit lătrăturile, apoi zgomotul s-a îndepăr­tat tot mai mult, pe măsură ce uriaşul grizzly îi trăgea după el, departe de ameninţarea omului, pe un drum lung şi periculos, din care multora le era, sortit să nu se mai întoarcă.