Portretul lui Dorian Gray(8)

Cap VIII

Trecuse demult de ora prînzului cînd se trezi. Valetul se strecurase de cîteva ori în vîrful picioarelor în cameră să verifice dacă nu cumva dădea semne de trezire şi se întrebase din ce cauză doarme atît de mult tînărul lui stăpîn. În cele din urmă, clopoţelul sună şi Victor intră aproape neauzit cu o ceaşcă de ceai, un vîrf de scrisori pe o mică tavă din porţelan vechi de Sevres; apoi trase draperiile din satin oliv, cu dublura lor cu licăriri albastre, care se aflau în faţa celor trei ferestre înalte.

-  Domnul a dormit mult în dimineaţa asta, spuse el zîmbind.

-  Cît e ceasul, Victor? întrebă Dorian somnolent.

-  Unu şi un sfert, domnule.

    Ce tîrziu era! Se ridică şi, după ce sorbi puţin ceai, întoarse plicurile. Unul era de la lordul Henry şi fusese adus prin mesager în dimineaţa aceea. Ezită o clipă, apoi îl dădu de o parte. Pe celelalte le deschise cu indiferenţă. Conţineau obşnuita colecţie de cărţi de vizită, invitaţii la cină, bilete pentru vizitatori de expoziţii, programe ale concertelor de caritate şi altele de acest fel care plouă peste orice monden în fiecare dimineaţă a sezonului. Mai era şi o notă de plată substanţială pentru un set de toaletă Louis Quinzie, pe care avusese curajul să o trimită tutorilor lui care erau nişte persoane extrem de învechite şi nu-şi dădeau seama că trăim într-o epocă în care obiectele nu neapărat necesare sunt singurele noastre necesităţi şi mai erau şi nişte înştiinţări, scrise într-un limbaj deosebit de curtenitor, de la cămătarii din Jermyn Street care se ofereau să-i avanseze orice sumă de bani imediat, cu cele mai rezonabile dobînzi. 

     După aproximativ zece minute se sculă şi, aruncîndu-şi pe el un halat de caşmir cu o complicată broderie de mătase, intră în baia cu dale de onix. Apa rece îl învioră după îndelungatul somn. În două rînduri avu senzaţia nedesluşită de a fi participat la o tragedie ciudată, dar aceasta avea în sine irealitatea unui vis.

     Imediat după ce se îmbrăcă se duse în bibliotecă şi se aşeză în faţa unui mic dejun franţuzesc, care fusese aranjat pe o măsuţă rotundă în apropierea ferestrei deschise. Era o zi superbă. Aerul cald părea încărcat de mirodenii. Înăuntru intră o albină şi bîzîi în jurul bolului albastru în formă de dragon, plin cu roze galben sulf, care se afla în faţa lui. Se simţea pe deplin fericit. Brusc ochii îi căzură pe paravanul pe care îl pusese în faţa portretului şi tresări. 

     -  E prea frig, domnule? întrebă valetul, punînd o omletă pe masă. Să închid fereastra? Dorian dădu din cap. 

     -  Nu mi-e frig, murmură el. Era oare adevărat? Se schimbase portretul? Sau doar imaginaţia îl făcuse să vadă o expresie de răutate acolo unde era una de bucurie? E sigur că o pînză pictată nu se poate schimba? Asta era absurd. Era o poveste potrivită să i-o spună lui Basil într-o bună zi, atît. Îl va face să zîmbească. Şi totuşi, cît de vie îi era amintirea acestui fapt! La început, în obscuritatea amurgului şi apoi în strălucirea zorilor, el văzuse acea notă de cruzime în jurul cutelor buzelor. Aproape i se făcu frică de momentul în care valetul va părăsi încăperea. Ştia că, atunci cînd va fi singur, va trebui să cerceteze tabloul. Îi era frică de certitudine. După ce cafeaua şi ţigările au fost aduse şi omul se pregătea să părăsească încăperea, simţi o dorinţă acută să-i spună să rămînă. Cînd uşa se închise în urma lui, el îl chemă înapoi. Omul îi aşteptă ordinele. Dorian se uită la el o clipă. 

      -  Nu sunt acasă pentru nimeni, Victor, spuse el oftînd. Omul se înclină şi se retrase.

Apoi se ridică de la masă, aprinse o ţigară şi se trînti pe o canapea elegant tapisată cu perne, aflată în faţa paravanului. Era un paravan vechi, din piele spaniolă aurită, presat şi decorat cu un model împodobit în stil Louis Quatorze. Îl cercetă rapid cu curiozitate, întrebîndu-se dacă mai ascunsese vreodată secretul vieţii unui om. Să-l dea la o parte? De ce să nu-l lase acolo?Ce rost avea să ştie? Dacă era adevărat, era într-adevăr groaznic. Dar dacă, printr-o întîmplare mai necruţătoare sau datorită imprevizibilităţii destinului, alţi ochi decît ai lui spionaseră dincolo de paravan şi văzuseră groaznica schimbare? Ce se va face dacă ar veni Basil Hallward şi ar cere să se uite la tabloul pictat de el? Basil ar putea face cu siguranţă aşa ceva. Nu, obiectul trebuia examinat imediat. Orice altceva e de preferat acestei stări de îndoială.

Se ridică şi încuie ambele uşi, Cel puţin va fi singur cînd îşi va privi masca ruşinii. Apoi trase paravanul la o parte şi dădu cu ochii de el însuşi. Era total adevărat. Portretul se modificase. Aşa cum îşi va aminti deseori după aceea, de fiecare dată nu cu mai puţină uimire, descoperi că la început se uita cu interes ştiinţific aproape. I se părea incredibil ca o asemenea schimbare să fie posibilă. Şi totuşi era un fapt de necontestat. Exista oare vreo afinitate subtilă între chimia atomilor care se alcătuiau luînd formă şi culoare pe pînză şi sufletul care sălăşluia în el? Era oare posibil ca ei să-şi dea seama de tot ceea ce gîndea sufletul? Să împlinească tot ceea ce sufletul visa? Sau exista un motiv mult mai teribil? Se cutremură şi i se făcu teamă şi, întorcîndu-se pe canapea, se aşeză acolo, uitîndu-se la tablou îmbolnăvit de groază.

Totuşi, reuşise să facă un anume lucru. Îl făcuse să fie conştient de faptul că se purtase nedreptşi crud cu Sibyl Vane. Nu era prea tîrziu să îndrepte această faptă. Încă mai putea fi soţia lui. Dragostea lui ireală şi egoistă va ceda în faţa unei influenţe superioare, se va transforma într-o pasiune mai nobilă, iar portretul pe care Basil Hallward îl pictase pentru el va fi un ghid în viaţă, va fi ceea ce este pentru unii sfinţenia, pentru alţii conştiinţa şi, pentru noi toţi, frica de Dumnezeu. Existau narcotice pentru remuşcare, droguri care puteau să adoarmă simţul moral. Dar aici era un simbol vizibil al degradării, al păcatului, un semn pururi prezent al ruinei pe care oamenii o aduc asupra propriului suflet.

Bătu ora trei, bătu ora patru şi se auzi sunetul armonios care anunţa jumătatea de oră, dar Dorian Gray nu tresări. Încerca să strîngă firele roşii ale vieţii lui şi să le ţeasă într-un anumit model, să-şi găsească drumul în labirintul sangvin al pasiunii pe care-l cutreiera. Nu ştia ce să facă sau ce să gîndească anume. În cele din urmă se duse la masă şi scrise o scrisoare plină de pasiune fetei pe care o iubea, implorînd-o să-l ierte şi acuzîndu-se de nebunie. Aşternu pagină după pagină de cuvinte pline de un regret nestăvilit şi de o durere şi mai nestăvilită. A te autoînvinui este un lux. Atunci cînd ne blamăm simţim că nimeni altcineva nu are dreptul să ne blameze. Confesiunea, nu preotul ne absolvă. După ce Dorian termină scrisoarea, simţi că a fost iertat. Deodată se auzi o bătaie în uşă şi auzi vocea lordului Henry afară. 

     - Băiete dragă, trebuie neapărat să te văd. Dă-mi voie să intru, nu suport să te ştiu închizîndu-te în cameră..

El nu răspunse la început, ci rămase neclintit. Bătaia continuă şi deveni tot mai puternică.

Da, era mai bine să-i dea drumul lordului Henry să intre şi să-i explice viaţa nouă pe care avea de gînd să o ducă, să se certe cu el, dacă era cazul, să se despartă de el, dacă despărţirea era inevitabilă. Sări în picioare, trase în grabă paravanul şi descuie uşa. 

     -  Îmi pare rău pentru tot ce s-a întîmplat, Dorian, spuse lordul Henry, în momentul în care intră pe uşă. Dar nu trebuie să te gîndeşti prea mult la asta. 

      -  Vrei să spui la Sibyl Vane? Întrebă băiatul. 

    -  Da, desigur, răspunse lordul Henry, cufundîndu-se într-un fotoliu şi trăgîndu-şi lent mănuşile galbene. Dintr-un punct de vedere e îngrozitor, dar n-a fost vina ta. Spune- mi, te-ai dus în culise să o vezi după ce s-a terminat piesa? 

      -  Da. 

      -  Bănuiam eu că te-ai dus. I-ai făcut o scenă? 

      - Am fost brutal, Harry - brutal în toată regula. Dar s-a aranjat acum. Nu-mi pare rău de ce s-a întîmplat. Am învăţat să mă cunosc mai bine. 

    -  Ah, Dorian, sunt atît de bucuros că priveşti aşa lucrurile! Mi-era teamă că te voi găsi scufundat în remuşcări, smulgîndu-ţi frumoasele bucle. 

      -  Am trecut prin asta, spuse Dorian clătinîndu-şi capul şi zîmbind. Acum sunt fericit. În primul rînd, ştiu ce înseamnă conştiinţa. Nu-i ceea ce mi-ai spus tu că este. Este cel mai sfînt lucru din noi. N-o mai ironiza, Harry - cel puţin nu în faţa mea. Vreau să fiu bun. Nu suport ideea ca sufletul meu să fie hidos. 

      -  Iată o bază artistică încîntătoare pentru etică, Dorian! Te felicit. Dar cum ai de gînd să începi? 

      -  Însurîndu-mă cu Sibyl Vane. 

      -  Să te însori cu Sibyl Vane! strigă lordul Henry sculîndu-se în picioare şi uitîndu-se la el în culmea uimirii. Dar, dragul meu Dorian ... 

      -  Da, Harry, ştiu ce ai de gînd să spui. Ceva urît despre căsătorie. N-o spune. Nu-mi mai spune lucruri de acest gen. Acum două zile i-am cerut lui Sibyl să se însoare cu mine. Nu-mi voi lua înapoi cuvîntul dat. Îmi va fi soţie! 

     -  Soţia ta! Dorian!... Nu mi-ai primit scrisoarea? Ţi-am scris azi-dimineaţă şi am trimis biletul chiar prin omul meu. 

     -  Scrisoarea ta? o, da, îmi amintesc. N-am citit-o încă, Harry. Mă temeam că s-ar putea să fie acolo ceva care să nu-mi placă. Faci viaţa bucăţele cu paradoxurile tale. 

      -  Deci nu ştii nimic? 

     -  Ce vrei să spui? Lordul Henry traversă camera şi, aşezîndu-se lîngă Dorian Gray, îi luă ambele mîini în mîinile lui şi le ţinu strîns. 

      -  Dorian, spuse el, ţi-am scris - nu te teme - să-ţi spun că Sibyl Vane a murit.

Un strigăt de durere ţîşni de pe buzele băiatului; sări în picioare, smulgîndu-şi mîinile din strănsoarea lordului Henry. 

      -  Moartă! Sibyl moartă! Nu-i adevărat! E o minciună ticăloasă! Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva? 

     -  E adevărat Dorian, spuse lordul Henry cu gravitate. Totul a apărut în ziarele de azi- dimineaţă.Ţi-am scris să te rog să nu primeşti pe nimeni înainte de a veni eu. Se va face, desigur, o anchetă, şi nu trebuie să fii amestecat în asta. Lucruri de genul acesta dau o popularitate mondenă la Paris. Dar la Londra oamenii au prejudecăţi. Aici nu trebuie să-ţi faci debutul în societate cu un scandal. Trebuie să le rezervi pentru a-ţi face bătrîneţea interesantă. La teatru nu-ţi cunosc numele, presupun? Dacă nu ţi-l cunosc, e-n regulă. Te-a văzut cineva ducîndu-te în cabina ei? Acesta este un punct important.

Dorian nu răspunse cîteva clipe. Era orbit de oroare. În cele din urmă reuşi să scoată cîteva cuvinte cu o voce sugrumată. 

      -  Harry, ai spus că-i vorba despre o anchetă? Ce vrei să spui cu asta? A fost Sibyl ucisă?

Oh, Harry, nu mai suport! Spune repede. Spune-mi imediat totul. 

     -  N-am nicio îndoială că n-a fost un accident, Dorian, deşi trebuie prezentat în acest mod publicului. Se pare că în momentul în care părăsea teatrul împreună cu mama ei, în jur de opt şi jumătate, a spus că a uitat ceva sus. Au aşteptat-o o vreme, dar ea n-a mai coborît. În cele din urmă au găsit-o moartă pe podeaua cabinei. Înghiţise ceva din greşeală, o chestie oribilă pe care o folosesc în teatru. Nu ştiu despre ce e vorba, dar conţinea fie acid prusic, fie ceruză, aş crede mai curînd că era acid prusic, pentru că se pare că a murit instantaneu. 

      -  Harry, Harry, e teribil! Strigă băiatul. 

   - Da, e tragic, desigur, dar nu trebuie să te amesteci în toate astea. În Standard am văzut că avea şaptesprezece ani. Aş fi crezut că era mult mai tînără, părea un copil şi părea că ştie atît de puţin despre actorie. Dorian, nu trebuie să te macini. Trebuie să vii să luăm cina împreună şi apoi vom trece pe la Operă. Cîntă Patti în seara asta şi toată lumea va fi acolo. Poţi sta în loja surorii mele. Este însoţită de cîteva doamne elegante. 

      - Deci am omorît-o pe Sibyl Vane, spuse Dorian Gray, mai mult către sine - am ucis-o la fel de sigur cum aş fi făcut-o dacă i-aş fi tăiat gîtul cu un cuţit. Cu toate astea, rozele sunt la fel de frumoase. Păsările cîntă la fel de vesele în grădina mea. Iar în seara asta voi cina cu tine, apoi vom merge la Operă, vom supa după aceea, presupun. Ce dramatism neînchipuit e în viaţă! Dacă aş fi citit toate acestea într-o carte, Harry, cred că aş fi plîns. Acum, pentru că mi s-a întîmplat mie, de fapt, mi se pare mult prea minunat pentru a vărsa lacrimi. Uite prima scrisoare pasionată de dragoste pe care am scris-o vreodată. Ce ciudat că prima mea scrisoare pasionată de dragoste să fie adresată unei fete moarte. Pot oare simţi ceva aceşti oameni albi şi tăcuţi pe care-i numim morţi? Sibyl! Poate ea să simtă sau să ştie sau să asculte? Oh, Harry, cum am iubit-o cîndva! Acum mi se pare că s-a întîmplat cu ani în urmă. Era totul pentru mine. Apoi a intervenit seara aceea oribilă, a fost oare seară? Cînd a jucat atît de prost iar inima mi-a fost aproape distrusă. Mi-a explicat apoi ce s-a întîmplat. Teribil de patetic, dar m-a mişcat puţin. Am crezut-o superficială. Brusc s-a întîmplat ceva care m-a speriat. Nu spun ce, dar a fost teribil. Am spus că mă voi întoarce. Am simţit că am greşit. Şi acum e moartă, Dumnezeule. Dumnezeul meu! Harry, ce să mă fac? Nici nu ştii în ce pericol sunt şi nimic nu mă poate ţine de drumul cel bun. Ea ar fi făcut acet lucru pentru mine. Nu avea dreptul să se sinucidă, a fost egoist din partea ei. 

    - Dragul meu Dorian, răspunse lordul Herry luînd o ţigară din portţigaret şi scotînd o cutie de chibrituri placată cu alamă aurie, singurul mod în care o femeie poate să reformeze un bărbat este acela de a-l plictisi în aşa măsură, încît acesta să piardă orice interes faţă de viaţă. Dacă te-ai fi însurat cu fata asta ai fi fost nefericit. Desigur, te-ai fi purtat frumos cu ea. Întotdeauna poţi fi atent cu cei de care nu-ţi pasă. Dar ea ar fi descoperit curînd că eşti absolut indiferent cu ea. Şi atunci cînd ea descoperă acest lucru fie că începe să se îmbrace prost, fie că poartă pălării foarte elegante pe care soţul alteia trebuie să le plătească. Nu spun nimic despre greşeala socială, care ar fi fost abjectă, n-aş fi permis-o, dar te asigur că, oricum ar fi fost un eşec absolut.

    - Presupun că ar fi fost aşa, murmură băiatul, plimbîndu-se prin cameră cu o paloare incredibilă. Dar m-am gîndit că e datoria mea. Nu e greşeala mea că această tragedie teribilă m-a împiedicat să fac ce trebuie. Îmi amintesc că ai spus că hotărîrile bune sunt pîndite de o fatalitate, sunt întotdeauna luate prea tîrziu. Cu certitudine că aşa s-a întîmplat cu ale mele. 

    - Hotărîrile bune sunt încercări inutile de a te interpune legilor ştiinţifice. La originea lor se află pura vanitate. Rezultatul lor este absolut nul. Din cînd în cînd ne dau acele emoţii sterile care au un anume farmec pentru cei slabi. Asta-i tot ce poate fi spus în apărarea lor. Pur şi simplu sunt ca acele cecuri pe care unii oameni le înaintează unei bănci unde nu au cont. 

     -  Harry, strigă Dorian Gray, venind şi aşezîndu-se lîngă el, oare de ce nu pot să simt intensitatea acestei tragedii aşa cum se dovedeşte a fi? Nu cred că sunt insensibil.Tu crezi? 

     - Ai făcut prea multe nebunii în ultimele două săptămăni pentru a avea dreptul să-ţi acorzi acest calificativ, Dorian, răspunse lordul Henry cu un zîmbet dulce şi melancolic.

Băiatul se încruntă. 

    -  Nu-mi place explicaţia asta, Harry, replică el, dar mă bucur că nu crezi că sunt insensibil. Nu sunt aşa. Ştiu ceea ce nu sunt. Şi totuşi trebuie să recunosc faptul că ceea ce s-a întîmplat nu mă afectează aşa cum ar trebui. Mi se pare a fi, pur şi simplu, ca un final minunat la o piesă minunată. Are acea frumuseţe teribilă a unei tragedii greceşti la care am participat, dar de care nu am fost rănit. 

   - E o problemă interesantă, spuse lordul Henry, care afla o plăcere deosebită în a licita egotismul inconştient al băiatului - o problemă extrem de interesantă. Îmi închipui că aceasta e adevărata explicaţie. Deseori adevăratele tragedii ale vieţii se petrec într-o manieră atît de neartistică încît ne rănesc prin violenţa lor crudă, incoerenţa lor absolută, precaritatea absurdă a sensului, totala lipsă de stil. Ne afectează la fel cum ne afectează vulgaritatea. Ne dau impresia unei forţe brutale şi ne revoltăm împotriva ei. Uneori, totuşi, viaţa ne este traversată de o tragedie care posedă elementele artistice ale frumosului. Dacă aceste elemente ale frumosului sunt reale, atunci ele apelează pur şi simplu la capacitatea noastră de a simţi efectul dramatic. Brusc ne dăm seama că nu mai suntem actorii, ci spectatorii piesei. Sau ne aflăm mai curînd în ambele posturi. Ne privim şi simpla minunăţie a spectacolului ne farmecă. Ce s-a întîmplat de fapt în acest caz? Cineva s-a sinucis din dragoste pentru tine. Regret că n-am avut parte de o asemenea experienţă. M-ar fi făcut să mă îndrăgostesc de dragoste pentru tot restul vieţii. Femeile care m-au adorat nu au fost multe, dar cîteva tot au fost - întotdeauna s-au încăpăţînat să trăiască, mult după ce mie încetase să-mi mai pese de ele sau lor să le pese de mine. Au devenit corpolente şi plicticoase şi, atunci cînd le întîlnesc, se lasă imediat pradă amintirilor. Memoria asta groaznică a femeilor! Ce lucru înspăimăntîtor mai este! Şi ce stagnare intelectuală scoate la iveală! În mod normal ar trebui să absorbi culorile vieţii, dar n-ar trebui să-ţi aminteşti detaliile. Detaliile sunt întotdeauna vulgare. 

       - Trebuie să-mi plantez maci în grădină, oftă Dorian.   

      - Nu e necesar, replică prietenul lui. Viaţa ţine întotdeauna maci în mînă. Desigur, din cînd în cînd lucrurile trenează. Odată am purtat tot sezonul numai violete ca semn de doliu artistic pentru o poveste de dragoste care nu voia să moară. În cele din urmă, totuşi, a murit. Nu mai ştiu ce anume a ucis-o. Cred că a fost dorinţa ei de a sacrifica o întreagă lume pentru mine. Acesta e întotdeaunaun moment cumplit. Mă umple de teroarea eternităţii. Ei bine - ce crezi? - acum o săptămînă, la lady Hampshire, m-am trezit lîngă doamna în chestiune şi ea a insistat să reia totul, să sape trecutul şi să scormonească viitorul. Îmi îngropasem dragostea într-un pat de asfodele. Ea a tras-o la suprafaţă şi m-a asigurat că îi distrusesem viaţa.Trebuie să mărturisesc că a mîncat din plin, aşa că nu am simţit niciun fel de nelinişte. Dar ce lipsă de gust a demonstrat! Unul dintre farmecele trecutului este că este trecut. Dar femeile nu ştiu cînd a căzut cortina, întotdeauna doresc să fie şi un al şaselea act şi, de îndată ce piesa nu mai prezintă interes, ele propun să o continue. Dacă li s-ar permite să facă tot ce doresc, orice comedie ar avea un sfîrşit tragic şi orice tragedie ar culmina într-o farsă. Sunt încîntător de artificiale, dar nu simt asta. Tu eşti mai norocos decît mine. Pot să te asigur, Dorian, că nicio femeie din cîte am cunoscut n-ar fi făcut ce a făcut Sibyl Vane pentru tine. Femeile banale se consolează întotdeauna. Unele o fac abordînd culorile sentimentale. Să nu ai încredere niciodată într-o femeie care se îmbracă în mov, oricare i-ar fi vîrsta, sau într-o femeie de treizeci şi cincide ani căreia îi plac panglicile roz. Asta înseamnă că au întotdeauna o poveste în spate. Altele află o mare consolare în brusca descoperire a calităţilor soţilor lor. Fac paradă de fericirea lor conjugală, de parcă aceasta ar fi cel mai fascinant dintre păcate. Unele se consolează cu religia. Misterele ei au tot farmecul unui flirt, mi-a spus o femeie odată, şi chiar înţeleg acest lucru. În afară de asta, nimic nu te face să fii mai înfumurat decît faptul de a ţi se spune că eşti păcătos. Conştiinţa ne face egotişti. Într-adevăr, femeile vremurilor moderne găsesc infinite variante de consolare. N-am menţionat-o pe cea mai importantă. 

        - Şi care este aceasta, Harry? spuse băiatul apatic. 

        -  Oh, consolarea vizibilă. Aceea de a lua admiratorul alteia cînd ţi-l pierzi pe-al tău. În lumea bună acest lucru reabilitează întotdeauna o femeie. Dar într-adevăr, Dorian, ce deosebită trebuie să fi fost Sibyl Vane de toate femeile pe care le întîlneşti de obicei. Ceva îmi spune că moartea ei este extrem de frumoasă. Mă bucur că trăiesc într-un secol în care se produc asemenea minuni. Te fac să crezi în realitatea lucrurilor cu care ne jucăm de obicei, cum sunt aventura romantică, pasiunea şi dragostea. 

        -  Am fost teribil de crud cu ea. Uiţi asta. 

      - Teamă îmi e că femeile apreciază cruzimea, cruzimea pe faţă, mai mult decît orice. Au nişte instincte desăvărşit de primitive. Noi le-am emancipat, dar ele rămîn sclave în căutarea unui stăpîn. Le place enorm să fie dominate. Sunt sigur că te-ai purtat splendid. Nu te-am văzut niciodată total furios, dar îmi închipui că arătai superb. Şi, la urma urmelor, alaltăieri mi-ai spus ceva care atunci mi s-a părut doar excentric, dar îmi dau seama că este perfect adevărat şi aici e cheia întregii poveşti. 

        -  Ce anume, Harry? 

        - Mi-ai spus că Sibyl Vane reprezintă pentru tine toate eroinele din poveştile romantice - că într-o seară e Desdemona şi în seara următoare Ofelia, că a murit ca Julieta şi a revenit la viaţă ca Imogen. 

        -  Acum nu va mai reveni la viaţă, murmură băiatul, îngropîndu-şi faţa în mîini. 

      - Nu, de data asta nu va mai reveni la viaţă. Şi-a jucat ultimul rol. Dar trebuie să te gîndeşti la acea moarte singuratică în cabina aceea vulgară ca la un fragment straniu şi groaznic dintr-o tragedie iacobină, ca la o scenă minunată din Webster sau din Ford sau Cyril Tourneur. Fata nu a trăit cu adevărat şi astfel nu a murit cu adevărat. Cel puţin pentru tine a fost întotdeauna un vis, o fantomă care a trecut în zbor prin piesele lui Shakespeare şi le-a lăsat în urmă mai frumoase prin prezenta ei, o trestie prin care muzica lui Shakespeare a sunat mai plin şi cu mai multă bucurie. În momentul în care a atins viaţa concretă, a distrus-o, iar aceasta a distrus-o la rîndul ei şi aşa a pierit. Plînge-o pe Ofelia, dacă vrei. Pune-ţi ţărînă în cap pentru că Cordelia a fost sugrumată. Revoltă-te împotriva Cerului pentru că fiica lui Brabantio a murit. Dar nu-ţi irosi lacrimile pe Sibyl Vane. Ea a fost mai puţin reală decît aceste personaje. 

        - Tăcere. Lumina serii cuprindea tot mai mult din cameră. Fără zgomot, cu picioare de argint, umbrele se strecurau dinspre grădină. Culorile din lucruri dispăreau împovărate. După o vreme, Dorian Gray îşi ridică privirea. 

        -   M-ai explicat pe mine mie însumi, Harry, murmură el, avînd în voce un anume suspin de uşurare. Am simţit tot ceea ce ai spus, dar într-un fel m-am temut şi n-am putut să mi-l reprezint. Ce bine mă cunoşti! Dar nu vom mai vorbi despre ce s-a întîmplat. A fost o experienţă uluitoare. Asta-i tot. Mă întreb dacă viaţa îmi mai rezervă lucruri uluitoare ca acesta. 

        -  Viaţa îţi va da tot, Dorian. Nu există nimic pe care tu, cu extraordinara ta frumuseţe, să nu-l poţi face. 

        -  Dar gîndeşte-te, Harry, că voi avea faţa descompusă bătrînă şi ridată. Ce se va întîmpla atunci? 

       -  Ah, atunci, spuse lordul Henry, ridicîndu-se să plece, atunci, dragul meu Dorian, va trebui să te lupţi pentru victoriile tale. Acum ele vin către tine. Nu, trebuie să-ţi menţii frumuseţea. Trăim într-o epocă în care se citeşte prea mult pentru a fi înţelept şi se gîndeşte prea mult pentru a fi frumos. Nu ne putem lipsi de tine. Şi acum ai face bine să te îmbraci şi să vii la club. Şi-aşa am cam întîrziat. 

       -  Cred că ne vom întîlni la Operă, Harry. Sunt prea obosit pentru a putea mînca. Ce număr are loja surorii tale? 

         -  Douăzeci şi şapte, cred. Este în rîndul principal. O să-i vezi numele pe uşă. Dar îmi pare rău că nu vrei să vii să cinăm împreună. 

         -  Nu mă simt în stare, spuse Dorian apatic. Dar îţi rămîn total recunoscător pentru tot ce mi- ai spus. Eşti, cu siguranţă, cel mai bun prieten al meu. Nimeni nu m-a înţeles ca tine. 

          -  Suntem abia la începutul prieteniei noastre, Dorian, răspunse lordul Henry dîndu-i mîna. La revedere. Ne vom vedea înainte de nouă şi jumătate, sper. Nu uita, cîntă Patti. 

         -  După ce închise uşa în urma lui, Dorian Gray scutură uşor clopoţelul şi peste cîteva clipe apăru Victor cu lămpile şi trase storurile. Îl aşteptă nerăbdător să plece. Omul părea că nu mai termină ce are de făcut. Imediat după ce plecă, se repezi la paravan şi-l trase. Nu, nu se mai produsesc nicio schimbare în tablou. Primise vestea despre moartea lui Sibyl Vane înainte ca el însuşi să o afle. Sesiza evenimentele vietii pe măsură ce se produceau. Cruzimea răutăcioasă care alterase liniile fine ale gurii apăruse, fără îndoială, chiar în momentul în care fata băuse otrava sau ce fusese acolo. Sau era indiferent la rezultate? Lua oare doar cunoştinţă de ce anume se petrecea în suflet? Se întreba şi spera că într-o zi va vedea schimbarea producîndu-se chiar în prezenţa lui, cutremurîndu-se de această speranţă. 

       - Sărmana Sibyl! Ce poveste romantică mai fusese! Ea mimase deseori moartea pe scenă. Apoi Moartea însăsi o atinsese şi o luase cu sine. Cum oare jucase în acea scenă finală, teribilă? Îl blestemase oare în momentul morţii? Nu, ea murise din dragoste pentru el, iar dragostea va fi de-acum încolo un lucru sfînt pentru el. Ea răscumpărase totul prin sacrificiul propriei vieţi. Nu se va mai gîndi la ceea ce îl supusese în seara aceea teribilă la teatru. Cînd se va gîndi la ea, îi va apărea ca o minunată figură tragică trimisă pe scena lumii pentru a arăta suprema realitate a Dragostei. O minunată figură tragică? Lacrimile îi năpădiră ochii cînd îşi aminti privirea ei de copil, gesturile ei de-o inocenţă stranie si graţia ei timid tremurătoare. Le îndepărtă pe toate în grabă şi se uită din nou la tablou. 

          Simţi că sosise timpul să aleagă. Sau alegerea fusese deja făcută? Da, viaţa decisese pentru el - viaţa şi infinita lui curiozitate faţă de viaţă. Tinereţe eternă, pasiune infinită, subtile şi secrete plăceri, bucurii nestăvilite şi păcate şi mai nestăvilite - de toate va avea parte. Portretul va purta povara ruşinii lui - asta-i tot. 

          În el se strecură un sentiment de durere gîndindu-se la pîngărirea care i se pregătea frumosului chip de pe pînză. Cîndva, cu prefăcătoria copilăroasă a unui Narcis, sărutase ori se făcuse că sărută acele buze pictate care acum îi zîmbeau crud. Dimineţi în şir stătuse în faţa portretului, minunîndu-se de frumuseţea lui, aproape îndrăgostit de el, cum i se părea cîteodată. Oare se va modifica la fiecare capriciu căruia îi va ceda? Va deveni un obiect monstruos şi respingător, ceva care trebuie ascuns într-o cameră încuiată, depărtat de lumina soarelui care pusese o tentă de aur şi mai strălucitoare pe minunea unduitoare a părului său? Păcat! Păcat! O clipă se gîndi să se roage ca legătura oribilă care exista între el si portret să înceteze. Se schimbase ca răspuns la o rugăciune, poate că tot ca răspuns la o rugăciune ar putea rămăne neschimbat. Şi totuşi, cine oare, dintre cei care ştiu cîte ceva despre Viaţă, ar abandona şansa de a rămîne de-a pururi tînăr, oricît de fantastică ar fi această şansă sau oricîte consecinţe potenţiale ar avea? În afară de asta, era oare în puterea lui? Oare rugăciunea lui produsese această substituţie? Dacă într-adevăr gîndul şi-ar exercita influenţa asupra unui organism viu, n-ar putea exercita oare aceeaşi influenţă asupra celor moarte şi materiei anorganice? Ba nu, spus altfel, fără gînd sau dorinţă conştientă, n-ar putea lucrurile exterioare nouă să vibreze la unison cu stările şi pasiunile noastre, atom chemînd alt atom cu o dragoste secretă purtînd în sine o stranie afinitate? Dar motivul era nesemnificativ. Nu va mai ispiti nicio forţă cumplită prin rugăciuni. Dacă tabloul se va modifica, se va modifica. Şi cu asta, basta. De ce să cerceteze totul îndeaproape? Căci va fi o adevărată plăcere să-l urmărească. Va fi capabil să-şi urmeze spiritul în sălaşurile lui ascunse. Acest portret va fi oglinda magică, cea mai puternică din toate. Şi aşa cum îi dezvăluise propriul trup, îi va dezvălui şi propriul suflet. Iar atunci cînd asupra lui se va lăsa iarna, el se va afla acolo unde primăvara tremură la răspîntia cu vara. Cînd sîngele se va scurge din chip şi va lăsa în urmă o mască palidă, de cretă, şi ochi de plumb, el va păstra strălucirea adolescenţei. Nici măcar o floare a frumuseţii lui nu se va ofili vreodată. Nicio bătaie din pulsul vieţii nu se va rări. Asemenea zeilor greci, va fi puternic, vesel şi sprinten. Ce conta ce se întîmplă cu imaginea colorată de pe pînză? El se va afla în siguranţă. Asta conta. 

                   Trase paravanul la locul de dinainte din faţa tabloului, zîmbind în tot acest timp, şi intră în dormitor unde valetul îl aştepta deja. La o oră după aceea se afla la Operă, iar lordul Henry se sprijinea de scaunul lui.