O poveste stranie a lui Gogol (Nikolai Vasilievici)(1)

Nasul - Cap I

La 25 martie, la Petersburg, s-a petrecut o întâmplare cam stranie. Frizerul Ivan Iakovlevici (numele lui de familie s-a pierdut şi nici pe firma frizeriei – pe care este desenat un domn cu obrazul săpunit şi pe care stă scris: „Se ia şi sânge“ – nu există vreo menţiune), care locuia pe bulevardul Voznesenk, se trezi destul de devreme şi simţi miros de mâncare caldă. Ridicându-şi capul din aşternut, el îşi văzu soţia, o cucoană impunătoare şi mare amatoare de cafea, care tocmai scotea din cuptor pâinile ce abia se rumeniseră.

— Praskovia Osipovna, azi eu nu vreau cafea, spuse Ivan Iakovlevici, dar aş dori, în schimb, să mănânc nişte pâine caldă cu ceapă.

(De fapt, Ivan Iakovlevici ar fi vrut şi una, şi alta, dar ştia că este absolut imposibil să ceri două lucruri deodată, deoarece Praskovia Osipovna nu suporta astfel de excese.) „Să mănânce prostul doar pâine, că pentru mine este mai bine aşa, de vreme ce-o să-mi rămână mie mai multă cafea, gândi soţia, aruncându-i o pâine pe masă.“

    Pentru a respecta bunele maniere, Ivan Iakovlevici îşi îmbrăcă halatul, apoi, aşezându-se la masă, turnă puţină sare în solniţă, îşi curăţă două cepe, luă cuţitul în mână şi, cu o expresie ceremonioasă pe faţă, începu să taie tacticos pâinea. Împărţind-o în două jumătăţi, el se uită către miezul uneia dintre ele şi, spre marea lui mirare, observă acolo ceva alburiu. Atunci, Ivan Iakovlevici scobi atent cu cuţitul şi pipăi. „Este ceva tare!, îşi zise el. Ce-ar putea oare să fie?“

Frizerul îşi băgă degetele în miez şi scoase un nas!… Ivan Iakovlevici rămase uluit; se frecă la ochi şi pipăi încă o dată: era un nas, fără îndoială, un nas! Şi, pe deasupra, acest nas i se părea foarte cunoscut. Pe faţa sa apăru o expresie de groază. Şi asta era mai nimic pe lângă revolta ce pusese stăpânire pe consoarta sa.

— Cui i-ai tăiat nasul, animalule?, strigă ea tulburată. Potlogarule! Beţivule! Eu însămi te voi denunţa la poliţie. Eşti un bandit! Am auzit din gurile a trei oameni că, în timp ce-i bărbiereşti, îi tragi de nas atât de tare, că abia de mai rezistă.

Ivan Iakovlevici încremenise, aproape că nici nu mai respira. El recunoscuse nasul, ca fiind al nimănui altcuiva decât al lui Kovalev, ajutorul judecătorului de la colegiu, pe care îl bărbierea în fiecare zi de miercuri şi de duminică.

— Numai o clipă, Praskovia Osipovna! Să-l învelesc într-o cârpă şi să-l pun într-un colţişor: las’ să stea acolo deocamdată, şi pe urmă o să-l arunc eu.

— Nici nu vreau să aud! Crezi că pot să stau în camera mea cu un nas sfârtecat?… Derbedeule! Ştie doar să dea cu briciul pe curea dumnealui, şi în curând, nu va mai fi capabil să facă nici asta cum se cuvine, mamelucule, netrebnicule! Ce-ai fi vrut: să răspund eu la poliţie pentru faptele tale?… Ce să mai zic, un cârpaci şi un prostălău! Să ieşi de-aici cu el! Du-l unde vrei! Să nu-i mai rămână nici amintirea pe-aici!

Ivan Iakovlevici înlemnise. Se gândea, se tot gândea şi nu ştia ce să facă.

— Dracu’ ştie cum s-a întâmplat, zise el într-un târziu, scărpinându-se după ureche. Poate că eram beat aseară, când m-am întors acasă, poate că nu; nu, n-aş putea spune exact. Dar, după toate semnalmentele, mi s-a întâmplat ceva; căci pâinea este ceva ce se poate coace, pe când nasul e cu totul altceva. Nu mai înţeleg nimic!…

Ivan Iakovlevici tăcu. Gândul că poliţiştii vor afla de nas şi îl vor găsi vinovat pe el îl aduse într-o stare de leşin. Deja i se părea că vede un guler purpuriu, cusut cu ornamente argintii, o spadă… şi tremură din tot corpul. În sfârşit, îşi găsi lenjeria de corp şi cizmele, se îmbrăcă la iuţeală, însoţit de ocările Praskoviei Osipovna, înveli nasul într-o cârpă şi ieşi în stradă cu el.

Ar fi vrut să-l bage undeva: să-l ascundă sub vreo poartă sau să se facă, uite-aşa, că-l scapă pe jos şi apoi s-o ia la sănătoasa pe ulicioară. Dar, împotriva voinţei sale, se tot întâlnea cu oameni cunoscuţi care începeau de îndată să-l întrebe: „Unde te duci?“, sau „Pe cine vrei să bărbiereşti atât de devreme?“, astfel că Ivan Iakovlevici nu rămânea nicio clipă singur. La un moment dat, era cât pe ce să scape de nas, însă un poliţist, aflat destul de departe, îi arătă cu halebarda, spunându-i: „Vezi că ai scăpat ceva! Ia-l de jos!“ Şi Ivan Iakovlevici trebui să-l ridice şi să-l ascundă în buzunar. Disperarea pusese stăpânire pe el definitiv, mai ales că tot mai multă lume apărea pe stradă, fiind ora de deschidere a tot felul de magazine şi prăvălii.

Se hotărî s-o ia spre Podul Isakievski, poate va reuşi să-l arunce în Neva…

Iată însă că încep să mă simt oarecum vinovat, pentru că până acum nu v-am spus mai nimic despre Ivan Iakovlevici, de altfel un om respectabil în multe privinţe.

Ivan Iakovlevici, ca orice meseriaş de treabă din Rusia, era un beţiv nemaipomenit. Cu toate că rădea zilnic o mulţime de bărbi, a lui era veşnic crescută şi neîngrijită. Fracul său (pentru că Ivan Iakovlevici nu purta niciodată redingotă…) era bălţat; de fapt, era negru, însă plin de pete maronii-gălbui şi cenuşii, ce semănau cu nişte mere aflate în stare de putrefacţie; gulerul căpătase lustru, iar în locul celor trei nasturi nu mai rămăseseră decât aţele. Ivan Iakovlevici era un tip cinic, şi când Kovalev, asesorul de la colegiu, îi spunea, în timp ce era bărbierit: „Ivan Iakovlevici, mâinile tale put în permanenţă!“, el răspundea printr-o întrebare: „De ce să pută oare?“ „Nu ştiu, frate, dar de puţit, put“, îi repeta asesorul, şi Ivan Iakovlevici, după ce priza tabac, îl săpunea pentru aceste vorbe şi pe obraz, şi sub nas, şi după ureche, şi sub bărbie, într-un cuvânt, peste tot unde îi trăsnea lui prin cap.

Acum, acest cetăţean onorabil ajunse deja pe Podul Isakievski. Se uită mai întâi împrejur; apoi se aplecă peste balustradă, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă este vreun peşte prin apă, sub pod, şi fără să mai ezite, aruncă repede nasul învelit în cârpă. Simţi că parcă dăduse jos de pe umerii săi o greutate de zece puduri şi chiar îi veni să zâmbească. În loc să meargă să radă bărbile funcţionarilor, el se duse direct la un local, pe al cărui frontispiciu se putea citi: „Ceai şi mâncare“, ca să ceară un pahar de punci. Nu trecu însă mult şi văzu la capătul podului pe poliţistul cartierului, masiv, impunător, cu favoriţi laţi, cu tricorn pe cap şi sabie strălucitoare. Ivan Iakovlevici înţepeni de-a binelea, în vreme ce sectoristul îi făcu semn cu degetul şi îi zise:

— Ia vino încoace, stimabile!

Cunoscând ce reprezintă uniforma sa, Ivan îşi scoase şapca încă de la distanţă şi, apropiindu-se grabnic, îi spuse:

— Să trăiţi, înălţimea Voastră!

— Nu, nu, frate, fără înălţime; spune-mi ce ai făcut acolo pe pod?

— Pe Dumnezeul meu, domnule, mă duceam să bărbieresc un client şi mă uitam un pic cât de repede curge râul.

— Minţi, minţi! Şi nu scapi cu una, cu două. Te rog să-mi răspunzi!

— Sunt gata s-o bărbieresc pe înălţimea Voastră de două ori pe săptămână sau chiar de trei, fără nicio condiţie, răspunse Ivan Iakovlevici.

— Nu, prietene, acestea sunt fleacuri! Pe mine mă rad trei frizeri, şi consideră aceasta ca o mare favoare. Dar aş vrea să-mi spui totuşi ce făceai tu acolo?

Ivan Iakovlevici păli… Insă din acest moment întâmplarea dispare parcă în ceaţă şi nu se ştie absolut nimic despre ce s-a petrecut în continuare.