Când eram copil, îmi era o frică teribilă de păianjeni. Îmi amintesc că odată am scăpat o bilă sub pat și, când m-am aplecat să mă uit după ea, am zărit un păianjen monstruos, mult mai mare decât cei obișnuiți, care stătea nemișcat exact acolo unde podeaua se unea cu peretele. N-aveam lanternă, am încercat să luminez cu un chibrit, dar degeaba. Al naibii păianjen nu se mișca deloc, doar aștepta să bag eu mâna după bilă, ca să se repeadă și să mă muște. M-am sucit, m-am învârtit, dar nu mai puteam să fac nimic altceva. Mă gândeam că dacă monstrul stă acolo unde e, aș putea să găsesc un obiect lung, pe care să-l împing sub pat ca să-l strivesc. Așa că din minut în minut mă tot uitam: acolo era, nemișcat, în așteptare. Dacă ar fi plecat, ar fi fost terifiant, pentru că m-aș fi gândit tot timpul că s-a ascuns foarte bine, așteptând noaptea ca să iasă și să mă atace. Dar el stătea bine-merci acolo unde îl văzusem.
Culmea e că îmi era rușine să îi spun cuiva că mi-e frică de oribila creatură de sub pat. Mama și Busea erau acasă, puteam să mă duc să le rog să vină să mă ajute, dar mă oprea rușinea: cum adică, mi-e frică mie de păianjeni? Eu eram neînfricat, așa mă prezentam în fața lumii, cum să mă învingă pe mine un păianjen, fie el și monstruos?
Am stat așa multă vreme, după care n-am mai rezistat. Am chemat-o pe mama și i-am spus. Apoi, am asistat cu oroare la momentul în care ea s-a așezat în genunchi, s-a uitat sub pat, apoi a întins mâna și a scos păianjenul: era un nenorocit de ghem de liţă - sârma aia subțire de cupru pe care o înlocuiam când se ardea vreo siguranță.
Oh, ce ușurare m-a cuprins, una atât de puternică, încât nici nu am mai simțit rușinea de a mă fi speriat de niște sârmă făcută ghem. Apoi mi-a zis mama că nu există așa niște păianjeni mari. Și cred că din clipa aia, frica mea de păianjeni a început să scadă. Și a tot scăzut, până a dispărut cu desăvârșire.
Acum, de când cu Maria, mi-am adus aminte din nou de frica aia. Nu știu dacă e ceva care se transmite genetic, însă Maria are o frică grozavă de păianjeni. Poate să fie unul oricât de mic, când îl vede începe să strige și trebuie să mă duc și să-l iau de-acolo. Tot ce am reușit a fost să o conving că de păianjenii aia cu picioare kilometrice nu trebuie să-i fie frică.
Incet, încet, preocuparea mea pentru păianjeni s-a reactivat cumva. Nu pot spune că îmi revine frica, dar mă gândesc la ei, mă uit prin colțurile unde i-am văzut. Când apare câte unul mai măricel, îl omor, că altfel pune ouă și mă trezesc cu zeci de rude de-ale lui prin casă. Așadar, frica Mariei m-a făcut să iau din nou în considerație micile ființe cu opt picioare. Buuuuuun.
Ieri noapte, pe la 12:30, m-am dus să mă culc. Am aprins veioza și, ce să vezi, chiar deasupra capului, pe perete, stătea un păianjen din ăia cu picioare lungi, dar altfel decât cei pe care-i tot văd și le stric pânzele. I-am dat un brânci cu degetul mijlociu și a rupt-o la fugă sub pat. Apoi m-am băgat sub plapumă și m-am apucat să citesc, ca în fiecare seară (noapte), din însemnările lui Cioran. Ei bine, la un moment dat, când am întors pagina, am văzut un păianjen maro, lipit de hârtie, care stătea acolo, clar, din vremea când eram la Timișoara, de parcă ar fi fost o frunză pusă la uscat. Cum o fi ajuns săracul între paginile cărții, numai Dumnezeu știe.
Nu m-am putut împiedica să mă gândesc la niște interpretări neobișnuite. Un păianjen în cartea lui Cioran... hmmm, să însemne asta, cumva, că spaimele mele sunt alimentate de marele gânditor chinuit de angoase, de urât, de sentimentul vidului și de obsesia sinuciderii?
Am stat așa multă vreme, după care n-am mai rezistat. Am chemat-o pe mama și i-am spus. Apoi, am asistat cu oroare la momentul în care ea s-a așezat în genunchi, s-a uitat sub pat, apoi a întins mâna și a scos păianjenul: era un nenorocit de ghem de liţă - sârma aia subțire de cupru pe care o înlocuiam când se ardea vreo siguranță.
Oh, ce ușurare m-a cuprins, una atât de puternică, încât nici nu am mai simțit rușinea de a mă fi speriat de niște sârmă făcută ghem. Apoi mi-a zis mama că nu există așa niște păianjeni mari. Și cred că din clipa aia, frica mea de păianjeni a început să scadă. Și a tot scăzut, până a dispărut cu desăvârșire.
Acum, de când cu Maria, mi-am adus aminte din nou de frica aia. Nu știu dacă e ceva care se transmite genetic, însă Maria are o frică grozavă de păianjeni. Poate să fie unul oricât de mic, când îl vede începe să strige și trebuie să mă duc și să-l iau de-acolo. Tot ce am reușit a fost să o conving că de păianjenii aia cu picioare kilometrice nu trebuie să-i fie frică.
Incet, încet, preocuparea mea pentru păianjeni s-a reactivat cumva. Nu pot spune că îmi revine frica, dar mă gândesc la ei, mă uit prin colțurile unde i-am văzut. Când apare câte unul mai măricel, îl omor, că altfel pune ouă și mă trezesc cu zeci de rude de-ale lui prin casă. Așadar, frica Mariei m-a făcut să iau din nou în considerație micile ființe cu opt picioare. Buuuuuun.
Ieri noapte, pe la 12:30, m-am dus să mă culc. Am aprins veioza și, ce să vezi, chiar deasupra capului, pe perete, stătea un păianjen din ăia cu picioare lungi, dar altfel decât cei pe care-i tot văd și le stric pânzele. I-am dat un brânci cu degetul mijlociu și a rupt-o la fugă sub pat. Apoi m-am băgat sub plapumă și m-am apucat să citesc, ca în fiecare seară (noapte), din însemnările lui Cioran. Ei bine, la un moment dat, când am întors pagina, am văzut un păianjen maro, lipit de hârtie, care stătea acolo, clar, din vremea când eram la Timișoara, de parcă ar fi fost o frunză pusă la uscat. Cum o fi ajuns săracul între paginile cărții, numai Dumnezeu știe.
Nu m-am putut împiedica să mă gândesc la niște interpretări neobișnuite. Un păianjen în cartea lui Cioran... hmmm, să însemne asta, cumva, că spaimele mele sunt alimentate de marele gânditor chinuit de angoase, de urât, de sentimentul vidului și de obsesia sinuciderii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu