Grizzly, stapanul muntilor(15)

Muskwa răsuflă, în sfîrşit, uşurat cînd văzu că cei trei oameni au plecat de lîngă el şi s-au apucat să trebăluiască pe lîngă foc. Inchipuindu-şi că i se oferise un prilej de scăpare, începu să tragă şi să smucească de capătul frînghiei aşa de tare, de mai-mai să se stranguleze. În cele din urmă, disperat, se lăsă păgubaş şi, ghemuindu-se la rădăcina pinului, examină cu atenţie tabăra fixată la treizeci de picioare distanţă de foc.

Bruce se spăla pe mîini într-un lighean de pînză, în timp ce alături, Langdon îşi ştergea faţa cu un prosop. Ceva mai încolo, în genunchi, Metoosin ţinea deasupra jeraticului o frigare mare, în care sfîrîiau nişte cotlete groase de caribu, răspîndind cel mai plăcut miros din cîte gîdilaseră vreodată nasul lui Muskwa şi tot aerul din jur părea încărcat de mireasma lor ademenitoare.

    Isprăvindu-şi de şters faţa, Langdon deschise o cutie de lapte condensat îndulcit şi, vărsînd lichidul alb într-o tigăiţă, se îndreptă cu ea spre Muskwa. Ursuleţul, după ce încercase zadarnic o scăpare prin fugă trăgînd de frînghie pînă cînd îl duru gîtul, căuta acum salvarea în sus şi, dintr-o miş­care, fu în vîrful copacului, lăsîndu-l pe Langdon mut de uimire. De acolo începu să mîrîie şi să scuipe spre omul de jos, care-i aşezase liniştit tigăiţa cu lapte atît de aproape de trunchi, încît cu greu s-ar fi putut să nu cadă în ea la coborîre. Apoi, multă vreme, vînătorii nu i-au mai dat nici o aten­ţie. Îi vedea mîncînd şi-i auzea vorbind, în timp ce puneau la cale o altă „campanie" împotriva lui Thor.

—    După cele ce s-au întîmplat astăzi, nu ne mai rămîne decît să încercăm să-l prindem prin vicleşug — declară Bruce. Cu urmăritul s-a ispră­vit, Jimmy. Ne putem ţine după el aşa pînă la ju­decata de apoi şi totdeauna o să-şi dea seama unde ne aflăm. Se opri un moment, ascultînd. E curios că nu se întorc cîinii — zise el. Mă întreb...

Ridică ochii spre Langdon.

—    Imposibil! exclamă acesta, citindu-i între­barea din privire. Bruce, doar nu-ţi închipui că ursul a fost în stare să-i omoare pe toţi!

— Eu am văzut mulţi grizzly — replică liniştit munteanul — dar pînă acum n-am dat încă de niciunul atît de şiret ca ăsta, Jimmy. A atras în cursă haita, ademenind-o pe platforma dintre stînci, şi tot prin vicleşug a omorît şi cîinele acela sus, pe creastă. E în stare să-i ducă pe toţi în vreun cotlon şi... Dădu din umeri cu înţeles.

Langdon trase din nou cu urechea.

—    Dac-ar mai fi rămas vreunul în viaţă cînd s-a înserat, trebuia să fie acum de mult aici -zise el. Îmi pare rău, îmi pare tare rău că n-am lăsat cîinii acasă!

Bruce rîse strîmb:

—    Asta-i soarta războiului, Jimmy. Doar nu te duci la vînătoare de grizzly cu o ceată de căţeluşi, aşa că, mai curînd sau mai tîrziu, tot trebuia să te aştepţi să pierzi pe unii din ei. De fapt, ne-am ales greşit ursul, asta e; ne-a bătut.

—    Ce spui?

—    Da, ne-a bătut, şi am făcut o mare prostie că ne-am folosit de cîini. Dacă mai ţii încă cu tot dinadinsul să-l ai, lasă atunci să-l vînăm aşa cum ştiu eu!

Langdon încuviinţă.

—    Şi care ţi-e planul?

—      Mai întîi, cînd vînezi un grizzly, trebuie să mai dai încolo metodele cavalereşti, începu Bruce - şi asta mai ales cînd ai de-a face cu unul care omoară. Ăsta, de acum şi pînă cînd va hiberna, o să ne adulmece mirosul din orice direcţie. Te în­trebi cum? Foarte simplu: va face mereu ocoluri. Pot pune rămăşag că, dacă pămîntul ar fi acoperit de zăpadă, ai vedea cum la fiecare şase mile se întoarce două înapoi; făcînd aşa, poate adulmeca mirosul oricui l-ar urmări. Umblă în special noap­tea, iar ziua îşi caută loc de odihnă sus la înălţime, printre stînci. Dacă mai ai chef să tragi cu puşca, nu-s decît două lucruri de făcut, şi cel mai bun dintre ele e totuşi să plecăm şi să căutăm alţi urşi.

—    Pentru nimic în lume, Bruce! Aşa că mai bine spune odată cum crezi că putem pune mîna pe el.

Munteanul tăcu un timp, înainte de a răspunde.

—     Acum ne-am lămurit destul de bine asupra ţinutului în care trăieşte — zise el. Începe de la prima trecătoare peste care am venit şi se termină cam prin locul pe unde am pătruns în valea asta. În total, vreo douăzeci şi cinci de mile. Ursul însă nu va ajunge nici pînă la munţii dinspre apusul văii acesteia şi nici pînă la cei din răsăritul celei­lalte văi, ci va continua cu îndărătnicie să se învîrtească în cerc, atîta timp cît ne va simţi pe urmele lui. Fără îndoială că acum e de partea cealaltă a muntelui şi se îndreaptă spre miazăzi. Noi o să rămînem pe loc vreo cîteva zile, apoi îl pornim pe Metoosin prin valea cealaltă, cu cîinii, dacă a mai rămas vreunul, şi, în acelaşi timp, o luăm şi noi spre sud, prin valea asta. Unul din noi va ţine pantele, iar celălalt fundul văii; vom merge însă foarte încet. Ai înţeles? Ursul n-o să-şi părăsească de bună voie domeniul, aşa că Metoosin trebuie cu orice preţ să-l aducă spre noi. îl lăsăm pe el să-l hăituiască, iar noi stăm la pîndă; nu se poate ca ursul, trecînd pe aici, măcar unul să n-aibă vreme să tragă.

—     Planul pare bun — încuviinţă Langdon. De altfel, mi-am cam nenorocit genunchiul şi mi-ar con­veni să stau cîteva zile să-l îngrijesc.

Nu-şi termină bine vorba cînd, deodată, sforăitul speriat al unui cal ce păştea în poiană şi zornăitul lanţului cu care era priponit i-au făcut pe amîndoi să sară în picioare.

—    Utim — şopti Metoosin, arătîndu-şi faţa smeadă în bătaia focului.

—    Ai dreptate, cîinii — zise Bruce şi şuieră încetişor.

Se auzi o mişcare în tufişurile din apropiere, apoi imediat doi cîini apărură în lumina flăcărilor. Se strecurară aproape tîrîndu-se pe burtă, şi pe cînd se culcau la picioarele vînătorilor, un al treilea şi un al patrulea li se alăturară.

Nu mai era haita care plecase dimineaţă; cu coastele supte şi blana pleoştită, arătau morţi de oboseală şi ştiau că fuseseră învinşi. Agresivitatea le dispăruse şi arătau ca bătuţi.

Un al cincilea apăru, şchiopătînd, din beznă, tîrîndu-şi laba ruptă. Unul din ceilalţi avea capul şi gîtul roşii de sînge, dar toţi stăteau umiliţi, pe burtă, parcă în aşteptarea pedepsei.

„Am dat greş — spunea atitudinea lor. Sîntem înfrînţi şi doar atîţia am mai rămas din cîţi am fost.“

Muţi, Bruce şi Langdon se uitau la ei. Ascultau întunericul, aşteptînd. Niciun altul însă nu s-a mai arătat. Se priviră tăcuţi.

—    Au pierit, aşadar, încă doi — zise Langdon.

Bruce se sculă să caute curelele cîinilor în ba­gajele care stăteau grămadă.

Sus, în copac, Muskwa tremura tot. Numai la cîţiva paşi de el revedea hoarda cu colţi albi care-l fugărise pe Thor şi-l silise pe el să se refugieze în crăpătura stîncii. De oameni nu-i mai era chiar aşa de frică, căci nu încercaseră să-i facă nici un rău. Nu-l mai treceau fiori şi nici nu mai mîrîia cînd vreunul din ei îi trecea prin apropiere. Cu cîinii însă era altceva. Aceşti monştri se luptaseră cu Thor şi probabil că-l învinseseră, deoarece ma­rele grizzly fugise.

Pomul de care fusese legat Muskwa era, de fapt, un copăcel nu prea înalt, aşa că acolo, în furca dintre cele două crengi în care se aşezase ca-ntr-o şa, ursuleţul se afla la o distanţă de cel mult cinci picioare de pămînt. Din cauza asta, cînd Metoosin trecu cu unul din cîini pe lîngă el, copoiul îl zări şi, dintr-un salt, smulgînd cureaua din mîna india­nului, ajunse pînă aproape de Muskwa. Se pregătea să sară din nou cînd, înfuriat, Langdon se repezi strigînd. Prinse cîinele de zgardă şi, după ce-i trase un toc de bătaie cu capătul curelei, îl trase după el.

Acum Muskwa nu mai înţelegea chiar nimic. Va să zică, omul îl salvase. Bătuse monstrul cu gura roşie şi colţi albi şi-i dusese pe toţi ceilalţi cît mai departe, legîndu-i bine cu frînghii.

La întoarcere, Langdon se opri lîngă copac şi-i vorbi, iar ursuleţul a îngăduit ca mîna omului să se apropie pînă la şase degete de el şi n-a încercat să-l muşte. Apoi, pe neaşteptate, l-a cuprins o în­fiorare ciudată. În timp ce-şi întorsese puţin capul, Langdon îi pusese cu îndrăzneală mîna pe spate, mîngîindu-i blana; atingerea nu i-a făcut nici un rău! Nicicînd mama lui nu-l atinsese cu laba atît de blînd! În cele zece minute cît a stat lîngă el, Langdon l-a mîngîiat de cîteva ori, iar dacă la în­ceput Muskwa şi-a arătat totuşi colţii, fără să-l mîrîie, încetul cu încetul n-a mai făcut nici asta.

În cele din urmă, Langdon s-a dus să-i aducă o bucată de carne crudă de caribu şi i-a pus-o sub nas. Văzînd însă că Muskwa, în ciuda mirosului, se dă îndărăt, i-o lăsă lîngă tigaie, la rădăcina co­pacului, şi se întoarse lîngă Bruce, care fuma.

—     În două zile o să-mi mănînce din palmă — zise el.

Peste puţin timp, în tabără s-a aşternut liniştea. Langdon, Bruce şi indianul, înfăşuraţi în pături, adormiseră de mult. Focul păli încetul cu încetul, doar un singur buştean ardea mocnit, scăpărînd cîte o scînteie singuratică. O bufniţă strigă tînguitor din adîncul pădurii. Murmurul văii şi al înălţimilor umplea pacea nopţii, străjuită de pîlpîirea îndepărtată a stelelor. Undeva departe, Mus­kwa auzi o stîncă prăvălindu-se în vale de pe coasta muntelui.

Acum nu mai avea de ce să-i fie frică. Totul, în afară de el, era cuprins de amorţirea somnului. Cu multă băgare de seamă începu să coboare din copac. Cum se văzu aproape de pămînt, îşi dădu brusc drumul, căzînd pe jumătate în tigăiţa cu lapte condensat, din care stropi mari îi săriră pe faţă. Fără să-şi dea seama, scoase limba şi-şi linse botul. Substanţa dulce şi lipicioasă de pe faţă l-a umplut deodată de o plăcere cu totul neaşteptată şi s-a tot lins aşa vreun sfert de ceas. Apoi, ca şi cum i se relevase secretul acestei ambrozii delicioase, îşi fixă cu lăcomie ochişorii asupra tigăiţei. Se apropie de ea cu multă băgare de seamă, luîndu-şi adevărate măsuri strategice. La început, îi dădu doar tîrcoale mari de-o parte şi de alta, cu toţi muşchii încordaţi, gata să sară cu iuţeală îna­poi, dacă lucrul acela necunoscut s-ar fi năpustit asupra lui. Atinse uşurel cu botul mîncarea deli­cioasă şi groasă ca smîntîna, şi din clipa aceea nu şi-a mai ridicat capul din tigăiţă pînă cînd n-a lins totul pînă la ultimul strop.

Laptele condensat a fost factorul principal al îmblînzirii lui Muskwa. Era tocmai veriga care lipsea şi care lega unele lucruri în căpşorul lui ager. Acum ştia că aceeaşi mînă care-l mîngîiase atît de blînd aşezase şi mîncarea asta minunată şi ciudată la rădăcina copacului şi că tot aceeaşi mînă îi oferise şi carnea de caribu. De ea nu s-a atins, în schimb a lins interiorul tigăii pînă cînd a stră­lucit ca oglinda în lumina stelelor.

Cu tot laptele însă, dorea grozav să scape, dar de data aceasta eforturile lui n-au mai fost chiar aşa de furioase şi necugetate ca mai înainte. Ex­perienţa îl învăţase că era zadarnic să sară şi să tragă de capătul frînghiei. Se apucă, aşadar, s-o roadă, şi poate că, dac-ar fi ros-o tot în acelaşi loc, şi-ar fi recăpătat libertatea chiar înainte de ivirea zorilor. Din păcate însă, fălcile-i oboseau cumplit de repede şi cînd, după o scurtă odihnă, o lua de la cap, nimerea aproape totdeauna în alt loc al frînghiei. Pe la miezul nopţii ajunse să-l doară atît de rău gingiile, încît renunţă cu totul să mai facă vreo încercare.

Ghemuit lîngă copac, gata să se caţăre pe el la cel mai mic semnal de alarmă şi fără să mai în­chidă ochii măcar o singură dată în timpul nopţii, ursuleţul aşteptă ivirea dimineţii. Nu-i mai era aşa de frică cum îi fusese cu o zi înainte, dar se simţea singur şi părăsit. Ii lipsea Thor şi de dorul lui ge­mea încet, neştiut de nimeni, nici chiar de oamenii care se odihneau la o mică distanţă; şi poate că nu l-ar fi auzit chiar dac-ar fi fost treji. Pînă şi pe Pipoonaskoos l-ar fi primit cu bucurie dacă s-ar fi ivit în clipa aceea.

De cum se făcu ziuă, Metoosin se sculă primul din aşternut şi făcu focul ca de obicei. Intre timp se treziră şi ceilalţi doi, iar Langdon, după ce se îmbrăcă, se grăbi să-i facă o vizită lui Muskwa. Găsind tigăiţa strălucind de curăţenie, se întoarse s-o arate şi celorlalţi, radiind de bucurie.

Căţărat în furca copacului, Muskwa se lăsă din nou mîngîiat de Langdon, care scoase, apoi, dintr-o traistă de piele de vacă, o altă cutie şi o deschise chiar sub nasul lui Muskwa. Acesta putu astfel să-l vadă turnînd în tigaie lichidul alb şi cremos. Cum isprăvi, i-o întinse aşa de aproape ursuleţului, încît laptele îi mînji botul. Simţindu-i din nou gustul, Muskwa nu se mai putu stăpîni şi, în mai puţin de cinci minute, era deja cu capul vîrît pînă la urechi în tigaia ţinută de Langdon. Dar cînd Bruce se apropie să vadă şi el ce se petrece, ursu­leţul îşi arătă colţii, mîrîind.

—    Urşii se îmblînzesc mai repede decît cîinii, Jimmy — îi dădu lămurire Bruce ceva mai tîrziu, pe cînd îşi luau masa de dimineaţă. Ai să vezi că în cîteva zile o să se ţină după tine peste tot, ca un căţeluş.

—    Zău dacă n-am şi început să-l iubesc pe micuţul ăsta! mărturisi Langdon. Ia mai spune-mi odată: cum era povestea aceea cu urşii lui Jameson?

—    Care? Jameson din districtul Kootenay? întrebă Bruce. Apăi ăsta a fost un adevărat pustnic. Nu cobora din munţi decît cel mult de două ori pe an şi atunci doar ca să-şi mai facă rost de ceva alimente. Îmblînzise nişte urşi grizzly. Ani de zile a avut unul mare cît amicul pe care-l urmărim. Îl prinsese de mic şi cînd l-am văzut eu cîntărea, cred, vreo mie de pfunzi. Se ţinea de Jameson ori­unde se ducea, aşa, ca un cîine. Îl lua cu el chiar la vînătoare şi dormeau împreună lîngă acelaşi foc. Jameson ăsta iubea urşii. Niciodată n-a omorît vreunul.

Langdon căzu pe gînduri.

—     Şi eu încep să-i iubesc, Bruce. Nu ştiu exact de ce, dar e ceva în ei care te face să-i îndrăgeşti. După ce vom pune mîna pe acest ucigaş de cîini pe care-l urmărim, sunt hotărît să nu mai împuşc mulţi, ba poate chiar niciunul. Îmi vine aproape să cred că ăsta va fi ultimul. Deodată strînse pumnii şi adăugă furios: Şi cînd te gîndeşti că nu este nici o provincie în toată Canada... ba nici chiar în America de Nord, în care să existe res­tricţii sau să fie oprită din timp în timp vînătoarea de urşi! E o ruşine, Bruce! Li s-a pus eticheta de animale nefolositoare şi acum pot fi exterminaţi oricînd. Îi poţi scoate chiar din vizuina lor, cu pui cu tot, şi... naiba să mă ia... am fost în stare să dau şi eu o mînă de ajutor la o asemenea faptă! Suntem nişte fiare, Bruce. Uneori mă gîndesc că e o crimă pentru un om să poarte puşcă. Cu toate astea, după cum vezi, continui să ucid.

—    Asta ne e înnăscut în sînge — rîse Bruce fără înţelegere.

—     Şi asta ni se trage din pornirile animalice ale făpturii noastre — cugetă Langdon. La urma urmei, nici măcar de noi înşine nu avem înţelegere şi milă, de vreme ce permitem ca generaţii întregi să moară în războaie. Hei! Da’ ce naiba a păţit ursuleţul?

Muskwa căzuse, între timp, din furcă de partea cealaltă a copacului şi acum se bălăbănea spînzurat, ca victima de frînghia călăului. Dintr-o sări­tură, Langdon a fost lîngă el, l-a apucat fără frică cu mîinile goale şi l-a trecut înapoi peste creangă, aşezîndu-l jos pe pămînt. De data aceasta, Muskwa n-a mai încercat să-l muşte, ba nici măcar n-a mîrîit.

În restul zilei, Bruce şi Metoosin lipsiră din tabără, mergînd spre apus, în cercetarea locurilor de peste munte. Langdon a rămas singur, să-şi caute de genunchiul zdrelit în ziua precedentă, şi îşi petrecu aproape tot timpul în tovărăşia lui Muskwa. Pe la prînz, a mai deschis o cutie de sirop şi s-a amuzat văzîndu-l pe ursuleţ cum se ţinea după el în jurul copacului. Trăgea de capă­tul frînghiei şi se străduia să ajungă la farfuria cu care Langdon îl momea tot mai de departe. Dacă s-ar fi aşezat jos, fără îndoială că Muskwa i s-ar fi urcat şi pe genunchi, numai să ajungă la sirop.

La vîrsta lui, încrederea şi afecţiunea se cîştigă uşor şi, întocmai ca puiului de om, ursuleţului îi place laptele, îi plac dulciurile şi-i place să se ghemuiască, alintîndu-se, lîngă orice fiinţă care-i bună cu el. Este cea mai drăgălaşă făptură cu patru picioare — rotundă, moale, pufoasă şi aşa de nos­timă, încît împrăştie bună dispoziţie la toţi cei din jur. De altfel, chiar şi Langdon s-a putut convinge de acest fapt, căci de mai multe ori în cursul zilei a rîs pînă i-au dat lacrimile. Îl amuza mai ales să-l vadă pe Muskwa cum se căznea să i se caţăre pe picior ca să ajungă la farfuria cu sirop. Ursu­leţul devenise nebun după licoarea asta dulce. Nu-şi amintea ca maică-sa să-i fi dat vreodată ceva ase­mănător, iar cît priveşte pe Thor, el nu făcuse niciodată rost de ceva mai bun decît peştele.

Tîrziu, către sfîrşitul după-amiezii, Langdon dez­legă frînghia lui Muskwa şi porni cu el la plim­bare, spre pîrîu. Luase însă şi farfuria cu sirop şi, la fiecare cîţiva yarzi, se oprea, lăsîndu-l pe ursuleţ să guste din conţinutul ei. După ce-a făcut aşa vreo jumătate de oră, dădu la urmă drumul frîn­ghiei şi o porni înapoi spre tabără. Şi iată că Muskwa l-a urmat!

A fost un adevărat triumf, şi în privirea lui Langdon sclipi un fior de plăcere, pe care viaţa în mijlocul naturii nu i-l mai oferise niciodată pînă acum.

Se făcuse tîrziu cînd Metoosin apăru din nou în tabără, mirat că Bruce nu venise încă. Mai trecu o oră, în care timp se apucaseră să facă focul şi să mănînce, cînd se ivi şi Bruce, ducînd în spate ceva ce se legăna. Trecînd pe lîngă Muskwa, care se ascunsese în dosul copacului, zvîrli povara şi se apropie de foc.

—    O piele cum e catifeaua şi ceva carne pentru cîini — zise el. L-am împuşcat cu pistolul.

Apoi se aşeză jos şi începu să mănînce.

Puţin mai tîrziu, Muskwa se apropie cu pru­denţă de corpul care zăcea grămădit la cîţiva paşi de el. Îl mirosi şi un fior ciudat îl străbătu. Gemu încetişor, vîrîndu-şi nasul în blana moale, caldă încă. Şi-o bună bucată de vreme rămase neclintit şi tăcut.

      Ceea ce adusese Bruce în tabără şi zvîrlise la rădăcina copacului era leşul micuţului Pipoonaskoos!