luni, 26 noiembrie 2012

Mici intamplari cu animale (116)

Vulpea si apa
lătăceste vulpea prin apă tare mică, dar pe cît poate se fereşte să-şi înmoaie bundiţa. Nimeni n-a asistat la manevrele iscusite prin care — după cum spune povestea — vulpea scapă de furnicarul de purici care nu lipseşte din cojocul ei. Se zice că şireata ia în gură un şomoiog de iarbă uscată şi, încet-încet, se cufundă în apă pînă nu-i rămîne deasupra decît gura cu mănun­chiul de iarbă. Ce să facă bieţii purici ? Se trag din faţa apei pînă se adună toţi pe mănunchiul uscat. Atunci vicleana vulpe le zice „drum bun !" şi, deschiându-şi gura, lasă corabia cu pu­rici să călătorească pe rîu în jos. Asta-i poveste cu minciună, ca atîtea altele care au viaţă de veacuri şi răspîndire mare, ajungînd chiar şi prin cărţi.
Cerbul, căprioara, mistreţul, lupul, iepurele, chiar şoarecele mic şi cîte alte vietăţi cu păr, cînd le stă în cale întindere de apă, sar în ea şi o trec înot. Vulpea nu. Şi uneori plăteşte scump pentru asta.
Vînam adeseori, pe atunci cu copoi, într-un zăvoi întins, care era împrejmuit de o parte de rîu, de alta de canalul morii cu apă bogată. Legătura cu această insulă o făcea un singur pod, tras peste canal. În tufele dese ale zăvoiului era vulpărie multă, îndată găseau copoii şi învîrteau şi suceau vulpea prin desime în toate chipurile. Celei gonite i-ar fi fost prea uşor să treacă apa în pădurea de dincolo, aşa cum şi aici făceau adeseori ie­purii. Vulpea nu. După ce vedea că nu este posibil să scape de cîini în cuprinsul zăvoiului, trecea... pe pod. Aici era ţiitoarea cea mai bună. Rar se întîmpla să nu-i cadă vulpe vînătorului care stătea acolo.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!