luni, 17 decembrie 2012

Bucurie și speranță

Cu toate că am ajuns în preajma întunericului „cel mai dinafară”, în ciuda teribilei obscurități morale de care sunt năpădit, a incredibilei pervertiri a ceea ce mi-a mai rămas din inteligenţă, deşi de multe ori mă gândesc că mai jos decât mă aflu nu poate să coboare nimeni, iată că apropierea Crăciunului îmi dă, totuşi, o anumită stare de bucurie şi de speranţă.
An de an mi se întâmplă la fel. Nu-i nevoie de zăpadă, nu contează unde mă aflu, nimic din ce mă înconjoară nu pare a juca vreun rol în apariţia acestui sentiment. Înţeleg cu claritate că bucuria e fără obiect, ştiu că speranţa e absolut inutilă şi, cu toate astea, ambele se instalează în ceea ce mi-a mai rămas din suflet şi mă schimbă cumva. Nu, nu devin mai bun, nu simt nevoia să mângâi pe cap copiii străzii, nu-mi vine să îmbrăţişez vreun cerşetor care stă ghemuit alături de câinele lui credincios. Nimic din toate astea, e doar bucurie pură şi speranţă ca de început de capitol. Mă gândesc că la fel aş simţi şi dacă aş fi unicul om de pe Pământ.
Ce poate să însemne asta? Un singur lucru: razele bucuriei şi speranţei vin de undeva din afara mea, dintr-un loc la care n-am acces cu niciunul dintre simţuri, dovedind nematematic că într-adevăr ceea ce sărbătorim noi în 25 Decembrie s-a petrecut în lumea reală, că nu e vorba numai de fantezii şi legende, ci de adevărul gol-goluţ - în această perioadă a anului se deschide din nou poarta prin care a venit Cristos, acum mai bine de 2000 de ani.
Este, desigur, un mic miracol care îmi este destinat.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!