Prăjitura
Călătoream.
Locul în mijlocul căruia mă aflam era de o măreţie şi o nobleţe irezistibile. În
acest moment, ceva se petrecu fără îndoială în sufletul meu. Gîndurile
fîlfîiau cu o uşurinţă aidoma văzduhului; patimile vulgare, ca ura şi dragostea
profană, mi se arătau acum tot aşa de îndepărtate ca şi norii ce defilau în adîncurile
prăpăstiilor sub picioarele mele; sufletul mi se părea la fel de nesfîrşit şi
la fel de curat ca şi cupola cerului de care eram acoperit; amintirea
lucrurilor pămînteşti nu-mi ajungea la inimă decît slăbită şi scăzută, ca zvonul
de clopot al vitelor nedesluşite ce păşteau departe, foarte departe, pe coastele
altui munte. Pe micul lac neclintit, negru de nemăsurata lui adâncime, trecea
din cînd în cînd umbra unui nor, ca reflexul mantalei unui uriaş aerian zburînd
de-a curmezişul cerului. Şi îmi aduc aminte că această senzaţie solemnă şi
rară, pricinuită de o mare mişcare cu desăvîrşire tăcută, mă umplea de-o
bucurie amestecată cu teamă.
Într-un cuvînt, mulţumită frumuseţii
entuziasmante ce mă împrejmuia, mă simţeam în desăvîrşită pace cu mine însumi
şi cu universul; şi chiar cred că, în desăvîrşita beatitudine şi în totala
uitare a oricărui rău pămîntesc, ajunsesem să nu mai găsesc atît de caraghioase
ziarele ce pretindeau că omul e născut bun; trupescul de nelecuit reînnoindu-şi
cerinţele, mă gîndii să-mi dreg oboseala şi să-mi potolesc foamea pricinuită de
un urcuş atît de lung. Scosei din buzunar o mare bucată de pîine, o ceaşcă de piele
şi o sticlă cu un oarecare elixir pe care farmaciştii îl vindeau pe-atunci
turiştilor ca să-l amestece la nevoie cu apă de zăpadă.
Îmi
tăiam liniştit pîinea, cînd un zgomot cu totul slab mă făcu să ridic ochii. Înaintea
mea stătea o mică fiinţă în zdrenţe, neagră, ciufulită, ai cărei ochi
scufundaţi, sălbatici şi parcă rugători devorau bucata de pîine. Şi-o auzii
rostind, cu un glas coborît şi răguşit, cuvîntul: prăjitură! Nu mă putui opri să nu rîd
auzind denumirea cu care voia sa-mi onoreze plinea aproape albă, şi-i tăiai o bucată cumsecade pe care i-o
dăruii. Se apropie încet, neslăbindu-şi din ochi obiectul rîvnei; pe urmă, înşfăcînd
bucata de pîine, se dădu repede înapoi, ca şi cînd s-ar fi temut că darul meu
nu e sincer sau ca nu cumva să mă căiesc.
Dar
în aceeaşi clipă fu rostogolit de un alt mic sălbatic, ivit nu ştiu de unde,
şi-ntr-atît de leit cu primul, că l-aş fi luat drept geamăn. Se tăvăliră amândoi
pe pămînt, luptîndu-se pentru preţioasa pradă, niciunul înduplecat, fără îndoială,
să jertfească o jumătate pentru fratele său. Primul, scos din sărite, îl înhăţă
pe al doilea de păr; acesta îl muşcă de ureche şi scuipă o bucăţică plină de
sînge cu o preafrumoasă înjurătură în dialect. Stăpînul îndrituit al prăjiturii
încerca să-şi bage gheruţele în ochii uzurpatorului; acesta, la rîndul său, se
opintea din toate puterile să-şi gîtuie cu o mînă duşmanul, pe cînd cu cealaltă
se căznea să-şi vîre preţul luptei în buzunar. Dar, cu puterile reînnoite de
deznădejde, învinsul se ridică şi, cu o lovitură de cap în stomac, îl trînti la
pămînt pe învingător. Dar la ce bun să descriu această luptă hidoasă ce ţinea
cu adevărat mai mult decît o puteau făgădui puterile lor de copii? Prăjitura
colinda din mînă în mînă şi schimba buzunarul la fiecare moment; dar vai, îşi
schimba la fel şi mărimea şi cînd, în sfîrşit, sleiţi de puteri, gîfîind,
sîngerînd, se opriră din neputinţă de-a continua, nu mai era, la drept vorbind,
nicio pricină de bătaie; bucata de pîine pierise şi se risipise în fărîme ca
grăuncioarele de nisip cu care se amestecase.
Spectacolul acesta îmi posomorîse peisajul, şi bucuria liniştită în care
se desfăta sufletul meu înainte de a-i fi văzut pe aceşti omuleţi dispăruse cu
totul; am rămas multă vreme trist, dar necontenit repetînd: „Prin urmare se
găseşte o ţară minunată unde pîinea se cheamă prăjitură, lucru dulce atît de rar încît
e de-ajuns pentru a stîrni un război cu adevărat fratricid!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu