O poveste cu gulii a lui Cehov

Paznicul cărturar

Paznicul Filip stătea în mijlocul bucătăriei şi le făcea celorlalţi morală. Doi feciori, vizitiul, două fete în casă, bucătarul, bucătăreasa şi doi băieţi – copiii lui – ajutoare la bucătărie, ascul­tau. În fiecare dimineaţă portarul le ţinea câte o pre­dică; în dimineaţa aceea, subiectul logosului său era cartea.

— Voi toţi trăiţi ca nişte porci, spunea el ţinându-şi în mână şapca cu rozetă de paznic. Vă faceţi toată ziulica veacul pe aici – şi afar’ de neştiinţa voastră nu găseşte omul la voi nimic, nici urmă de ci­vilizaţie. Mişca joacă şaşchi, Matriona sparge alune, Nichifor se hlizeşte tot timpul. Asta se cheamă minte? Aşa ceva nu face omul din deşteptăciune, ci din pros­tie. N-aveţi niciun fel de înclinări intelectuale. Şi ştiţi de ce?

     — Aşa-i, Filip Niciandrîci, îl întrerupse bucăta­rul. Dar ce vrei? Cap de mujic… Ce putem noi pricepe?

— Şi ştiţi de ce? urmă paznicul. Fiindcă trăiţi fără niciun gând mai deosebit. Şi nu numai că nu citiţi cărţi, dar habar n-aveţi de ce-i în ele. Ce bine aţi face dacă aţi lua câte o cărticică, v-aţi aşeza frumos şi aţi începe să citiţi. Doar aţi învăţat la şcoală, pu­teţi buchisi slova tipărită. Tu, Mişa, bunăoară, ce-ar fi dacă ai lua o cărticică şi te-ai apuca s-o citeşti aici, cu glas tare? Ţi-ar fi de folos şi ţie şi ar fi plăcut şi pentru ceilalţi. În cărţi se vorbeşte pe larg despre toate. Găseşti în ele şi ceva despre firea lucrurilor şi despre dumnezeire şi despre celelalte ţări de pe pământ… Din ce se face fiecare lucru, cum vorbeşte fiecare popor pe limba lui… Cum sunt păgânii care se închină la chipuri cioplite. Despre toate găseşti câte ceva în cărţi, numai să vrei. Pe când voi ce fa­ceţi: staţi pe vatră, mâncaţi şi beţi întocmai ca nişte dobitoace nevrednice! Ptiu!

— Niciandrîci, e timpul să te duci să-ţi vezi de pază! îi aminti bucătăreasa.

— Ştiu. Nu-i treaba ta să mă înveţi ce am de făcut. Uitaţi-vă, bunăoară, la mine. Care-i plăcerea mea, cu toate că nu mai sunt nici eu chiar aşa tânăr? Cum îmi hrănesc eu sufletul? Nu-i nimic mai bun ca o căr­ticică sau un ziar. Vedeţi, acum mă duc la pază. Am de stat vreo trei ceasuri la poartă. Şi credeţi că am să casc gura sau am să flecăresc cu muierile? Nu-u, nu sunt eu din ăia! Iau cu mine o cărticică, mă aşez şi citesc; nici nu-mi trebuie altceva ca să fiu pe de­plin mulţumit. Asta e!

Şi Filip scoase din dulap o carte jerpelită şi o băgă în sân.

— Vedeţi, asta e plăcerea mea. De mic copil m-am obişnuit aşa. Cartea înseamnă lumină, iar neştiinţa, întuneric; aţi auzit doar şi voi asta.

Filip îşi puse şapca în cap, tuşi scurt şi ieşi mormăind din bucătărie. Ajuns în stradă, se aşeză pe banca din faţa porţii, întunecat la faţă ca un nor.

— Ăştia nu sunt oameni, ci nişte panglicari nepri­copsiţi – bodogăni el, gândindu-se mereu la cei din bucătărie.

Când îi mai trecu năduful, scoase cartea, oftă trist şi se apucă de citit.

„E scrisă cum nu se poate mai bine, gândi el după ce isprăvi pagina întâi şi clătină din cap. Multă minte le-a mai dat unora Dumnezeu!”

Editată la Moscova, cartea era intitulată: „Cultura rădăcinoaselor. Avem sau nu nevoie de gulii?” După ce citi şi pagina a doua, portarul dădu aprobator din cap şi tuşi.

— E scrisă foarte bine!

Când isprăvi şi pagina a treia, Filip căzu pe gân­duri. Îi venise chef să cugete asupra învăţăturii în general şi, fără să ştie nici el de ce, începu să se gân­dească la francezi. Capul i se lăsă pe piept, coatele i se sprijiniră pe genunchi şi ochii i se făcură mici.

Şi Filip avu un vis. Se făcea că în jurul lui totul se schimbase. Pământul însă rămăsese acelaşi; casele, poarta, la fel; numai oamenii erau cu totul alţii. Toţi ajunseseră înţelepţi, nu mai găseai un singur prost, iar pe stradă întâlneai numai francezi şi iar francezi. Până şi sacagiul discuta cu o carte groasă în mână şi spunea: „Mărturisesc că sunt foarte nemulţumit de climă şi aş vrea să mă uit la termometru”.

— Citeşte calendarul, îi spunea Filip.

Bucătăreasa, atât de toantă înainte, lua şi ea parte la discuţii savante şi îşi dădea cu părerea în chip foarte judicios… Apoi Filip se ducea la comisariatul de poliţie, ca să comunice lista celor ce locuiau în clă­direa păzită de el şi – ciudat! chiar în instituţia aceea atât de întunecată, se vorbea numai de lucruri luminoase şi pe toate mesele se vedeau numai cărţi. Şi iată că cineva se apropia de lacheul Mişa, îl în­ghiontea şi îi striga: „Dormi? Te întreb: dormi?”

— Dormi în orele de pază, dobitocule? auzi Fi­lip un glas tunător. Dormi, netrebnicule, vită!

Filip sări în picioare şi se frecă la ochi: în faţa lui stătea subcomisarul de poliţie.

— Dormi? Ai? Am să te pun la amendă, bestie ce eşti! Am să te învăţ eu minte să-mi dormi în orele de pază, diavole!

Două ceasuri după aceea, paznicul fu chemat la co­misariat. Apoi se întoarse din nou în bucătărie. Pă­trunşi de morala pe care le-o făcuse de dimineaţă, toţi şedeau acum în jurul mesei, ascultându-l pe Mişa, care citea ceva, silabisind încruntat şi roşu la faţă. Filip se apropie de Mişa, îi dădu peste carte cu mănuşa lui groasă şi se răsti la el, posomorât:

     — Las-o dracului!