Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(25)

Frumoasa Doroteea

Soarele copleşeşte oraşul cu o lumină dreaptă şi groaznică; nisipul îţi ia ochii şi marea străfulgeră. Lumea buimacă se prăbuşeşte mişelnic şi îşi face somnul de după-amiază, somn care e un fel de moarte fără saţ, unde adormi­tul, trezit pe jumătate, îşi gustă voluptăţile piericiunii.

În acest timp, Doroteea, tare şi mîndră ca soarele, înaintează pe strada pustie, singură trează la această oră sub nemărginitul azur, şi aruncînd pe lumină o pată izbitoare şi neagră.

Merge înainte, legănîndu-şi molatic atît de subţirele tors pe şoldurile atît de largi. Rochia de mătase turnată pe trup, de-un ton luminos şi tranda­firiu, contrastează puternic cu întunecimea pielii şi scoate în văz boiul înalt, spatele scobit şi sînii ascuţiţi.                                   

Umbrela-i stacojie, trecînd lumina ca prin sită, îi aruncă pe întunecosul chip sîngerîndul fard al reflexelor.

Greutatea şuvoiului de păr aproape albastru îi trage înapoi gingaşul cap şi îi dă o înfăţişare triumfătoare şi leneşă. Grele pandelocuri zornăie tainic la urechile micuţe.

Din cînd în cînd, briza mării saltă un colţ al fustei fîlfîitoare şi-i arată piciorul lucitor şi minunat; şi piciorul, leit cu picioarele zeiţelor de marmură pe care Europa le închide în muzee, îşi întipăreşte întocmai alcătuirea pe nisipul gingaş. Căci Doroteea e aşa de uimitor cochetă încît plăcerea de a fi admirată învinge în ea mîndria dezrobitei, şi, cu toate că liberă, umblă fără pantofi.

Merge aşa înainte, armonioasă, fericită că trăieşte şi surîzînd cu un alb surîs, ca şi cînd ar zări în depărtarea întinderii o oglindă răsfrîngîndu-i umble­tul şi frumuseţea.

La ceasul cînd pînă şi cîinii gem de durere sub soarele care-i muşcă, ce pricină temeinică o face să meargă astfel pe lenevoasa Doroteea, frumoasă şi rece ca bronzul?

De ce şi-a părăsit căsuţa atît de cochet aranjată, ale cărei flori şi rogo­jini, cu atît de puţină cheltuială, îi fac un budoar adevărat - unde aşa de mult îi place să se pieptene, să fumeze, să-şi facă vînt cu evantaiul, ori să se pri­vească în oglinda marilor sale evantaie de pene, în timp ce marea, care bate plaja la o sută de paşi de-acolo, face pentru nehotărîtele ei visări un puternic şi monoton acompaniament, şi ceaunul de fier, unde fierbe iahnia de raci cu orez şi cu şofran, îi trimite, din fundul curţii, aţîţătoarele lui mirodenii?

Are poate întîlnire cu un oarecare tînăr ofiţer care, pe îndepărtatele plaje, i-a auzit pe camarazi vorbind de vestita Doroteea. Negreşit, naiva creatură îl va ruga să-i descrie balul de la Operă, şi-l va întreba dacă se poate duce acolo în picioarele goale, ca la dansurile de duminică, unde chiar bătrânele se îmbată şi sunt ca apucate de năbădăile bucuriei; şi apoi, încă, dacă fru­moasele doamne din Paris sînt toate mai frumoase ca ea.

Doroteea e admirată şi răsfăţată de toţi, şi ar fi cu adevărat fericită dacă n-ar trebui să grămădească piastru pe piastru ca să-şi răscumpere sora care a împlinit unsprezece ani, şi care e de pe-acum bine pîrguită, şi atît de fru­moasă! Va izbuti, fără îndoială, buna Doroteea: stăpînul copilei e aşa de zgîrcit, prea zgîrcit ca să-şi dea seama de-o altă frumuseţe decît a banilor!