Povestiri din volumul Cuore (5)

Infirmierul tatii

În dimineaţa unei zile ploioase de martie, un băieţel îm­brăcat ţărăneşte, ud până la piele şi stropit de noroi, cu o le­gătură de rufe la subţioară, bătu la poarta unui spital din Neapole. El dete o scrisoare portarului care îi deschise şi-l întrebă de tatăl său. Avea un chip frumos, oval şi oacheş, nişte ochi negri, gânditori, şi printre buzele lui groase şi puţin despărţite una de alta, se zăreau două rânduri de dinţi albi ca laptele.

Venea dintr‑un sat din împrejurimile Neapolelui. Tatăl său, care plecase de acasă cu un an mai înainte, ca să caute de lucru în Franţa, se întorsese în Italia, debarcase de curând la Neapole şi se îmbolnăvise îndată foarte greu; abia putuse să înştiinţeze familia despre întoarcerea şi intrarea lui în spital. Nevasta sa, disperată la primirea unei astfel de ştiri, neputând să se mişte de acasă, pentru că avea o copilă bol­navă şi da să sugă unui băieţel, trimisese la Neapole pe băiatul cel mai mare, spunându‑i să îngrijească el de tata, cum zice poporul napolitan.

         Portarul, uitându‑se în treacăt la scrisoare, chemă pe infirmier şi‑i zise să-l ducă pe băiat la tatăl său.

— Ce tată? întrebă infirmierul.

Băiatul, de frică să nu‑i spu­nă vreo veste rea, dete numele tatălui său. Infirmierul nu‑şi aducea aminte de nume.

— Un bătrân lucrător care a venit din străinătate? întrebă el.

— Da, un lucrător, zise băiatul îngrijit, nu tocmai bătrân. Venit din străinătate, da!

— Când a intrat în spital? întrebă infirmierul.

Băiatul aruncă o privire pe scrisoare.

— Sunt vreo cinci zile, mi se pare!

Infirmierul stătu puţin pe gânduri; pe urmă, ca şi cum şi‑ar fi amintit aşa, deodată, zise:                       — Ah! Da, da, e în al patrulea salon; patul din fund.

— E rău bolnav? Cum îi e? întrebă îngrijorat, băiatul.

Infirmierul se uită la el fără să‑i răspundă. Pe urmă îi zise:

— Vino cu mine!

Suiră două scări, trecură printr‑un coridor lung şi intrară într‑un salon, în care se aflau două rânduri de paturi.

— Vino! îi zise infirmierul, intrând. Băiatul prinse inimă şi intră, uitându‑se cu sfială la bolnavii palizi şi ofiliţi. Unii din ei ţineau ochii închişi, parcă ar fi fost morţi; alţii priveau în sus cu nişte ochi mari, deschişi, ca aiuriţi; mulţi din ei se văitau ca nişte copii. Odaia era întunecoasă şi aerul încărcat cu mirosuri tari de doctorii. Două surori de caritate umblau printre paturi cu sticluţe în mâini.

Când ajunse în fundul odăii, infirmierul se opri la căpă­tâiul unui pat, deschise perdelele şi zise:

— Uite, aici e tatăl tău!

Băiatul izbucni în plâns şi lăsând jos legătura ce o avea, plecă uşor capul pe umărul bolnavului şi-l luă de mâna ce stătea întinsă şi nemişcată peste plapumă. Bolnavul nu se mişcă deloc. Băiatul se ridică, se uită la tatăl său şi începu să plângă în hohote. Atunci, bolnavul deschise ochii şi-l privi lung, ca şi cum l‑ar fi recunoscut, dar buzele sale nu se mişcară.

Bietul tată, ce mult se schimbase! Copilul nu l‑ar fi recu­noscut niciodată.

Părul i se albise, barba îi crescuse, obrazul îi era umflat şi roşu, pielea întinsă şi lucioasă, ochii mici, buzele groase, în fine - un chip schimonosit de tot. Nu mai rămăsese din obrazul său decât fruntea şi arcul sprâncenelor. Răsufla greu.

— Tată! Dragă tată! îi zise băiatul; eu sunt, nu mă mai cu­noşti? Eu sunt, Francisco, băiatul dumitale; am venit de la ţară, mama m‑a trimis ca să îngrijesc de dumneata. Uită‑te bine la mine, nu mă mai cunoşti? Spune‑mi măcar o vorbă. Bolnavul închise iar ochii.

— Tată! Tată! Ce ai? Sunt Francisco, fiul dumitale!!

Bolnavul nu se mişcă deloc şi răsuflă greu de tot. Atunci, băiatul, plângând, luă un scaun, se aşeză în faţa bolnavului şi nu‑şi mai ridică ochii de pe chipul tatălui său.

El se gândea:

— Trebuie să vină doctorul, la vizită, o să-l întreb ce are tata, doar mi‑o spune ceva. Şi rămase pe gânduri, foarte trist, aducându‑şi aminte o mulţime de lucruri despre bunul său tată.

Îşi aminti ziua plecării lui spre Franţa, cea din urmă sărutare pe vapor, speranţele pe care toată familia şi le pusese în acea călătorie, disperarea mamei sale la sosirea scrisorii. Se gân­di la moarte, îşi închipui că-l vede pe tatăl său mort, pe mama sa îmbrăcată în negru, familia toată ajunsă în sărăcie. Era de mult timp cufundat în aceste gânduri, când o mână uşoară îl atinse pe umăr; el tresări; era o soră de caritate.

— Ce are tata? întrebă el, pe dată.

— Este tatăl dumitale? îi zise sora cu blândeţe.

— Da, este tatăl meu, dar spune‑mi, te rog, ce are?

— Prinde inimă, copile! O să vină acum doctorul, îi răspun­se sora, care se depărtă fără să mai adauge ceva.

După o jumătate de oră auzi sunetul unui clopoţel.

Doctorul intră îndată, însoţit de un asistent; sora şi un infirmier umblau în urma lor.

Începură vizita, oprindu‑se la fiecare pat. Aşteptarea aceea i se părea infinită băiatului şi la fiecare oprire suferinţa lui creştea.

În fine, ajunseseră la patul vecin. Doctorul era un bătrân înalt, cam gârbovit şi cu chipul serios. Cum plecă de la patul vecin, băiatul se ridică în picioare, şi când medicul se apro­pie, el începu să plângă.

Medicul se uită la el.

— Este băiatul bolnavului; zise sora. A sosit azi dimineaţă de la ţară.

Medicul îi puse o mână pe umăr, apoi se plecă spre bol­nav, îi pipăi pulsul, fruntea şi puse mai multe întrebări sorei, care răspunse:

— Nici o schimbare, tot aşa!

Atunci, băiatul cugetă să-l întrebe cu vocea înecată în lacrimi.

— Mă rog, domnule doctor, ce are tata?

— Fii cu inimă, băiete! îi răspunse doctorul, punându‑i mâna pe umăr, are boală la cap; e greu bolnav, dar tot mai sunt speranţe. Îngrijeşte de dânsul, prezenţa ta poate să‑i aducă ceva ajutor.

— Dar nu mă mai cunoaşte! strigă băiatul, disperat.

— O să te cunoască! Poate chiar mâine; să sperăm că o să meargă spre bine; haide, băiete, fii curajos!

Băiatul ar fi vrut să întrebe ceva, dar nu îndrăzni; doctorul trecu la alt pat. De atunci, el îşi începu viaţa de infirmier. Neputând să facă altceva, trăgea plapuma bine peste bolnav, îi pipaia mâna din când în când, îi gonea muştele; de câte ori îl auzea gemând, se apleca spre el, şi, când sora îi aducea de băut îi lua din mână paharul sau lingura şi-i dădea el doctoria bolnavului, în locul ei.

Bolnavul se uita câteodată la dânsul, fără să dea semne că-l cunoaşte.

Privirea lui se oprea din ce în ce mai mult asupră‑i, mai ales când băiatul îşi punea batista la ochi.

Astfel trecu cea dintâi zi. Noaptea, băiatul dormi pe două scaune, într‑un colţ al odăii, şi dimineaţa îşi reluă slujba de infirmier.

În ziua aceasta, ochii bolnavului arătară un început de cunoştinţă.

La vocea mângâietoare a copilului părea că îi licăreşte în ochi o rază de recunoştinţă, şi într‑un rând îşi mişcă puţin buzele, ca şi cum ar fi vrut să zică ceva.

După fiecare scurtă aţipire, când redeschidea ochii îl căuta pe micul infirmier.

Medicul, în amândouă vizitele pe care i le făcu, găsi câte o mică îmbu­nătăţire. Către seară, apropiindu‑i paharul de buze, băiatul crezu că-l vede zâmbind; atunci începu şi el, sărăcuţul, să mai prindă inimă şi, cu speranţa de a fi câtuşi de puţin înţe­les, începu să‑i povestească despre mama, despre surori, despre întoarcerea acasă şi îl îndemna prin cuvinte pline de iubire, să se încreadă în Dumnezeu.

Cu toate că nu era sigur că tatăl său îl înţelege, totuşi îi vorbea, căci i se părea că deşi nu-l pricepe, cel puţin tot simte o plăcere să‑i audă glasul trist şi mângâios.

Astfel trecură a doua, a treia şi a patra zi: când mai bine, când mai rău.

Băiatul era atât de ocupat cu îngrijirile pe care i le dădea, încât abia îmbuca pe ici pe colo câte o bucăţică de pâine şi de brânză pe care i le aducea sora, şi mai că nu vedea ce se petrece în jurul lui; nu auzea plânsetele jalnice ale persoanelor care plecau de la patul vreunui bolnav pe moarte, nici gemetele şi suspinele celor de primprejur; nu se îngrijea deloc de toate scenele dureroase şi triste ale vieţii de spital, care, în alt timp, l‑ar fi îngrozit.

Treceau ore, zile, şi el era aici nedezlipit, lângă tatăl său, băgător de seamă, plin de grijă, tresărind la fiecare sus­pin, la fiecare privire a bolnavului, tulburat fără în­cetare sau de o mică rază de speranţă care îi înveselea inima, sau de o descurajare ce i‑o îngheţa.

În ziua a cincea, bolnavului începu să-i meargă deodată mai rău.

Doctorul dete din cap, ca şi cum ar fi zis că s‑a sfârşit, şi băiatul căzu pe scaun, plângând cu disperare. Cu toate aces­tea, bietul copil avea în sufletul lui o mică mângâiere; i se pă­rea că totuşi se uita la el cu mai mare atenţie şi cu o expresie de blândeţe şi de înduioşare.

Nu mai bea apă, nu mai lua nici doctoriile, dădea numai din mână şi se silea me­reu să vorbească. Dar nu se auzea niciun sunet, doar buzele i se mişcau necontenit. După plecarea doctorului, băiatului i se păru că aude vreo câteva cuvinte bolborosite de bolnav. Încurajat şi plin de bucurie, îi zise:

— Fii pe pace, tată! O să te faci bine, o să plecăm, o să ne întoarcem acasă, la mama; mai rabdă puţin, tată dragă!

Era cam pe la ora patru după‑amiază, când se redeşteptase în inima băiatului acea rază de speranţă. El stătea încă aplecat pe patul bolnavului, uitându‑se la el cu iubire, când deodată auzi dinspre o uşă alăturată, un zgomot de paşi şi un glas tare, zicând:

— Rămas bun, soră dragă!

Băiatul tresări la sunetul acelui glas; se întoarse repede spre uşă şi scoase un ţipăt înăbuşit. În aceeaşi clipă intră în odaie un om ţinând în mână o legătură; sora îl urma.

Băiatul rămase împietrit. Omul se uită un minut la el, apoi strigă:

— Francisco! Şi se repezi cu braţele deschise către dânsul.

Băiatul căzu fără suflare în braţele tatălui său. Sora, infir­mierul, internul, toţi alergară acolo şi rămaseră uimiţi.

Băiatul nu putea să vorbească.

— Dragul meu copil! strigă în fine tatăl, sărutându-l de o mie de ori. În acelaşi timp aruncă o privire spre bolnav: Francisco al meu, cum de te‑au adus la patul altui bolnav? Şi eu eram disperat că nu te văd - mama ta îmi scrisese că te-a trimis. Mă temeam să nu ţi se fi întâmplat ceva. Bietul meu băieţel! Şi cum s‑a făcut această încurcătură? Eu, din mila Domnului, am scăpat lesne. Acum sunt bine, bine de tot, chiar ies din spital. Mama e bine? Dar Concettella şi amândoi micuţii sunt sănătoşi? Hai să plecăm! Mare eşti, Doamne! Cine şi‑ar fi închipuit una ca asta?

Băiatul abia încurcă câteva cuvinte despre familie; min­tea îi era buimăcită.

— Tată dragă! Ce fericire! Dacă ai şti ce zile îngrijorate am petrecut! şi săruta pe tatăl său întruna; însă nu se mişca.

— Haide acum, îi zise iarăşi, tatăl său. Dacă plecăm numai­decât, tot putem ajunge acasă până diseară. Haide! şi îl luă de mână.

Băiatul se întoarse spre patul bolnavului.

— Vii, ori nu vii, îl mai întrebă tatăl, mirat.

Băiatul se mai uită la bolnav, care tocmai atunci deschi­sese ochii şi-l privea cu blândeţe.

— Ascultă, tată, îi zise copilul cu inima îndoită, vezi, nu pot! Cum să las pe bietul bătrân? Am îngrijit de dânsul cinci zile, crezând că îngrijesc de dumneata; îl iubeam chiar; îl vezi cum se uită la mine? Sărmanul s‑a obişnuit cu mine; voieşte să stau mereu lângă el. Doctorul a spus că nu mai scapă, nu, tată, nu mă rabdă inima să-l las. Du‑te dumneata, eu mă întorc mâine, lasă‑mă aici. Zău că ar fi urât din partea mea să-l părăsesc aşa. Nu ştiu cine este, dar se vede că ţine la mine. Săracul ar muri aici, singur de tot! Lasă‑mă, tată, te rog, să mai stau cu el!

— Bravo, micuţule! strigă internul.

Tatăl era încurcat. Se uita când la băiat, când la bolnav; în sfârşit întrebă:

— Cine este?

— Un ţăran ca dumneata, răspunse internul; a venit de la ţară şi a intrat în spital tot în aceeaşi zi. Când l‑au adus aici, îşi pierduse cunoştinţa şi nu a putut să ne spună nimic. Cine ştie, poate că are şi el, săracul, familie, copii, şi îşi închipuie că fiul dumitale e vreun copil de al său!

Bolnavul se uita mereu la băiat. Atunci tatăl îi zise lui Francisco:

— Rămâi!

— Nu te teme, n‑are să stea mult aici! şopti inter­nul.

— Rămâi aici, drăguţule! repetă tatăl. Mă bucur foarte mult că ai o inimă aşa de bună. Rămâi, drăguţule, eu mă duc acasă, ca să liniştesc pe mama ta. Uite, îţi dau cinci lire, ca să ai de cheltuială. La revedere! îl sărută pe frunte, se uită cu iubire la el, îl mai sărută încă odată şi plecă.

Băiatul se întoarse lângă patul bolnavului, care păru că se linişteşte. Francisco îşi luă iarăşi slujba de infirmier, îngri­jind de bolnav cu aceeaşi iubire şi răbdare; atât că nu mai plângea.

Îi dădea de băut, îi ridica plapuma, îl mângâia cu mâna şi îi vorbea încet, îndemnându-l să aibă speranţă. Îl păzi toată ziua şi toată noaptea. A doua zi, bolnavul începu să meargă şi mai rău; obrazul i se făcuse roşu‑vişiniu, răsuflarea i se în­greuna, neliniştea îi creştea, din ce în ce; îi ieşeau din gură cuvinte neînţelese. Umflătura devenise îngrozitoare.

Când doctorul veni la vizita de seară, zise că n‑o s‑o ducă până la ziuă. Francisco nu se mai depărtă de el şi nu-l slăbi din ochi un minut.

Bolnavul se uita mereu la el şi îşi mişca puţin buzele, parc‑ar fi vrut să‑i zică ceva. În ochii lui, care din ce în ce se întunecau, se afla o înduioşare nespusă. În acea noapte, bă­iatul nu se culcă până începură să se ivească zorile. So­ra de caritate veni să vadă ce face bolnavul; se uită la el şi plecă repede.

După câteva minute se întoarse cu internul şi cu infir­mierul; acesta ţinea în mână o lumânare.

— Moare! zise internul.

Băiatul speriat, apucă mâna bolnavului. Sărmanul des­chise ochii, se uită lung la el şi îi închise iarăşi.

Băiatului i se păru că-l strânge de mână.

— M‑a strâns de mână! strigă el.

Internul se plecă spre bolnav, ascultă puţin şi se ridică fără să zică o vorbă.

Sora de caritate luă de pe perete o iconiţă şi o aşeză pe pieptul mortului.

— A murit! strigă copilul.

— Du‑te copile! îi zise internul; slujba ta cea sfântă s‑a îndeplinit. Du‑te şi fii fericit, căci o meriţi. Dumnezeu să te păzească! Umblă sănătos.

Sora, care se depărtase un moment, se întoarse ţinând în mână un bucheţel de micşunele pe  care-l luase dintr‑un pahar de pe fereastră; îl dete băiatului, zicându‑i:

— N‑am nimic altceva să‑ţi dau. Primeşte floricelele aces­tea drept amintire de la spital!

— Mulţumesc! zise băiatul, luând buchetul cu o mână şi cu cealaltă ştergându‑şi ochii: dar am un drum aşa de lung de făcut pe jos!... S‑ar veşteji!

După aceste cuvinte, dezlegă buchetul şi împrăştie micşunelele pe patul mortului, zicând:

— Le las ca amintire sărmanului meu mort. Mulţumim, bună soră! Mulţumim, domnule doctor!

Pe urmă, întorcându‑se spre mort:

— Dumnezeu să te odihnească! Şi, pe când căuta ce nume să‑i dea, îşi aminti de numele dulce pe care i-l dăduse în decursul celor cinci zile:

— Adio tată drag! îi zise cu mâhnire. Apoi îşi luă legăturica şi plecă încetinel, zdrobit de oboseală.

Abia se lumina de ziuă.