Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(13)

Văduvele

Vauvenargues spune că în grădinile publice sunt alei vizitate îndeosebi de ambiţia neîmplinită, de inventatorii nefericiţi, de gloriile avortate, de inimile zdrobite, de toate aceste suflete tumultuoase şi închise, în care mai murmură ultimele suspine ale furtunii, şi care se retrag departe de privirea obraznică a celor veseli şi a celor trîndavi. Aceste singuratice locuri umbroase sunt locurile de întîlnire ale schilodiţilor vieţii.

           Poetului şi filozofului, mai ales către aceste locuri le place să-şi îndrepte lacomele presupuneri. Acolo e o hrană sigură. Căci dacă există vreun loc pe care nu-l găsesc vrednic de a-l cerceta, cum lăsam să se înţeleagă mai adineauri, e cu deosebire bucuria bogaţilor. Acest neastîmpăr în vid nu are nimic prin ce să-i atragă. Dimpotrivă, se simt irezistibil atraşi spre tot ce e slab, ruinat, mîhnit, orfan.

Aceasta nu scapă niciodată unui ochi experimentat. În aceste trăsături aspre sau abătute, în aceşti ochi înfundaţi şi şterşi, ori strălucind de ultimele fulgere ale luptei, în aceste numeroase zbîrcituri adînci, în umbletul atît de domol sau atît de poticnit, el descifrează numaidecît legendele fără de număr ale iubirii înşe­late, ale devotamentului nebăgat în seamă, ale sforţărilor nerăsplătite, ale foamei şi frigului îndurate umil şi tăcut.

Pe aceste bănci singuratice, aţi văzut uneori văduve, văduve sărace? Fie că sunt în doliu sau nu, e uşor să le recunoşti. De altfel, în doliul săracului e întotdeauna ceva ce lipseşte, o lipsă de armonie ce-l face şi mai sfîşietor. E nevoit să se zgîrcească cu durerea lui. Bogatul şi-o poartă în întregime.

Care e cea mai tristă şi cea mai întristătoare văduvă, cea care duce de mînă un copil cu care nu poate să-şi împărtăşească visările, sau cea cu totul singură? Nu ştiu... Mi s-a întîmplat odată să urmăresc vreme de mai multe ceasuri o necăjită bătrînă de acest fel; neînduplecată, dreaptă, sub un mic şal învechit, avea în toată fiinţa ei o semeţie stoică.

Era vădit osîndită, de o desăvîrşită singurătate, la deprinderi de bătrîn celibatar, şi caracterul bărbătesc al obiceiurilor sale adăuga o misterioasă pican­terie austerităţii lor. Nu ştiu în ce ticăloasă cafenea şi în ce fel lua masa. Am urmărit-o în sala de lectură; am urmărit-o, pe furiş, îndelung, pe cînd căuta în ziare, cu ochi harnici, odinioară arşi de lacrimi, noutăţi de-o mare şi perso­nală însemnătate.

În sîrşit, după-amiază, sub un cer tomnatic plin de vrajă, un cer din care se lasă cu droaia regretele şi amintirile, se aşeză la o parte într-o grădină, să asculte, departe de mulţime, unul din acele concerte cu care muzica regi­mentelor dăruieşte poporul parizian.

E fără îndoială micul desfrîu al acestei nevinovate bătrîne (sau al acestei pocăite), bine cîştigata mîngîiere a uneia din acele grele zile fără prieten, fără un cuvânt familiar, fără bucurie, fără confident, pe care Dumnezeu o prăbuşea peste ea, de amar de ani, poate, de trei sute şaizeci şi cinci de ori pe an.

Şi apoi alta:

Niciodată nu mă pot împiedica să arunc o privire, dacă nu universal sim­patică, cel puţin curioasă, asupra mulţimii de paria care se înghesuie în jurul incintei unui concert public. Orchestra aruncă în noapte cîntece de sărbătoare, de triumf sau de voluptate. Rochiile se tîrăsc strălucind; privirile se întîlnesc; cei fără treabă, obosiţi de a nu fi făcut nimic, se leagănă, prefăcîndu-se că gustă muzica cu nepăsare. Aici numai bogăţie şi fericire; nimic ce nu respiră şi nu inspiră nepăsarea şi plăcerea de a trăi bine; nimic, în afară de înfăţişarea acestei gloate ce se reazemă de bariera dinafară, apucînd pe degeaba, în voia vîntului, o fîşie de muzică şi privind strălucitoarea văpaie dinăuntru.

E întotdeauna un lucru interesant această răsfrângere a bucuriei bogatului în adîncul ochiului celui sărac. Dar în această zi, în acest popor îmbrăcat în bluze şi stambă, am văzut o fiinţă a cărei nobleţe făcea un izbitor contrast cu toată trivialitatea din jur.

           Era o femeie înaltă, maiestuoasă, şi atît de nobilă în întreaga-i înfăţişare, încît nu-mi amintesc să fi văzut pe o semenă a sa în colecţiile aristocraticelor frumuseţi ale trecutului. Întreaga ei persoană răspîndea o mireasmă de mîndră virtute. Figura, tristă şi slăbită, era în desăvîrşită potrivire cu marele doliu ce-o înveşmînta. Ca şi plebea cu care se amestecase şi pe care n-o vedea, privea luminoasa lume cu un ochi adînc, şi asculta dînd încet din cap.

Stranie viziune! „Desigur, îmi spusei, sărăcia, dacă e sărăcie nu trebuie să îngăduie economia murdară; o atît de nobilă înfăţişare mă încredinţează. De ce rămîne cu încăpăţînare într-un loc unde face o pată atît de izbitoare?"

Trecînd însă pe lîngă dînsa plin de curiozitate, crezui că ghicesc pricina. Nobila doamnă ţinea de mînă un copil îmbrăcat în negru, ca şi dînsa; oricît de mic ar fi preţul de intrare, poate că acest preţ era de-ajuns ca să plătească una din nevoile micuţului, mai mult decît atît, un moft, o jucărioară.

            Şi se va întoarce pe jos, gîndind şi visînd, singură, mereu singură; căci copilul e  neastâmpărat, egoist, lipsit de blîndeţe şi de răbdare; şi întocmai ca animalul nedezminţit, ca şi cîinele şi pisica, nu poate  măcar sluji de confident durerilor singuratice.