Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(14)

Bătrînul saltimbanc

Peste tot se răsfăţa, se revărsa, se înveselea poporul în libertate. Era una din solemnităţile pe care, de multă vreme, se bizuie saltimbancii, scamatorii, îmblînzitorii de animale şi vânzătorii ambulanţi ca să se despăgubească pentru timpurile rele de peste an.

Şi în zilele acestea mi se pare că poporul uită totul, şi durerea, şi truda; se copilăreşte. Pentru cei mici e o zi de vacanţă, e scîrba de şcoala amânată cu douăzeci şi patru de ore. Pentru cei mari e un armistiţiu încheiat cu forţele răufăcătoare ale vieţii, un răgaz în încordarea şi lupta universale.

Însuşi omul de lume şi omul îndeletnicirii intelectuale scapă cu greu de înrîurirea acestei serbări populare. Fără să vrea, îşi sorb partea lor din această atmosferă de nepăsare. Ca un adevărat parizian, niciodată nu uit să trec în revistă toate barăcile ce se fudulesc în aceste epoci măreţe.

          Îşi făceau, în adevăr, o concurenţă de pomină: ţipau, mugeau, urlau. Era un talmeş-balmeş de ţipete, bubuituri de armă şi explozii de rachete. Paia­ţele şi clovnii îşi schimonoseau trăsăturile chipurilor smolite, tăbăcite de vînt, ploaie şi soare; cu îndrăzneala comedianţilor siguri de impresie, dădeau drumul la spirite şi glume de un haz vîrtos şi gras de felul lui Moliere. Herculii, plini de fala enormităţii membrelor, fără frunte şi fără craniu, ca urangutanii, se lăfăiau cu măreţie în tricourile spălate pentru împrejurarea de faţă în ajun. Dansatoarele, frumoase ca nişte zîne sau ca nişte prinţese, săreau şi ţopăiau sub văpaia lampioanelor care le umplea fusta de scîntei.

Totul nu era decît lumină, praf, ţipăt, veselie, învălmăşeală; unii îşi aruncau banii, alţii cîştigau, veseli deopotrivă şi unii şi alţii. Copiii se agăţau de fustele mamelor ca să primească vreo cîteva beţişoare de zahăr, ori se suiau în cîrca taţilor ca să vadă mai bine pe un scamator strălucind ca un zeu. Şi pretutindeni, acoperind toate parfumurile, colinda un miros de friptură, care era ca tămâia sărbătorii acesteia.

La capăt, la capătul din urmă al şirului de barăci, ca şi cînd, plin de ruşine, s-ar fi surghiunit singur din toate aceste splendori, văzui un biet saltim­banc, adus de spate, şubred, sleit, o dărîmătură de om, proptit de-un pălimar al magherniţei lui; o magherniţă mai ticăloasă decît a celui mai îndobitocit sălbatic, cu două căpătîie de lumînări, curgînd şi fumegând, care-i luminau şi mai bine adînca mîhnire.

Peste tot bucurie, cîştig, desfrîu; peste tot siguranţa pîinii de mâine; peste tot explozia frenetică a vitalităţii. Aici era sărăcia desăvîrşită, sărăcia, îmbrăcată - ca să fie mai groaznică - în zdrenţe caraghioase; aici nevoia, mai mult decît arta, introdusese contrastul. El nu rîdea, nenorocitul! Nu plîngea, nu dansa, nu gesticula, nu striga; nu cînta niciun cîntec, nici vesel, nici tînguitor, nu se ruga. Era mut şi neclintit. Renunţase, se lepădase de totul. Soarta lui se încheiase.

Dar ce privire adîncă, de neuitat, plimba peste mulţime şi peste lumini, al căror talaz mişcător se oprea la cîţiva paşi de respingătoarea lui sărăcie! Mă simţii gîtuit de mîna îngrozitoare a isteriei, şi mi se păru că privirile îmi erau împăienjenite de răzvrătitele lacrimi care nu voiau să curgă.

Ce poţi face? La ce bun să întrebi pe acest nefericit ce curiozitate, ce minune avea de arătat în bezna împuţită, în dosul pînzei ciopîrţite? Intr-adevăr, nu îndrăzneam; deşi timiditatea mea o să vă facă să rîdeţi, voi mărturisi că-mi era teamă să nu-l umilesc. În sfîrşit, tocmai mă hotărîsem să pun în trecere cîţiva gologani pe una din scînduri, nădăjduind să-mi ghicească intenţia, cînd talazul mulţimii, pricinuit de nu ştiu ce tulburare, mă duse departe.

Şi întorcîndu-mă, stăpînit de această vedenie, căutai să-mi analizez durerea, şi îmi zisei: „Am văzut imaginea bătrînului om de litere ce a supravieţuit gene­raţiei pentru care a fost un strălucit om de duh; a bătrânului poet fără prieteni, fără familie, degradat de mizerie şi de ingratitudinea publică, şi în a cărui baracă lumea uitucă nu vrea să mai intre!”