Grizzly, stapanul muntilor(16)

În noaptea aceea, Muskwa simţi şi mai mult cum îl apasă singurătatea. Bruce şi Metoosin se culcaseră devreme, frînţi de oboseală după urcuşul anevoios al muntelui, iar Langdon făcu întocmai, lăsîndu-l pe Pipoonaskoos acolo unde-l aruncase lunganul.

După descoperirea care făcuse să-i bată inima aşa de tare, Muskwa a rămas nemişcat în loc. Nu ştia ce-i moartea şi nu-i cunoştea încă chipul. Pe Pipoonaskoos îl simţea atît de cald şi de moale... desigur că în curînd avea să se scoale, numai că de data asta era hotărît să nu-l mai necăjească şi să nu se mai lupte cu el.

Liniştea se aşternuse din nou peste fire şi stelele împînziseră cerul deasupra ultimelor pîlpîiri ale focului, dar Pipoonaskoos rămase tot aşa de ne­clintit. Uşurel, Muskwa îl mirosi şi-l trase de părul moale ca mătasea, gemînd încetişor de parcă i-ar  fi spus:

—    Îţi făgăduiesc, Pipoonaskoos, că nu mă mai bat cu tine, numai scoală-te şi hai să fim prieteni!

    Pipoonaskoos însă nu s-a mişcat. În cele din urmă, Muskwa pierdu nădejdea să-l mai poată trezi. Rămase scîncind multă vreme lîngă micul şi grăsuţul lui duşman din pajiştea cea verde, ca şi cum i-ar fi cerut iertare pentru cît rău îi făcuse, fugărindu-l. Se cuibări lîngă el şi adormi.

A doua zi dimineaţa, sculîndu-se primul, Lang­don s-a dus să vadă ce face ursuleţul. Dar n-a ajuns bine lîngă el, cînd s-a oprit încremenit. Un minut a stat aşa, simţind cum i se ridică un nod în gît. Muskwa şi Pipoonaskoos dormeau ghemuiţi unul în altul, de parcă amîndoi ar fi fost vii şi, ca din întîmplare, o lăbuţă a ursuleţului mort îl îmbră­ţişase pe Muskwa.

Tăcut, Langdon se întoarse şi, aproape imediat, reveni împreună cu Bruce, încă somnoros şi frecîndu-se la ochi. Acesta privi şi el scena fără să spună nimic, apoi se uitară unul la altul.

—    Carne pentru cîini — şopti Langdon; l-ai adus, aşadar, aici, ca să-l dai la cîini, Bruce!

Munteanul n-a răspuns... şi în ceasurile care urmară n-au mai schimbat nicio vorbă.

Şi Pipoonaskoos, în loc să fie jupuit şi dat cîi­nilor, a fost dus de Metoosin şi aşezat într-o groapă pe care a acoperit-o cu nisip şi pietre, jos, lîngă pîrîu.

Atîta doar au mai putut face Langdon şi Bruce pentru bietul Pipoonaskoos.

În ziua aceea, Metoosin şi Bruce au trecut iar muntele. Lunganul adusese în ajun bucăţi de cuarţ în care se găseau urme sigure de aur şi acum se reîntorceau cu cele necesare pentru prospectat.

Rămas singur în tabără, Langdon continuă să-i facă educaţia lui Muskwa. De cîteva ori l-a adus şi lîngă cîini, iar cînd aceştia se porneau să mîrîie trăgînd de curele, îi bătea cu biciul pînă ce, cu mintea lor ageră, au priceput că, deşi Muskwa era urs, nu aveau voie să-i facă niciun rău. După-amiază, i-a scos frînghia şi l-a lăsat liber, şi cînd a fost să-l lege din nou, l-a prins fără nici o greutate.

Bruce şi indianul au explorat valea dinspre apus timp de încă două zile, convingîndu-se, în cele din urmă, că ceea ce găsiseră erau doar bucăţi izolate, aduse de ape, din care în niciun caz n-ar fi putut să se îmbogăţească.

În a patra noapte se lăsase un frig cum­plit şi cerul se acoperise de nori groşi. Langdon îl luă pe Muskwa să doarmă cu el. Se aştepta la oarecari dificultăţi, dar ursuleţul stătu liniştit ca o pisicuţă şi, după ce s-a cuibărit bine, nu s-a mai mişcat pînă dimineaţa. O parte din noapte, Langdon a dormit cu mîna trecută peste trupul moale şi cald al lui Muskwa.

După părerea lui Bruce, sosise momentul să pornească în urmărirea lui Thor, dar cum pe Lang­don îl durea încă genunchiul destul de tare, îşi schimbară planul. Langdon n-ar fi fost acum cu niciun chip în stare să meargă pe jos mai mult de un sfert de milă fără oprire, iar de continuat vînătoarea călare nici nu putea fi vorba, deoarece pozi­ţia pe care trebuia s-o ia în şa îi provoca dureri cumplite.

— Ce-o să fie dacă mai întîrziem cîteva zile! îl consolă Bruce. Nicio pagubă. Dacă îl lăsăm în pace mai mult timp, va fi cu atît mai puţin prudent.

Următoarele trei zile nu s-au scurs însă fără folos şi plăcere pentru Langdon. Învăţă de la Muskwa o seamă de lucruri despre urşi şi mai ales despre puii lor, pe care altfel nu le-ar fi ştiut poate niciodată, şi-şi îmbogăţi carnetul cu alte nenumă­rate însemnări.

Cum cîinii fuseseră legaţi într-un crîng, la vreo trei sute de yarzi depărtare de tabără, reuşi în­cetul cu încetul să-l lase pe ursuleţ complet liber. Muskwa nu încercă să fugă şi-şi dădu seama foarte repede că atît Bruce cît şi Metoosin îi erau prie­teni. Totuşi, singurul om după care se ţinea era tot Langdon.

În zorii celei de-a opta zi de la hăituirea lui Thor, Bruce şi Metoosin au pornit călare, urmaţi de cîini, către valea dinspre răsărit. Indianul tre­buia să aibă un avans de douăzeci şi patru de ore. Bruce urma să se întoarcă la tabără în aceeaşi după-amiază, după cum plănuise, ca a doua zi, îm­preună cu Langdon, să înceapă vînătoarea din susul văii. Era o dimineaţă minunată şi liniştită, înfio­rată din cînd în cînd de o adiere răcoroasă ce venea dinspre nord-est. Pe la ora nouă, Langdon îl legă pe Muskwa de copac, puse şaua pe cal şi o porni călare pe vale, în jos. N-avea de gînd să vîneze. Dorea doar să guste iar bucuria simplă de a călări şi respira cu faţa în bătaia vîntului, contemplînd măreţia munţilor. După ce merse vreo patru mile spre nord, dădu de un povîrniş întins şi puţin în­clinat, care ducea spre apus, peste munte. Curios să vadă ce va găsi în valea cealaltă, şi cum ge­nunchiul nu-l mai durea, a luat-o în sus, mergînd în zigzag cam o jumătate de oră, pînă ce ajunse aproape de vîrf. Îl mai despărţea de el doar o pantă atît de abruptă, încît descălecă şi continuă drumul pe jos. Sus, pe culme, îl aştepta o pajişte întinsă, mărginită în părţi de pereţi goi de stîncă ce păreau despicaţi din imensitatea muntelui. Pajiş­tea se termina brusc la vreun sfert de milă în faţa lui, coborînd în pantă spre valea unde dorea să ajungă, iar cam pe la jumătatea distanţei, Langdon dădu de o depresiune ascunsă vederii. La mar­ginea ei, se trînti repede la pămînt şi rămase cîteva clipe nemişcat, ca o stană de piatră. Apoi, înce­tişor, îşi ridică capul.

În faţă, la vreo sută de yarzi, o turmă de capre se adunase în jurul unui ochi de apă. Erau mai mult de treizeci, majoritatea mame cu iezii lor, iar printre ele doar doi ţapi. Langdon rămase acolo cam jumătate de oră nemişcat, observîndu-le. La un moment dat, văzu cum o capră se îndreaptă spre coasta muntelui cu doi iezi după ea, apoi încă una, şi înţelegînd că întreaga ceată se pregăteşte de ple­care, sări în picioare şi alergă cît putu de repede spre ele. La apariţia lui neaşteptată, capre, ţapi şi iezi au rămas încremeniţi pe loc. Stăteau ca paralizate, neştiind ce să facă, uitîndu-se ţintă la Langdon care, între timp, parcursese deja jumătate din distanţă. Apoi, părînd că şi-au revenit dintr-o dată din uimire, o porniră într-o goană nebună, cuprinse de panică, spre coasta muntelui celui mai apropiat. Zgomotul copitelor răsuna pe muchia povîrnişului, şi încă vreo jumătate de oră Langdon mai auzi bubuitul surd al pietrelor ce se des­prindeau de sus, din munte, sub paşii lor grăbiţi, apoi din nou le zări, dispărînd, ca nişte puncte albe, la orizont.

Porni mai departe şi, după puţin timp, cuprinse cu privirea toată valea cealaltă. Doar spre miazăzi vederea îi era mărginită de umărul unei stînci din apropiere, ce ieşea mult în afară. Cum nu era prea înaltă, se hotărî să se caţăre pe ea şi aproape ajunsese în vîrf cînd, împiedicîndu-se de o piatră, căzu scăpînd puşca din mînă, care se izbi cu putere de stîncă. Dacă Langdon n-a păţit mare lucru, ci s-a ales doar cu o durere uşoară la genunchiul rănit, puşca însă se stricase. Ii sfărîmase patul chiar lîngă încărcător şi cînd a încercat s-o apuce cu mîna, s-a frînt în două. Totuşi, întîmplarea nu l-a supărat prea tare şi nici nu l-a indispus, cum s-ar fi putut întîmpla într-o altfel de împrejurare, deoarece mai avea în echipament încă două de rezervă. Îşi continuă urcuşul pînă dădu peste o brînă largă şi netedă, care înconjura pintenul de gresie al muntelui şi se termina la vreo sută de picioare mai încolo, în faţa unui perete vertical de stîncă. Din locul unde se afla, i se deschidea o ve­dere minunată asupra întregului ţinut, în toată în­tinderea lui către sud, de-a lungul celor două lan­ţuri de munţi.

Se aşeză jos, îşi scoase pipa şi, trăgînd din ea, rămase în contemplarea încîntătoarei privelişti, bucurîndu-se de cîteva clipe de odihnă.

Vedea prin binoclu întinsele ţinuturi ce pînă la mari distanţe păreau necălcate de picior omenesc.

O ceată de caribu înainta încet de-a curmezişul văii către pantele înverzite dinspre apus, la o ju­mătate de milă depărtare. Aripile potîrnichilor luceau în lumina soarelui, iar după un timp zări o turmă de oi păscînd pe o coastă înverzită, cam la o distanţă de două mile.

Se întreba cîte văi tot aşa de frumoase se mai ascundeau în cuprinsul imens al munţilor cana­dieni, întinşi pe o distanţă de trei sute de mile de la mare pînă în prerie şi pe o mie de mile de la nord la sud. Se gîndea la sutele sau poate miile de văi ce tăinuiau fiecare o întreagă lume — o lume cu viaţa ei proprie, cu lacurile, cu rîurile şi pădu­rile ei, cu bucuriile şi tragediile ei.

Acelaşi murmur dulce şi aceeaşi lumină blîndă a soarelui le umplea deopotrivă, şi totuşi cît de diferite erau fiecare una de alta! Alţi urşi rătă­ceau pe povîmişurile pe care abia le zărea cu ochiul liber, departe, spre apus şi miazănoapte. Era o îm­părăţie nouă şi misterioasă, care se cufunda în adîncul munţilor, promiţătoare şi tainică, iar Lang­don o privea cuprins de încîntare. Era încredinţat că pentru el, aceste văi n-aveau să îmbătrînească niciodată; că toată viaţa are să le colinde, rătă­cind dintr-una în alta, fiecare dezvăluindu-i un farmec nou, secrete ce aşteptau să fie cunoscute şi o viaţă proprie, din care puteai învăţa atîtea. I se păreau aproape de nepătruns, enigmatice ca viaţa însăşi, ascunzîndu-şi comorile, murmurînd mereu acelaşi cîntec de-a lungul veacurilor, dînd naştere la mii de vieţi şi cerînd altele în schimb.

Privind încîntat la frumuseţea din jur, scăldată în lumina bogată a soarelui, se tot întreba care a putut fi oare istoria acestui loc şi în cîte volume s-ar cuprinde, dacă văii i-ar fi fost dat să poată povesti.

Întîi, i-ar fi şoptit despre zbuciumul pămîntului ce se năştea, despre lupta crîncenă a oceanelor cu uscatul, de acea vreme ciudată cînd întuneric nu exista, ci numai veşnica lumină; cînd monştri fan­tastici şi înspăimîntători stăpîneau malurile rîului la care acum se adăpau blînzii caribu, iar arătări cu aripi uriaşe, jumătate păsări, jumătate fiare, brăzdau cerul unde vedea acum planînd un vultur.

I-ar mai fi povestit, apoi, despre marea schim­bare, despre clipa teribilă cînd pămîntul s-a aplecat pe axa lui şi s-a făcut noapte, cînd lumea tropicelor a fost acoperită de gheţuri şi alte făpturi s-au ivit în locul celor de odinioară.

Apoi, gîndi Langdon, a mai trecut încă foarte multă vreme pînă cînd primul urs a venit să în­locuiască mamutul, mastodontul şi alte asemenea fiare monstruoase. Acel urs dintîi a fost străbunul uriaşului grizzly de acum, pe care el şi Bruce plă­nuiseră să-l ucidă în ziua următoare.

Adînc cufundat în gîndurile sale, Langdon n-a auzit zgomotul din spatele lui. La un moment dat însă, ceva îl făcu să tresară. Avea, parcă, senzaţia ciudată că unul din monştrii pe care închipuirea lui şi-i plăsmuise ar fi răsuflat adînc, chiar lîngă el. Se întoarse încet şi, în clipa următoare, simţi cum inima i se opreşte în loc, făcînd să-i îngheţe sîngele în vine.

Cam la cincisprezece picioare în spatele lui, tăindu-i drumul, cu fălcile enorme deschise şi mişcîndu-şi domol capul dintr-o parte într-alta, stătea Thor, stăpînul munţilor, privindu-şi fix duşmanul prins în cursă.

     Instinctiv, Langdon strînse pentru o clipă în mîini carabina sfărîmată şi înţelese că este pierdut.