Arhitectura si croitorie cu Dino Buzzati

Prăbuşirea Balivernei

Peste o săptămână începe procesul celor vinovaţi de prăbuşirea Balivernei. Ce-o să se întâmple cu mine? Vor veni să mă ia?

Mi-e teamă. E inutil să-mi repet că nu se va prezenta nimeni să depună mărturie împotriva mea; că judecătorul de instrucţie n-are nici cea mai mică bănuială cu privire la implicarea mea; că, chiar dacă aş fi fost incriminat, aveam să fiu cu siguranţă achitat, că tăcerea mea nu poate face rău nimănui; că dacă m-aş duce să mărturisesc din proprie iniţiativă, acuzatului nu i s-ar uşura situaţia. Nimic din toate acestea nu mă poate con­sola. De altfel, fiindcă, din cauza unei boli, cu trei luni în urmă a murit inspectorul contabil Dogliotti, asupra căruia plana principala acuzaţie, pe banca acuzaţilor va fi doar consilierul comunal de la Asistenţă. Dar este vorba de o incriminare pro forma; de altfel, cum ar fi putut să-l condamne, dacă ocupa postul doar de cinci zile? Cel mult, responsabil putea fi considerat consilierul anterior, dar acela murise cu o lună mai înainte. Şi răzbu­narea legii nu intră în întunericul mormintelor.

La doi ani de la înspăimântătorul eveniment, toată lumea are încă vie amintirea acestuia. Baliverna era o clădire foarte mare şi cam lugubră din cărămidă, construită în afara zidurilor oraşului, în secolul al XVII-lea, de către călugării din ordinul sfântului Celso. După dispariţia ordi­nului, în secolul al XlX-lea construcţia a servit drept cazarmă, iar înainte de război depindea încă de administraţia armatei. Abandonată fiind, s-a aciuat aici, cu consimţământul tacit al autorită­ţilor, o gloată de refugiaţi fără căpătâi, oameni sărmani cu casele distruse de bombe, vagabonzi, „boschetari", disperaţi, chiar şi o mică comunitate de ţigani. Cu timpul, Primăria, intrând în posesia localului, a impus o oarecare disciplină, înregistrându-i pe chiriaşi, punând la punct serviciile indispensabile, îndepărtându-i pe indivizii tur­bulenţi. Cu toate acestea, Baliverna, inclusiv din cauza unor spargeri ce s-au petrecut în zonă, avea o proastă reputaţie. Ar fi exagerat să spunem că era un cuib de pungaşi. Totuşi, nimeni nu trecea bucuros noaptea prin preajma ei.

Deşi la început Baliverna se înălţa în plină câmpie, cu timpul suburbiile oraşului s-au întins până la ea. Dar în imediata ei apropiere nu erau alte case. Jalnică şi întunecată, cazarma domina terasamentul căii ferate, câmpurile necultivate, barăcile mizerabile din tablă, aşezările de cerşetori risipite printre grămezi de dărâmături şi deşeuri. Amintea atât de o închisoare, cât şi de un spital, dar şi de o fortăreaţă. Avea un plan dreptun­ghiular, o lungime de circa optzeci de metri şi o lăţime cam pe jumătate. În interiorul ei, o curte imensă fără porticuri.

Acolo îl însoţeam adesea în după-amiezele de sâmbătă sau duminică pe cumnatul meu Giuseppe, entomolog, care pe pajiştile acelea găsea multe insecte. Era un pretext ca să iau puţin aer şi să mă bucur de compania lui Giuseppe.

Trebuie sa spun că starea întunecatului edificiu mă impresionase de prima dată. Culoarea cărămizilor, numeroasele ferestruici fixate în pereţi, plombele, grinzile puse drept proptele tră­dau decrepitudinea. În mod deosebit impresiona peretele din spate, uniform şi golaş, care avea puţine deschizături, mici şi neregulate şi care semănau mai mult a barbacane decât a ferestre. Din această cauză părea mult mai înalt decât faţada, plină de porticuri lungi şi ferestre mari. „Nu ţi se pare că zidul iese mai în afară?", îmi amintesc că l-am întrebat într-o zi pe cumnatul meu. El a râs: „Să sperăm că stă bine. E o impresie a ta. Întotdeauna zidurile înalte îţi dau impresia asta."

Într-o sâmbătă din iulie eram acolo pentru una din aceste plimbări. Cumnatul meu le adusese şi pe cele două fete ale lui, încă mici, şi pe un coleg de la universitate, profesorul Scavezzi, zoolog şi el, un tip la vreo patruzeci de ani, palid şi molâu, care nu mi-a fost niciodată simpatic, pentru că făcea pe iezuitul şi îşi dădea aere. Cumnatul meu spunea că era un izvor nesecat de cunoaştere şi, pe deasupra, un om foarte bun. Eu îl cred însă un imbecil: altfel nu s-ar purta cu mine atât de înţepat, doar pentru că eu sunt croitor, iar el om de ştiinţă.

Când am ajuns la Baliverna, am început să mergem de-a lungul peretelui din spate, pe care l-am descris. Acolo se întindea o fâşie de teren plin de praf, unde copiii jucau fotbal. De-o parte şi de cealaltă, într-adevăr, fuseseră înfipţi nişte pari pentru a le delimita. În ziua aceea nu era însă nici un băiat. În schimb, mai multe femei cu copii stăteau la soare la marginea câmpului, de-a lungul bordurii cu  iarbă care şerpuia pe lângă asfaltul străzii.

Era momentul siestei, şi din falanster nu ajun­geau până la noi decât glasuri vagi. Fără strălucire, un soare amorţit bătea zidul întunecat şi de la ferestre ieşeau beţe pline de haine puse la uscat, care atârnau ca nişte steaguri moarte, imobile. Nu adia un fir de vânt.

Pasionat de alpinism cum eram, mi-a venit poftă, pe când ceilalţi se dedicau insectelor, să încerc să mă caţăr pe zidul nesigur: găurile, muchiile cărămizilor ieşite în afară, vechii drugi de fier încastraţi din loc în loc în crăpăturile din perete îmi ofereau prizele potrivite. Nu mă gândeam să urc până în vârf. Era doar plăcerea de a mă dezmorţi, de a-mi testa muşchii. O dorinţă, dacă vreţi, oarecum puerilă.

Fără dificultate am urcat câţiva metri, de-a lungul pilastrului unui portal acum zidit. Ajuns la arhitravă, m-am apucat cu dreapta de corvana de fier ruginită, în formă de lance, care acoperea arcada (poate că în această cavitate pe vremuri se afla imaginea vreunui sfânt).

Prinzându-mă de vârful lăncii, m-am săltat cu toată greutatea. Dar vârful a cedat, rupându-se. Spre norocul meu, mă aflam la doar câţiva metri de pământ. Am încercat în zadar să mă sprijin cu cealaltă mână. Mi-am pierdut echilibrul, m-am împins în spate şi am căzut în picioare, fără altă urmare, deşi contactul cu pământul a fost dur. Drugul de fier m-a urmat.

Aproape în acelaşi timp, din spatele lui s-a mai desprins unul, mai lung, care, din centrul coroanei, pornea vertical spre un fel de consolă aflată deasupra. Trebuie că era un fel de proptea pusă ca o cârpeală. Lipsită astfel de sprijin, consola - imaginaţi-vă o lespede de piatră lată cât trei cărămizi - a cedat şi ea, fără să cadă însă; a rămas acolo, strâmbă, jumătate înăuntru, jumătate afară. Nu s-a sfârşit aici stricăciunea pe care fără voie am provocat-o. Consola sprijinea un stâlp vechi, înalt de circa un metru şi jumătate, care la rândul lui folosea la susţinerea unui soi de balcon (abia acum văd toate aceste metehne, care la prima vedere se pierdeau pe suprafaţa peretelui). Stâlpul fusese încastrat între cele două ieşituri, dar nu fusese fixat pe zid. Când s-a deplasat consola, după câteva secunde stâlpul s-a lăsat în afară, şi eu abia am avut timp să sar în spate, ca să nu-mi cadă în cap. A atins pământul cu o bufnitură.

Se terminase? După orice socoteală, era mai bine să mă îndepărtez de zid şi să mă îndrept spre grupul prietenilor mei, care se afla cam la treizeci de metri. Toţi patru erau în picioare, întorşi spre mine, dar nu se uitau la mine. Cu o expresie pe care n-o voi uita, se uitau la zid, mult deasupra capului meu. Cumnatul meu a urlat la un moment dat:

— Doamne, Dumnezeule, priveşte! Priveşte!

M-am întors. Deasupra balconului, mai la dreapta, zidul, în acel punct compact şi regulat, se umfla. Imaginaţi-vă un material întins în spatele căruia se află o muchie dreaptă. La început a fost o uşoară fremătare şerpuită de-a lungul peretelui, apoi s-a format un burduf lung şi îngust, mai apoi cărămizile s-au desprins, arătându-şi încheieturile măcinate, şi, printre torente prăfoase de ziduri surpate, s-a căscat o gaură neagră.

A durat câteva minute sau câteva clipe? N-aş putea să spun. In răstimpul acela - spuneţi-mi că sunt nebun - din adâncul cavităţilor clădirii s-a înălţat un vuiet trist, asemenea unei goarne mili­tare. Şi de jur împrejur, pe o vastă întindere, s-au auzit îndelung câinii urlând.

La acest moment amintirile se învălmăşesc: eu alergam de mi se tăia răsuflarea, încercând să-mi ajung tovarăşii din urmă, femeile de la marginea câmpului, sărind în picioare, au început să urle, una se răsucea la pământ, figura unei fete aproape dezbrăcate s-a arătat la fereastră când sub ea se căsca hăul şi, într-o străfulgerare, viziunea halucinantă a zidului care se prăvălea în gol. Şi atunci, în spatele despicăturilor din vârf, întreaga masă din cealaltă parte, dincolo de curtea interioară, s-a mişcat încet, atrasă irezis­tibil de forţa ruinării.

A urmat un tunet înspăimântător, de parcă sute de avioane şi-ar fi aruncat bombele. Şi pământul s-a cutremurat, iar un nor de pulbere gălbuie s-a întins rapid, ascunzând mormântul acela imens.

Apoi mă văd pe drumul spre casă, cu dorinţa de a mă îndepărta de locul funest, şi oamenii, la care vestea a ajuns cu o repeziciune uimitoare, mă priveau îngroziţi, poate din cauza hainelor pline de praf. Dar mai ales nu uit privirile pline de oroare şi de milă ale cumnatului meu şi ale celor două fete. Muţi, mă fixau cum te uiţi la un condamnat la moarte (sau asta era o pură impre­sie a mea?).

Acasă, când au aflat ce-am văzut, nu s-au mirat că eram răvăşit şi că timp de câteva zile m-am închis în cameră fără să vorbesc cu cineva şi refuzam chiar şi să citesc ziarele (am văzut unul în mâinile fratelui meu, care intrase să vadă cum mă simt; pe prima pagină era o fotografie mare cu un şir nesfârşit de furgonete negre).

Eu am fost cel care a provocat hecatomba? Ruperea drugului de fier, printr-o monstruoasă înlănţuire de cauze şi efecte, a provocat dezmem­brarea castelului mastodont? Sau poate chiar constructorii, cu o diabolică maliţie, au desfăşurat un joc secret de mase în echilibru, încât era de-ajuns să scoţi bara aceea mică, pentru a dezar­ticula întregul? Cumnatul meu, sau fetele lui, sau Scavezzi şi-au dat seama ce-am făcut? Iar dacă nu şi-au dat seama, de ce Giuseppe pare să mă evite de atunci? Sau eu sunt cel care, de teamă că am să mă trădez, am făcut, involuntar, în aşa fel încât să-l văd cât mai puţin posibil?

Pe de altă parte, nu este îngrijorătoare insis­tenţa profesorului Scavezzi de a mă frecventa? Deşi de condiţie financiară modestă, de atunci şi-a comandat la croitoria mea cam zece haine. La probe continuă să aibă zâmbetul acela ipocrit şi nu se satură să mă studieze. In afară de asta, este de o pedanterie exasperantă, când vede o cută nelalocul ei, când umărul nu cade bine; sau sunt nasturii de la mânecă, sau e răscroiala reverelor, mereu e ceva de corectat. Pentru fiecare haină, şase-şapte probe. Şi din când în când mă întreabă:

— Vă mai amintiţi de ziua aceea ?

— Care zi ? întreb eu.

— Ei, ziua aceea la Baliverna !

Pare să facă aluzii cu subînţeles viclean. Eu spun:

— Cum aş putea s-o uit? El dă din cap:

— Chiar aşa... Cum aţi putea?

Firesc, eu îi fac reduceri excepţionale, ajung chiar să mai dau de la mine. Dar el se preface că nu pricepe.

— Da, da, spune, costă mult la dumneavoastră, dar merită toţi banii.

Eu însă mă întreb: e chiar idiot sau se dis­trează cu aceste mici şi josnice şantaje?

Da. S-ar putea ca el singur să mă fi văzut în momentul ruperii fatale a drugului de fier. Poate a înţeles totul, ar putea să mă denunţe, să dez­lănţuie împotriva mea ura oamenilor. Dar e perfid şi nu vorbeşte. Vine şi-şi mai comandă o haină nouă, mă cercetează şi se bucură dinainte că are să mă lovească atunci când o să mă aştept mai puţin. Eu sunt şoarecele, şi el e pisica. Se tot joacă, până când o să bage gheara. Şi aşteaptă procesul, pregătindu-se pentru lovitura de teatru. Când nu te aştepţi, se va ridica în picioare. „Numai eu ştiu cine a provocat prăbuşirea", va striga, „l-am văzut cu ochii mei".

A venit şi azi să probeze un costum de flanel. Mai mieros ca de obicei.

— Am ajuns la final!

— Ce final?

— Cum ce final ? Procesul! Tot oraşul vorbeşte despre el. Se pare că trăiţi cu capul în nori.

— Adică procesul cu căderea Balivernei.

— Întocmai, Baliverna... Cine ştie dacă o să iasă la iveală adevăratul vinovat!

Apoi pleacă salutându-mă exagerat de cere­monios. II însoţesc până la uşă. Aştept să coboare un şir de trepte, ca să închid. A plecat. Tăcere. Mi-e teamă.