O poveste viscolita a lui Fanus Neagu

Strigătul

Era în ajun de Anul Nou, seara, după ora opt. Tânăr, înalt,  subţire, Ene Lelea colinda pe sub ferestrele casei, înfigând ramuri de brădişor în cercevele şi-n crăpăturile obloanelor. Dâre de lumină portocalie, strecurate umil prin ţesătura perdelelor, tremurau pe zăpada stârnită de vânt. Bătea crivăţul. In aerul rece, sonor, uscat de ger vreme de-o săptămână şi mai bine, vuietul viscolului, urcând din viroagele şi râpele câmpiei, năvălise pe neaşteptate, câteva clipe mai înainte. Acum vântul se înteţise, gâfâia, horcăia, prohodea. Prins în vârtej, teiul cel mare din grădină se zbuciuma şi trosnea, o foaie de tablă se izbea pe-un acoperiş, şi-n staul, berbecii îşi scuturau acioaiele, înspăimântaţi. Pe uliţe, troienii goneau despletiţi. Totuşi din malul râului şi până devale, la moară, în ferestrele caselor scânteiau lumini, semn că, şi pe înnoptate, satul întreg continua pregătirile pentru sărbătoare, febril şi robust.

„E-hei, îşi spuse Ene Lelea, cuprins de-o bucurie frământată, o să-ncheiem anul c-o petrecere pe ruptele, cu veselie, cu plimbări cu sania". Potrivi sub cerdac ultima rămurică de brădişor şi sări sprinten în zăpadă, lângă prispă. Peste drum, în răscrucea de la Monumentul eroilor, o fată umplea cofele cu apă. I se vedeau pulpele groase, lucioase, sugrumate de jartiere.

- Zdravănă făptură! rosti Ene Lelea mirat şi se apropie să pună zăvorul pe poartă.

Vântul îi dezlegă fularul şi-i aruncă în ceafa o pală de zăpadă uscată ca măzărichea. In acelaşi timp îi smulgea şi-o mănuşă lui Papa Leon, care se ivise la colţul uliţei.

- Stai, nu aşa, suflet de câine, răcni bătrânul împleticindu-se.

Era băut, icnea, înjura şi repezea braţele roată, ca o moară de vânt.

- Fugi, lighioană năpârlită? scuipă el cu dispreţ. Vacs, asta eşti. Vacs ... Şi tu? strigă spre Ene Lelea, intrând pe podişca ce da în curtea lui. Eşti preşedintele nostru, ridică mâna şi jură că Isus Christos, mântuitorul sufletului omenesc, n-a fost o fiară reacţionară. Nu vrei? Iacă, eu stau smirnă-n faţa casei mele şi strig: Jos cu dama de pică, are inima neagră, muierea dezmăţată, ţine păsatu-n poală şi ţâncu-n oală. Să vină-ndărăt la tine, de ce-ţi frige inima? Feriţi purceii de lapte, m-am făcut vampir, uite-aşa le găuresc beregăţile şi le beau sângele.

- Naiba să-l ia, e năuc, de-a binelea, zise Ene Lelea bocănind cu cizmele pe treptele de lemn.

Răzbit de frigul de-afară, bău o cană de vin şi se lungi îmbrăcat pe pat, să asculte muzică la radio. O fierbinţeală plăcută îi rumeni obrajii. Mirosul crud şi răcoros al brădişorului, plutind ca un păienjeniş, îl pătrunse până-n fundul sufletului, tainic şi sfios ...

Linişte! Doar viscolul trage cu ghearele de obloane. Balamalele scâncesc. Ochiul magic al aparatului de radio proiectează o săgeată verde, ireală pe peretele de la miazănoapte, şi o crizantemă înfloreşte într-o carpetă. Tulpina ei subţire se îngroapă în gura sacului cu nuci trântit lângă perete. Cântecul se revarsă domol şi calm, şi Ene Lelea intră într-o livadă, se opreşte sub un cais şi începe să numere fructele coapte care cad la pământ. Una... două ... trei ... Trei caise fac un strop de rachiu. Acordul se repetă, şi gândul lui rămâne atârnat de cifra 3. Trei bobiţe de măceş satură o rândunică. Trei perechi de palme i-a tras Papa Leon lui Ion Lalaia Gogodita şi ăla l-a dat în judecată ...

Deodată, odaia vibră de un ţipăt de spaimă, desperat, sfâşietor, ţâşnit dintr-un gâtlej neomenesc. Ene Lelea simţi un tremur în bărbie, pielea i se încreţi pe frunte şi făcu un gest scurt să se ridice. Dar căldura, pacea odăii, cana cu vin băută mai înainte, pisoiul care se cuibărise lenevos lângă umăr îl ţinură pe loc. „Viscolul, îşi spuse el ca să se liniştească. Se zbate şi urlă în gura hornului". Îngrămădi perna sub ceafa, aprinse o ţigară şi privi ţintă punctul roşu de foc, care crescu şi se îngroşă ciudat, până ajunse să semene cu un cantalup, apoi cu o lună. „Ia te uită, se-nveseli el, luna stă tupilată-n casa mea, şi fetele umblă în noaptea asta ca s-o prindă în oglinzi". Puse luna într-un cui din perete. Nu-i plăcu. O mută pe masă şi-o învârti în gura unui pahar. De-acolo o trecu printre dinţii cuierului să-i poleiască, o plimbă pe dinaintea cocoşului ţesut cu arnici pe-un ştergar, o legă de cureluşele unei teci de sabie, şi la urmă o fixă să ardă între două mănunchiuri de brădişor.

- Eu n-o urăsc pe Gia, lună verde. A plecat de la mine, dar n-o urăsc. Du-te de i te-arată-n oglindă şi du-mi chipul cu tine. Spune-i să nu fie mâhnită. Papa Leon e un caraghios, înjura vântul, n-o-njura pe ea. Dacă vrea, îl trimit din nou în peţit, să se ploconească înaintea ei cu daruri. Dar să nu-l cinstească decât c-un degetar de rachiu, că se chercheleşte repede şi-i sună limba-n gură ca sămânţa-n roşcovă. De Crăciun, când tu dormeai în ceţuri, a băut cu Ion Lalaia Gogodita, s-au luat la harţă şi l-a pălmuit. Nu-l dovedea el pe Gogodita, căci ăsta are puşcă, însă după ce-au tras binişor la măsea, l-a momit s-o vâre sus, pe două grinzi, şi când omul a coborât de pe scaun, i-a căutat râcă şi l-a plesnit. Gogodita e mărunţel, zadarnic a-ncercat să pună mâna pe armă; cum sărea, Papa Leon îl buşea şi-l da peste cap. Du-te, lună verde, şi descântă-i brădişorul.

Luna pieri, şi Ene Lelea, rămas singur, sări în picioare, asudat, cu buzele tremurânde, străfulgerat târziu de strigătul de groază pe care-l auzise şi i se cuibărise în carne, aşchie de foc. Îşi simţea gura cleioasă şi amară, ca de fiere de peşte. „Ce-a fost cu mine? se întrebă el. Mi-a tras dracul tichia pe ochi, asta e ...", şi-un val înăbuşitor, de căldură clocotitoare, îi strânse inima şi-i tăie răsuflarea. Curgea prin el o undă de foc vie, mistuitoare: „Gia, n-o să-ţi mai fure brădişorul. L-ai înşirat pe pereţi şi o să se ofilească neatins de mâna ei".

Înecat de mânie, smuci uşa şi trecu pragul în întuneric, fără scurtă, numai în flanelă şi în haină. Viscolul îl orbi. O şuviţă de nisip, prelinsă de sub podina cerdacului hâţânat de vânt, i se strecură, scârboasă, în nări şi pe pielea gâtului. In curte foşneau, albe, pâraiele zăpezii. Se afundă în ele, luminându-şi calea cu lanterna. Căpriorii casei, vechi şi şubrezi, se izbeau cu pocnete seci în furcile înfipte cu proptele.

In uliţă auzi clopotul bisericii. Suna singur. Vaierul bronzului se rotea ca o fâlfâire zgrunţuroasă în vânt, amestecându-se cu jeluirea salcâmilor şi cu plesnetele scurte ale panglicilor de hârtie colorată prinse în ramurile de brădişor. Ene Lelea cerceta atent şanţurile, trăgând cu cizmele prin troienii spulberaţi de furtună, dădu ocol maidanului, privi în curţile vecine, dar nu descoperi nimic. Strigătul prăbuşit în el, ca găleţile într-o fântână, i se zvârcolea în piept, ascuţit, dureros. Coborî la râu, printr-o văgăună cu petice de stuf şi pălămidă.

Vântul venea şuierând din susul albiei, dărăcea mărăcinii şi se arunca sălbatic în câmpia nemărginită. După vreo cinci sute de paşi, biciuit, apăsat de vijelie, Ene Lelea urcă vadul în uliţă. Nu întâlnise nimic, totuşi liniştea nu i se aşeza la loc în suflet, albă, legănătoare, cum o avusese.

Casele, cuburi pietroase, dorm somn adânc. „Trag a greul pământului", se gândeşte Ene Lelea. Viscolul duduie. Şoapte nelămurite şi neroade se împletesc pe sub ferestre... Brădişorul le adună şi le strecoară pe furiş la urechea Giei, rezemată cu fruntea de geamul în care licăreşte o lumină tulbure. „Au pornit colindătorii", tresare ea. Cântecul copiilor suie din toate părţile satului:

Peste-un deal şi peste-o vale,

Iaca, soarele răsare.

Şi nu-i soare răsărit,

Ci-i brădişor călătorit...

Ene Lelea, tropăind, trece pe uliţă hârşâind gardul cu umărul. Obrazul lui, tras, întunecat, ochii duşi în fundul capului, aprig împăienjeniţi de viscol şi arzând galbeni ca doi bulgări de pucioasă, îi smulseră femeii un ţipăt pe care şi-l înăbuşi în pumni.

Ene Lelea trecu fără să-l audă. Alt strigăt se zbătea în el, cel auzit înainte de miezul nopţii, disperat şi izbucnit de dincolo de vârste. Un strigăt bolnav de neaşteptare şi de groază. Pe cine-l lăsase să piară fără să-i întindă o mână de ajutor?

Strigătul, căzut în el şi stăruind ca o otravă puternică în toate fibrele trupului, îl îmbătrânea.