vineri, 14 decembrie 2012

O tulburatoare poveste a lui Stefan Zweig (partea a doua)

Copilul meu a murit ieri — era şi copilul tău. Era şi copilul tău, iubitule, copilul uneia dintre acele trei nopţi, ţi-o jur — şi când eşti în ceasul morţii, nu minţi. Era copilul nostru, ţi-o jur, niciun bărbat nu m-a atins din acele clipe în care m-am dăruit ţie şi până în acelea când copilul mi-a fost smuls din trup. Prin intimitatea cu tine, îmi devenisem sacră: cum aş fi putut să mă împart între tine care erai totul şi alţii care abia alunecau pe lângă viaţa mea? Era copilul nostru, iubitule, copilul dragostei mele conştiente şi al tandreţei tale aproape inconştiente, uşuratice, risipitoare, copilul nostru, băiatul nostru, singurul nostru copil. Dar tu întrebi acum — poate speriat, poate numai mirat — întrebi de ce ţi-am ascuns atâţia ani acest copil, şi de ce vorbesc abia azi de el, când zace aici, în întuneric, pentru totdeauna, gata să plece pentru a nu se mai întoarce niciodată, niciodată. 
    Dar cum aş fi putut să ţi-o spun? Nu m-ai fi crezut, pe mine, străina, care prea uşor îţi acordasem acele trei nopţi; pe mine, care mă dădusem fără împotrivire, ba chiar plină de dorinţă; niciodată n-ai fi crezut că acea femeie anonimă, întâlnită în treacăt, ţi-a fost credincioasă ţie, necredinciosului — niciodată n-ai fi recunoscut fără bănuială copilul acesta ca fiind al tău! N-ai fi putut, chiar dacă spusele mele ţi-ar fi părut verosimile, să înlături suspiciunea ascunsă că voiam să-ţi atribui ţie, om bogat, paternitatea unui copil zămislit într-o oră străină ţie. M-ai fi suspectat şi între tine şi mine ar fi rămas o umbră, o vagă umbră de neîncredere. Asta nu voiam. Şi apoi, te cunosc, te cunosc atât de bine cum nici măcar tu însuţi nu te cunoşti, ştiu că ţie îţi place nepăsarea, uşurinţa şi jocul în dragoste, aşa că ţi-ar fi fost neplăcut să devii pe neaşteptate tată şi să răspunzi de soarta cuiva. Te-ai fi simţit oarecum legat de mine, tu, care nu poţi respira decât în libertate. M-ai fi urât — da, ştiu, m-ai fi urât împotriva propriei tale voinţe — m-ai fi urât pentru dependenţa asta. Poate ţi-aş fi fost o povară, ţi-aş fi devenit odioasă, fie şi numai câteva ceasuri, câteva minute fugitive; în mândria mea însă, voiam ca toată viaţa să te gândeşti la mine fără umbră de grijă. Decât să-ţi fiu o povară, preferam să iau totul asupra mea, voiam să fiu singura dintre toate femeile tale la care să te gândeşti totdeauna cu dragoste, cu recunoştinţă. Dar, fireşte, tu nu te-ai gândit niciodată la mine, m-ai uitat.
Nu te acuz, iubitule, nu, nu te acuz. Dacă, uneori, din condeiul meu se prelinge un strop de amărăciune, iartă-mă: copilul meu, copilul nostru zace acolo mort, sub flăcările pâlpâinde. Am ridicat pumnul încleştat împotriva lui Dumnezeu şi l-am numit ucigaş, simţurile îmi sunt tulburi şi zăpăcite. Iartă-mi tânguirea, iartă-mi-o! Ştiu că în adâncul inimii tale eşti bun şi generos. Ajuţi pe oricine te roagă, ajuţi chiar pe cel mai străin. Dar bunătatea ta e atât de ciudată, e o bunătate deschisă tuturor, din care oricine poate să ia cât îi încape în mâini; e vastă, neţărmurit de vastă, bunătatea ta. Dar este — iartă-mă — este cam leneşă, îi place să fie îmboldită, să fie rugată. Tu ajuţi când eşti chemat, când ţi se cere, ajuţi din ruşine, din slăbiciune şi nu din plăcerea de a dărui. Nu ţii mai mult — îngăduie-mi să ţi-o spun deschis — la omul în nevoie şi în suferinţă decât la aproapele tău fericit. Şi e greu să te rogi de oameni ca tine, chiar de cei mai binevoitori dintre ei. Odată — eram copilă — te-am văzut prin ferestruica uşii dând ceva unui cerşetor care sunase la tine. I-ai dat repede şi chiar mult, şi încă înainte să-ţi fi cerut el; dar i-ai întins pomana cu oarecare grijă şi grabă să plece repede, ţi-era parcă teamă să priveşti în ochii lui. Acest fel de a ajuta, neliniştit, sfios, care fuge de recunoştinţă, nu l-am uitat niciodată. Şi de aceea nu am apelat niciodată la tine. Fără îndoială, ştiu că m-ai fi sprijinit chiar dacă n-ai fi fost sigur că e copilul tău. M-ai fi consolat, mi-ai fi dat bani, bani din belşug, dar cu nerăbdarea ascunsă de a înlătura orice neplăcere; ba cred că ai fi încercat să mă convingi să mă descotorosesc de copil. Şi de asta mi-era frică mai presus de orice, căci ce n-aş fi făcut dacă mi-o cereai tu? Cum mi-ar fi fost cu putinţă să-ţi refuz ceva? Dar copilul acela era totul pentru mine, doar era al tău, erai încă odată tu şi totuşi nu erai tu, nu tu cel fericit, cel nepăsător pe care nu-l puteam reţine, ci tu — aşa cum credeam, tu, cel pentru totdeauna al meu, prizonier în trupul meu şi legat de viaţa mea. Te prinsesem în sfârşit, îţi puteam simţi viaţa crescându-mi în vine, puteam să te hrănesc, să te alăptez, să te dezmierd, să te sărut când îmi ardea sufletul de dor. Vezi, iubitule, de aceea am fost atât de fericită când am simţit că am un copil de la tine, de aceea ţi-am ascuns-o, căci de acum nu-mi mai puteai scăpa.
Fireşte, nu au fost numai luni fericite, aşa cum mi le doream eu, au fost şi luni de groază şi de chinuri, luni pline de scârbă faţă de josnicia oamenilor. Am trecut prin timpuri grele. În ultimele luni nu mă mai puteam duce la magazin, ca să nu observe rudele mele şi să nu dea de ştire acasă. De la mama nu voiam să cer bani — am dus deci, până când am născut, o viaţă grea, din vânzarea celor câteva bijuterii pe care le aveam. Cu o săptămâna înainte, o spălătoreasă mi-a furat din dulap ultimele coroane, astfel că a trebuit să mă duc la maternitate. Acolo unde se refugiază în nevoia lor numai femeile cele mai sărmane, izgonitele şi uitatele; acolo, în drojdia mizeriei, a sosit pe lume copilul, copilul tău. Acolo îţi vine să mori, acolo totul e străin. Străin, străin, străin! Străine una alteia, noi care zăceam acolo singure şi pline de ură, de-a valma, unite numai prin mizerie, prin aceeaşi tortură, în acea sală înghesuită, îmbâcsită de mirosul înăbuşitor al cloroformului şi al sângelui şi răsunând de ţipete şi de gemete. Tot ceea ce sărăcia şi înjosirea au de suportat ca ruşine fizică şi morală am suferit acolo, în tovărăşia prostituatelor şi a bolnavelor, care din comunitatea sorţii făceau o comunitate a infamiei. Am cunoscut-o în cinismul medicilor tineri care, surâzând ironic şi dându-şi aere profesionale, ridicau cearşaful şi pipăiau trupul lipsit de apărare şi am cunoscut-o şi în aviditatea infirmierelor. Oh, acolo pudoarea omeneasca este crucificată cu priviri şi biciuită cu vorbe. Numele tău scris pe o tăbliţă, atât rămâne din tine acolo, căci ceea ce zace în pat nu mai e decât un boţ de carne zvâcnind, pipăit de curioşi, un obiect de exhibiţie şi de studiu. Ah, femeile care dăruiesc acasă copii bărbatului lor, care-i veghează cu dragoste, nu ştiu ce înseamnă să naşti singură, fără apărare, pe masa de experienţe! Şi când citesc în vreo carte cuvântul iad, mă gândesc îndată, fără voia mea, la sala aceea ticsită, înăbuşitoare, plină de suspine, de râsete şi de ţipete însângerate, unde am pătimit — la acel abator al pudoarei.
Iartă-mă, iartă-mă dacă-ţi vorbesc despre acestea. Dar numai acum îţi vorbesc de timpul acela. Pentru ultima, pentru ultima oară. Unsprezece ani am tăcut şi în curând am să fiu mută pe veci. A trebuit să ţip, să ţip o singură dată cât de scump am plătit copilul acesta, care era fericirea mea, şi care acum zace acolo fără suflare. Uitasem acele ceasuri, le uitasem demult, în zâmbetul, în glasul copilului, în fericirea mea; dar acum, odată mort, tortura s-a trezit din nou şi trebuie să mi-o zvârl din inimă, o singură, această singură dată. Nu te acuz pe tine, ci numai pe Dumnezeu, pe Dumnezeu care, prin moartea copilului, a prefăcut acea tortură în ceva absurd. Nu pe tine te acuz, ţi-o jur şi niciodată nu m-am răzvrătit mânioasă împotriva ta. Chiar în ceasul când trupul meu se zvârcolea în dureri, chiar în clipa când sufletul mi se sfâşia de suferinţă, nu te-am acuzat pe tine în faţa lui Dumnezeu; niciodată n-am regretat acele nopţi, niciodată n-am ocărât dragostea mea pentru tine, totdeauna te-am iubit, totdeauna am binecuvântat ceasul în care te-am întâlnit. Şi dacă ar trebui să trec încă o dată prin iadul acelor ceasuri, chiar ştiind dinainte ce mă aşteaptă, aş face-o încă odată, iubitule, încă odată şi încă de o mie de ori!
Copilul nostru a murit ieri. Tu nu l-ai cunoscut niciodată. Nici măcar întâmplător, în treacăt, n-ai întâlnit acea mică făptură în floare, făptura ta, niciodată nu ţi-au alunecat ochii asupră-i. După ce am avut copilul, multă vreme m-am ferit de tine. Dorul meu nu mai era atât de dureros. Da, cred că te iubeam mai puţin pătimaş, dragostea mea nu mă mai făcea să sufăr atât, de când îmi fusese dăruit copilul. Nu voiam să mă împart între tine şi el, astfel că nu m-am dat ţie, care erai fericit şi trăiai în afară de mine, ci acelui copil care avea nevoie de mine, pe care trebuia să-l hrănesc, pe care-l puteam săruta şi îmbrăţişa. Păream salvată de neliniştea ce-mi stârnea lipsa ta, de dependenţa mea faţă de tine, salvată prin acest alt tu, dar care era cu adevărat al meu. Rareori, foarte rareori, simţământul mă împingea umil către casa ta. Un singur lucru făceam: de ziua ta de naştere îţi trimiteam totdeauna un mănunchi de trandafiri albi, întocmai ca aceia pe care mi-i dăruiseşi tu atunci, după prima noastră noapte de dragoste. Te-ai întrebat vreodată în aceşti zece, unsprezece ani, cine ţi-i trimite? Ţi-ai amintit-o vreodată pe aceea căreia îi dăruiseşi asemenea trandafiri? Nu ştiu, şi n-am să-ţi cunosc niciodată răspunsul. Să ţi-i trimit din umbră, să fac să înflorească o dată pe an amintirea acelui ceas — atât îmi ajungea!
Niciodată nu l-ai cunoscut pe sărmanul nostru copil, iar astăzi mă învinovăţesc că l-am ascuns de tine: l-ai fi iubit. Nu l-ai cunoscut niciodată pe sărmanul băiat, niciodată nu l-ai văzut zâmbind când îşi ridica încet pleoapele şi apoi, cu ochii lui negri şi inteligenţi — ochii tăi! — arunca o lumină senină, voioasă asupra mea, asupra lumii întregi! Ah! Era atât de vesel, atât de drăgălaş; întreaga sprinteneală a fiinţei tale se repeta copilăreşte în el, se reînnoise fantezia ta rapidă şi neastâmpărată; ore întregi se putea juca îndrăgostit de lucruri, aşa cum te joci tu cu viaţa, iar apoi se aşeza iar serios, cu sprâncenele încruntate, în faţa cărţilor lui. Din ce în ce semăna mai mult cu tine. În copil începuse chiar să se dezvolte vădit acea dualitate a ta — seriozitate şi joc şi cu cât îţi semăna mai mult, cu atât îl iubeam mai tare. Învăţa bine, ciripea franţuzeşte ca un cintezoi, caietele lui erau cele mai îngrijite din clasă. Şi cât de frumuşel era, cât de elegant, în hăinuţa lui de catifea neagră sau în jacheta albă de marinar. Totdeauna şi pretutindeni, era cel mai elegant. Când ieşeam cu el pe plaja de la Grado, femeile se opreau şi îi mângâiau pletele blonde, la Semmering când se dădea în săniuţă lumea întorcea cu admiraţie capul după dânsul. Era atât de frumuşel, de delicat, de tandru! Când, în ultimul an, a intrat intern la Theresianum, îşi purta uniforma şi mica lui sabie ca un paj din secolul al optsprezecelea acum nu mai are pe el decât cămăşuţa, sărmanul copil care zace acolo, cu buzele palide şi cu mâinile încrucişate.
Dar poate ai să mă întrebi cum am putut să-l cresc astfel, în lux, cum am putut să-i îngădui viaţa asta radioasă şi plăcută, a lumii de sus. Iubitule, îţi vorbesc din întuneric: nu mi-e ruşine, am să ţi-o spun. Nu te speria, dragule — m-am vândut. N-am devenit chiar ceea ce se cheamă o femeie de stradă, o prostituată, dar m-am vândut. Aveam prieteni bogaţi, amanţi bogaţi. La început îi căutam eu, pe urmă mă căutau ei pe mine căci eram — nu ştiu dacă ai observat-o vreodată — foarte frumoasă. Toţi cărora m-am dat se îndrăgosteau de mine, toţi mi-au fost recunoscători, toţi au ţinut la mine, toţi m-au iubit — numai tu nu, numai tu nu, iubitule.
Mă dispreţuieşti, fiindcă ţi-am mărturisit că m-am vândut? Nu mă dispreţuieşti, ştiu. Tu înţelegi toate, şi înţelegi că am făcut-o pentru tine, pentru celălalt eu al tău, pentru copilul tău. Odată, în odaia aceea a maternităţii, mă lovisem de grozăvia sărăciei; ştiam că în lumea asta, săracul e totdeauna călcat în picioare, înjosit, jertfit, şi cu niciun preţ nu voiam ca acest copil al tău, copilul tău radios, frumos, să crească în drojdia, în atmosfera apăsătoare, în vulgaritatea străzii, în aerul pestiferat ai unei odăiţe dosnice. Gura lui fragedă nu trebuia să cunoască limbajul maidanelor, nici trupul lui alb rufele mirosind a mucegai şi mototolite ale sărăciei. Copilul tău trebuia să aibă totul, toată bogăţia, toate înlesnirile din lume, trebuia să se ridice spre tine, în sfera ta.
De aceea, numai de aceea m-am vândut, iubitule. Nu a fost o jertfă pentru mine; ceea ce în general se cheamă onoare şi ruşine — pentru mine nu exista. Tu nu mă iubeai, tu, unicul meu iubit, căruia trupul meu îi aparţinea, aşa că mi-era indiferent ce se petrece cu el. Mângâierile bărbaţilor, chiar pasiunile lor cele mai puternice, nu mă atingeau în adâncul meu, deşi pe mulţi din ei trebuia să-i stimez, şi uneori mila pentru dragostea lor neîmpărtăşită, amintindu-mi soarta mea, mă zguduia. Toţi au fost buni cu mine, toţi pe care i-am cunoscut m-au răsfăţat, toţi m-au respectat. Printre ei era unul, un conte imperial, văduv şi vârstnic — acela care a ciocănit pe la toate uşile ca să obţină intrarea la Theresianum a copilului fără tată, a copilului tău; mă iubea ca pe o fiică. De trei ori, de patru ori mi-a propus să mă ia în căsătorie — azi aş putea fi contesă, stăpâna unui castel ca în basme, în Tirol, aş duce un trai fără griji, căci copilul ar avea un tată iubitor, care l-ar adora, iar eu cu un bărbat liniştit, nobil şi bun alături de mine. N-am făcut-o, oricât a insistat el, şi oricât l-a îndurerat refuzul meu. Poate a fost o nebunie; acum aş trăi liniştită, la adăpost de orice; şi cu mine copilul, copilul meu drag. Dar — de ce să nu-ţi mărturisesc? — nu voiam să mă leg de nimeni, voiam să fiu liberă pentru tine în orice clipă. În adâncul meu, în inconştientul fiinţei mele trăia încă vechiul vis din copilărie, că totuşi mă vei mai chema o dată la tine, fie chiar numai pentru un ceas. De dragul acelui ceas posibil, am dat cu piciorul la tot, numai ca să fiu liberă la întâia-ţi chemare. Ce altceva fusese întreaga mea viaţă, de la trezirea ei din copilărie, decât o aşteptare, o aşteptare a dorinţei tale?
Şi ceasul acesta a venit într-adevăr. Dar tu n-o ştii, nici n-o bănuieşti, iubitule! Nici atunci nu m-ai recunoscut — nu m-ai recunoscut niciodată, niciodată! De altminteri, te mai întâlnisem adesea, la teatre, la concerte, în Prater, pe stradă — totdeauna îmi tresălta inima, tu însă priveai fără să mă vezi. Înfăţişarea mea era cu totul alta, copilul sfios de odinioară devenise femeie, frumoasă după cât se spunea, îmbrăcată în rochii scumpe, înconjurată de adoratori. Cum era să ghiceşti în mine pe fata timidă de odinioară, din clarobscurul dormitorului tău? Câteodată te saluta vreunul dintre domnii ce mă însoţeau. Tu răspundeai şi te uitai la mine, dar privirea ta era de o politeţe străină, care mă preţuia dar nu mă recunoştea niciodată, străină, groaznic de străină. Odată, îmi amintesc încă — faptul că nu mă recunoşteai, deşi mă obişnuisem aproape cu aceasta, devenise o tortură arzătoare — eram la Operă într-o lojă cu un prieten, şi tu în loja de alături. Când a început uvertura, luminile s-au stins; nu-ţi mai puteam vedea chipul, numai răsuflarea ţi-o simţeam atât de aproape ca în noaptea aceea, şi pe balustrada de catifea care despărţea lojile noastre îţi rezemai mâna, mâna ta subţire şi delicată. Şi m-a cuprins dorinţa nemărginită să mă aplec şi să sărut umil acea mână străină, acea mână atât de iubită, a cărei strângere tandră o simţisem odată. În jurul meu plutea muzica răscolitoare, dorinţa devenea din ce în ce mai pătimaşă, a trebuit să mă crispez, să mă smulg cu putere, atât de năvalnic îmi simţeam atrase buzele spre mâna ta dragă. După primul act, l-am rugat pe prietenul meu să plecăm. Nu mai puteam suporta să te ştiu atât de aproape în întuneric — şi atât de străin.
Dar ceasul acela a mai venit, a mai venit o dată, o ultimă dată în viaţa mea irosită. A fost exact acum un an, a doua zi după aniversarea ta. Ciudat, mă gândisem tot timpul la tine, căci aniversarea ta era totdeauna o sărbătoare pentru mine. Dis-de-dimineaţă ieşisem şi îţi cumpărasem trandafirii albi pe care ţi-i trimiteam în fiecare an în amintirea unui ceas pe care tu l-ai uitat. După-amiază am ieşit cu băiatul, l-am dus la cofetăria Demel şi seara la teatru; voiam ca şi el să simtă, încă din copilărie, această zi ca o sărbătoare mistică, chiar fără să-i cunoască înţelesul. A doua zi am petrecut-o cu prietenul meu de atunci, un fabricant tânăr şi bogat, din Brünn, cu care trăiam de doi ani. Mă adora, mă răsfăţa, voia să mă ia de soţie, la fel ca toţi ceilalţi. Dar îl refuzasem, tot atât de neîntemeiat în aparenţă ca şi pe ceilalţi, deşi mă copleşea cu daruri, pe mine şi pe copil, deşi era drăguţ în bunătatea lui cam greoaie şi servilă. Am mers împreună la un concert, unde am întâlnit o societate veselă, am supat într-un restaurant de pe Ringstrasse şi acolo, în mijlocul râsetelor şi al vorbăriei, am propus să mai mergem într-un local de dans, la Tabarin. Mi-a fost totdeauna silă de acest soi de localuri, cu veselia lor sistematică, sorbită din alcool, şi de obicei refuzam asemenea propuneri. Dar de data asta — şi părea că o forţă interioară magică, misterioasă m-a împins să arunc inconştient acea propunere în mijlocul veseliei exuberante a celorlalţi — fusesem cuprinsă brusc de o dorinţă inexplicabilă, ca şi cum acolo m-ar fi aşteptat ceva cu totul deosebit. Obişnuiţi să-mi facă pe plac, s-au ridicat cu toţii repede şi ne-am dus la Tabarin, am băut şampanie, şi în mine s-a născut deodată o veselie nebunească, aproape dureroasă, cum nu mai cunoscusem. Beam necontenit, cântam împreună cu ceilalţi cântece de prost gust şi o dorinţă parcă irezistibilă mă îmboldea să dansez sau să chiui. Dar pe neaşteptate, ca şi când ceva rece sau arzător mi-ar fi apăsat inima, am tresărit; la masa vecină stăteai tu cu câţiva prieteni şi mă priveai cu admiraţie şi cu sete, cu acea privire care totdeauna îmi răscolise trupul din adânc. Pentru întâia dată, după zece ani, mă priveai iar cu patima inconştientă a firii tale. Tremuram. Era cât pe aci să scap din mână cupa. Din fericire, tovarăşii mei de petrecere nu mi-au observat tulburarea — care s-a pierdut în vacarmul râsetelor şi al muzicii.
Privirea ta devenea tot mai fierbinte, mă scălda în flăcări. Nu ştiam: mă recunoscuseşi în sfârşit, sau mă doreai cu o dorinţă nouă, ca pe altă femeie, ca pe o străină? Tot sângele îmi năvălise în obraji, prietenilor mei le răspundeam distrată. Probabil că ai observat cât mă tulbura privirea ta. Pe nebăgate de seamă, mi-ai făcut semn printr-o mişcare a capului să ies pentru un moment în vestibul. Apoi ai plătit ostentativ, ţi-ai luat rămas bun de la camarazii tăi, şi dându-mi încă o dată să înţeleg că mă aştepţi afară, ai ieşit. Tremuram ca de ger, ca de febră, nu mai puteam răspunde, nu-mi mai puteam stăpâni sângele biciuit. Din întâmplare, tocmai în acea clipă, o pereche de negri au început un dans straniu, pocnind din călcâie şi scoţând ţipete stridente; toţi îşi aţintiseră ochii asupra lor. M-am folosit de acea secundă. M-am sculat, am spus prietenului meu că mă întorc în curând şi am plecat după tine.
În vestibul, în faţa garderobei, mă aşteptai. Privirea ţi s-a luminat văzându-mă. Cu un zâmbet, ai venit repede spre mine. Am văzut îndată că nu mă recunoşteai, că nu recunoşteai copilul de odinioară şi nici fata; încă o dată, ai întins mâna spre mine ca spre o necunoscută, ca spre ceva nou.
M-ai întrebat familiar:
— N-ai şi pentru mine vreo oră liberă?
Am simţit în siguranţa cu care-mi vorbeai, că mă luai drept una dintre femeile acelea care se vând pentru o seară.
— Da! am spus eu, acelaşi „da” tremurat şi totuşi firesc, ca al fetei care îl rostise cu zece ani în urmă, pe stradă, în lumina ce amurgea.
— Şi când ne-am putea întâlni? ai întrebat.
Am răspuns:
— Oricând vrei.
De tine nu mi-era ruşine. M-ai privit puţin mirat, cu aceeaşi uimire plină de curiozitate bănuitoare, la fel ca odinioară, când te surprinsese repeziciunea consimţământului meu.
— Chiar acum? m-ai întrebat ezitând.
— Da, să mergem, am zis.
Voiam să mă duc la garderobă să-mi iau paltonul. Atunci mi-a dat prin minte că prietenul meu are tichetul pentru paltoanele predate împreună. Să mă întorc să i-l cer fără un motiv serios, mi-ar fi fost cu neputinţă; pe de altă parte nu voiam să renunţ la ceasul ce aveam să-l petrec cu tine, la ceasul dorit fierbinte de atâţia ani. Aşa că n-am şovăit nicio secundă, am luat doar şalul peste rochia de seară, am ieşit în noaptea ceţoasă şi umedă fără să-mi pese de palton, fără să-mi pese de omul bun şi afectuos, care de atâta vreme îmi purta de grijă, de omul pe care-l făceam de râs faţă de prieteni — pentru că eu, iubita lui de ani de zile, am fugit la primul semn al unui necunoscut. O, eram profund conştientă de josnicia, de ingratitudinea, de purtarea ruşinoasă pe care o arătam unui prieten cinstit; simţeam că mă fac ridicolă şi că, prin nebunia mea, jigneam de moarte şi pentru totdeauna un om cumsecade, simţeam că îmi sfâşii viaţa în două — dar ce însemnau prietenia, existenţa, faţă de nerăbdarea de a-ţi simţi încă o dată buzele, de a-ţi auzi vorbele tandre şoptite numai pentru mine? Atât te-am iubit — şi pot să ţi-o spun acum, când totul a trecut pentru totdeauna. Cred că de pe patul de moarte dacă m-ai chema, aş găsi dintr-o dată puterea să mă scol şi să merg cu tine.
În faţa intrării era o trăsură, ne-am urcat în ea şi am mers la tine. Îţi auzeam din nou glasul, îţi simţeam de aproape tandreţea — şi, întocmai ca odinioară, m-am îmbătat, m-am ameţit de aceeaşi fericire copilărească. Cum am urcat iarăşi scara, întâia oară după zece ani — nu, nu, nu-ţi pot descrie cum în secundele acelea am simţit totul de două ori mai adânc, trecutul şi prezentul, şi în toate, în toate doar pe tine. În odaia ta, puţine se schimbaseră: erau ceva mai multe tablouri, mai multe cărţi, ici-colo mobile necunoscute, dar totul mă primea familiar. Şi pe birou era vasul cu trandafiri — trandafirii trimişi de mine cu o zi înainte pentru aniversarea ta, trimişi în amintirea unei femei, pe care tu nu ţi-o aminteai, pe care tu n-o recunoşteai nici acum, când era lângă tine, când eram mână în mână şi gură în gură. Dar eram fericită: aveai grijă de trandafirii mei; era totuşi, în jurul tău, o boare, o răsuflare a dragostei mele.
M-ai luat în braţe. Iarăşi am rămas la tine o noapte întreagă, minunată. Dar nici trupul gol nu mi-l recunoşteai: mă dăruiam fericită dezmierdărilor tale savante şi am văzut că pasiunea ta nu face nicio deosebire între o iubită şi o femeie care se vinde, că te dai eu totul dorinţelor tale, cu plenitudinea spontană şi neprecupeţită a fiinţei tale. Erai atât de tandru, atât de blând cu mine, femeia culeasă într-un local de noapte, atât de nobil şi de respectuos, şi în acelaşi timp gustai atât de pătimaş femeia. Din nou am simţit, îmbătată de fericire, dualitatea fără seamăn a fiinţei tale, acea patimă senzuală, cuprinzând şi pe cea cerebrală şi lucidă, care încă de copil mă făcuse roaba ta. Niciodată n-am întâlnit vreun bărbat care în ceasurile de tandreţe să se abandoneze atât de deplin momentului, n-am întâlnit niciodată o asemenea efuziune, o asemenea iradiere venită din adâncul fiinţei — fireşte, pentru ca apoi totul să se stingă într-o neţărmurită, aproape neomenească uitare. Dar şi eu mă uitasem pe mine. Cine eram eu acum, în întuneric, alături de tine? Eram fetişcana aprinsă de odinioară, eram mama copilului tău, eram străina? Ah! în noaptea aceea pătimaşă, totul era atât de familiar, atât de cunoscut şi totuşi îmbătător de nou! Şi mă rugam să nu se sfârşească niciodată.
Dar s-a făcut ziuă! Ne-am sculat târziu, m-ai invitat să iau cu tine micul dejun. Am băut împreună ceaiul, pe care o mână discretă şi nevăzută îl preparase în sufragerie şi am stat de vorbă. Din nou mi-ai vorbit cu acea familiaritate sinceră şi cordială a firii tale şi fără întrebări indiscrete, fără nicio curiozitate cu privire la persoana mea.
Nu m-ai întrebat nici cum mă cheamă, nici unde locuiesc, eram doar o aventură fără nume, un ceas de patimă, care se pierde fără urmă în fundul uitării. Mi-ai povestit că acum aveai de gând să pleci în voiaj, în Africa de Nord, pentru două sau trei luni; tremuram în mijlocul fericirii: îmi şi ciocănea în ureche: „pierdută, pierdută în trecut şi uitată!” Îmi venea să-ţi cad la picioare şi să strig: „Ia-mă cu tine, ca să mă recunoşti în sfârşit, în sfârşit, după atâţia ani!” Dar eram atât de timidă, atât de laşă, atât de înrobită, atât de slabă în faţa ta. Abia am putut să îngân:
— Păcat!
M-ai privit zâmbind:
— Îţi pare într-adevăr rău?
Atunci m-a apucat, fără veste, un fel de furie. M-am ridicat, te-am privit lung şi hotărât. Apoi am zis:
— Bărbatul pe care l-am iubit călătorea şi el într-una.
Te-am privit drept în lumina ochilor. Acum, acum are să mă recunoască, îmi ziceam. Totul tremura şi aştepta în mine. Dar tu ai surâs şi, încercând să mă consolezi, mi-ai spus:
— Oamenii pleacă, dar se şi întorc.
— Da, numai că până atunci uită, am răspuns.
Trebuie să fi fost ceva ciudat şi pătimaş în felul cum ţi-am spus asta. Căci te-ai ridicat în picioare şi m-ai privit plin de uimire şi foarte drăgăstos. Apoi m-ai luat de umeri.
— Ce e bun nu se dă niciodată uitării, pe tine n-am să te uit — ai spus şi privirea ta s-a adâncit cu totul în mine, ca şi când ar fi voit să-şi întipărească puternic imaginea asta. Şi cum am simţit privirea aceasta pătrunzându-mă cercetător, sorbindu-mi toată fiinţa, am crezut că în sfârşit, în sfârşit, vraja orbirii se risipise. Are să mă recunoască! Are să mă recunoască! gândeam şi tot sufletul îmi tremura în acel gând.
Dar nu m-ai recunoscut! Nu, nu m-ai recunoscut! Niciodată nu ţi-am fost atât de străină ca în momentul acela, altfel n-ai fi putut face ce ai făcut câteva clipe mai târziu. Mă sărutaseşi, mă sărutaseşi încă o dată pătimaş. Trebuia să-mi aranjez părul care se răvăşise, şi pe când stăteam în faţa oglinzii, am văzut în ea — şi credeam că am să mă prăbuşesc de ruşine şi de groază — am văzut cum îmi virai discret în manşon câteva bancnote mari. Cum am putut să nu ţip, să nu-ţi trag palme în acea secundă? Pe mine, care te iubeam din copilărie, pe mine, mama copilului tău, mă plăteai pentru noaptea aceea! Pentru tine eram o prostituată de la Tabarin, nimic mai mult, şi m-ai plătit, m-ai plătit! Nu era destul să fiu uitată, trebuia să fiu şi înjosită.
Mi-am căutat repede lucrurile. Voiam să plec, să plec cât mai iute… Sufeream prea tare. Am vrut să-mi iau pălăria de pe birou, de lângă vasul cu trandafirii albi, trandafirii mei. Atunci ceva m-a împins puternic, de neînvins, încă o dată voiam să încerc a-ţi aminti.
— N-ai vrea să-mi dai unul din trandafirii tăi albi?
— Bucuros — ai spus şi mi i-ai dat îndată.
— Dar poate îi ai de la vreo femeie, de la vreo femeie care te iubeşte? am întrebat.
— Poate, ai zis. Nu ştiu. Mi-au fost dăruiţi nu ştiu de cine şi de aceea îmi şi plac atât.
Te-am privit în ochi:
— Poate tot de vreo femeie pe care ai uitat-o?
Ai ridicat mirat ochii spre mine. Eu te priveam ţintă. „Recunoaşte-mă, recunoaşte-mă, în sfârşit!” striga privirea mea. Dar ochii tăi surâdeau prietenos, fără să înţeleagă. M-ai sărutat încă odată, însă nu m-ai recunoscut.
Am păşit repede spre uşă, simţeam că îmi vin lacrimi în ochi şi nu voiam să observi. În vestibul — atât de tare mă grăbisem — era cât pe ce să mă lovesc de Johann, servitorul tău.
Intimidat şi plin de zel, Johann a sărit la o parte, a deschis brusc uşa de la antreu să pot ieşi; în acea singură secundă — auzi tu? în acea unică secundă în care m-am uitat la el cu ochi înlăcrimaţi — a tresărit deodată o lumină în privirea omului îmbătrânit. Auzi? În acea singură clipită, moşneagul care nu mă văzuse din copilărie m-a recunoscut. Îmi venea să-i cad în genunchi şi să-i sărut mâinile pentru că mă recunoscuse. Am smuls repede din manşon bancnotele cu care mă biciuiseşi tu şi i le-am întins. A început să tremure, şi a ridicat spre mine o privire speriată. În acea secundă, poate că ghicise mai mult despre mine decât tu o viaţă întreagă. Toţi, toţi m-au răsfăţat, toţi s-au arătat buni cu mine — numai tu, tu m-ai uitat, numai tu nu m-ai recunoscut niciodată!
Copilul meu a murit, copilul nostru; acum nu mai am pe lume pe cine să iubesc, decât pe tine. Dar ce-mi eşti tu, tu, care nu m-ai recunoscut niciodată, niciodată, care treci pe lângă mine ca pe lângă o apă, care calci pe mine ca pe o piatră, care mergi, mergi într-una şi mă laşi în veşnică aşteptare? Odată am crezut că te pot reţine, pe tine, fugarul, în copil. Dar era copilul tău; peste noapte a plecat fără milă într-o călătorie, m-a uitat şi nu se va mai întoarce. Sunt iarăşi singură, mai singură decât oricând — de la tine nu am nimic, nimic — nu mai am copil, n-am niciun cuvânt, niciun rând de la tine, nicio urmă a unei amintiri, şi dacă cineva mi-ar rosti numele în faţa ta, l-ai auzi ca pe ceva străin. De ce să nu mor cu plăcere, când pentru tine sunt moartă, de ce să nu plec mai departe, când tu ai plecat de la mine? Nu, iubitule, nu mă plâng împotriva ta, nu vreau să arunc jalea în casa ta voioasă. Nu-ţi fie teamă că am să te mai plictisesc, iartă-mă, aveam nevoie să strig o dată din toată inima, în ceasul acesta când copilul meu zace acolo, mort şi părăsit. Numai de data asta, de această singură dată trebuie să-ţi vorbesc apoi mă cufund iar mută în întunericul meu, cum am fost totdeauna mută alături de tine. Dar n-ai să auzi strigătul acesta cât voi fi în viaţă; numai după ce voi muri vei primi acest testament de la mine, de la o femeie care te-a iubit mai mult decât toate celelalte, pe care n-ai recunoscut-o niciodată, care te-a aşteptat veşnic, şi pe care n-ai chemat-o niciodată. Poate, poate că ai să mă chemi cândva, şi pentru întâia oară am să-ţi fiu necredincioasă — n-am să te mai aud din moarte. Nu-ţi las niciun portret şi niciun semn, după cum nici tu nu mi-ai lăsat nimic; niciodată n-ai să mă recunoşti, niciodată. A fost soarta mea în viaţă, fie aceeaşi şi în moarte. Nu vreau să te chem în ultimul meu ceas, plec fără să-mi cunoşti numele şi chipul. Mor cu uşurinţă, pentru că tu, de departe, nu simţi nimic. Dacă moartea mea te-ar îndurera, n-aş mai putea muri.
Nu mai sunt în stare să scriu… capul mi-e atât de greu… tot trupul mă doare… am febră… cred că în curând va trebui să mă culc în pat. Poate că se sfârşeşte repede, poate că odată soarta va fi bună cu mine şi nu voi mai fi nevoită să văd cum îmi iau de aici copilul… Nu mai sunt în stare să scriu. Rămâi cu bine, iubitule, rămâi cu bine, îţi mulţumesc! A fost bine cum a fost, în ciuda amărăciunilor… şi am să-ţi mulţumesc până la ultima suflare. Mie mi-e bine: ţi-am spus totul. Acum ştii, ba nu, abia bănuieşti cât te-am iubit, şi dragostea mea nu ţi-e o povară. N-am să-ţi lipsesc — asta mă consolează. În viaţa ta frumoasă şi luminoasă, nimic n-are să se schimbe, niciun rău nu-ţi fac prin moartea mea… asta mă consolează, iubitule!
Dar… cine are să-ţi mai trimită de ziua ta trandafiri albi? Ah, vasul are să fie gol, uşoara suflare, boarea firavă din viaţa mea care, odată pe an, adia în jurul tău, şi ea are să piară… Iubitule, ascultă, te rog… e întâia şi ultima mea rugă către tine… fă-o de dragul meu… Da, o aniversare e o zi când fiecare se gândeşte la sine — ia trandafiri şi pune-i în vas. Îndeplineşte-mi cererea asta aşa cum alţii pun să se citească o dată pe an o slujbă în amintirea unei dispărute dragi. Eu însă nu mai cred în Dumnezeu şi nu vreau slujbă; cred numai în tine, te iubesc numai pe tine şi numai în tine vreau să trăiesc mai departe… Ah, doar o zi pe an, în tăcere, cu totul în tăcere, aşa cum am trăit alături de tine… te rog s-o faci, iubitule… e întâia şi ultima mea rugă către tine… îţi mulţumesc… te iubesc… te iubesc… rămâi cu bine…”

R. Puse la o parte scrisoarea din mâna ce-i tremura. Apoi rămase mult timp pe gânduri. Îi răsări în minte, confuz, o amintire despre o fetiţă de prin vecini, despre o fată, despre o femeie dintr-un local de noapte, dar amintirea era vagă şi nelămurită, aşa cum o piatră luceşte şi tremură informă pe fundul unei ape curgătoare. Umbre alunecau spre el şi fugeau din nou, dar nu se închegau într-o imagine. Simţea amintirea unor sentimente — şi totuşi nu-şi amintea. I se părea că ar fi visat toate aceste chipuri, că le-ar fi visat adesea şi adânc, dar că le visase numai.
Atunci privirea îi căzu pe vasul albastru din faţa lui, de pe birou. Era gol; de ani de zile, întâia dată gol, de aniversarea lui. Tresări speriat, îi părea că o uşă s-ar fi deschis deodată pe nevăzute şi un curent rece, din altă lume, ar fi pătruns în liniştea odăii sale. Simţea o moarte şi simţea o iubire nemuritoare: ceva înmuguri înlăuntrul său. Şi se gândi la femeia cea invizibilă, imaterial şi pasionat, ca la o muzică din depărtări.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!