Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(29)

Jucătorul mărinimos

În treacăt, prin mulţimea bulevardului, m-am simţit ieri atins de o fiinţă misterioasă, pe care mereu năzuiam s-o cunosc şi pe care o recunoscui dintr-odată, deşi n-o văzusem nicicînd. Nutrea neîndoielnic pentru mine o dorinţă asemănătoare, fiindcă, trecînd, îmi făcu semn cu ochiul, lucru plin de înţeles de care mă grăbii să ascult. O urmai cu grijă, şi curînd coborîi în urmă-i într-o locuinţă subpămînteană, orbitoare, unde strălucea un lux de care nici una din locuinţele cele mai simandicoase ale Parisului n-ar putea să dea o pildă apro­piată. Mi se păru ciudat că am putut trece de atîtea ori pe lîngă această minunată vizuină fără să-i ghicesc intrarea. Domnea o atmosferă delicioasă, deşi ameţitoare, făcîndu-te să uiţi aproape într-o clipă toate grozăviile plictisi­toare ale vieţii; aici sorbeai o beatitudine întunecată, asemenea celei ce vor fi simţit-o mîncătorii de lotus cînd, coborînd din corăbii într-o insulă vrăjită luminată de lucorile unei veşnice după-amieze, simţiră născîndu-se în ei, la zvonul toropitor al melodioaselor cascade, dorinţa de a nu-şi mai vedea nici­odată penaţii(*), soţiile, copiii, şi de-a nu se mai încumeta niciodată pe înaltele talazuri.

          Erau aici stranii chipuri de bărbaţi şi femei hărăzite cu o frumuseţe fatală, părîndu-mi-se să le fi văzut cîndva în epoci şi ţări peste putinţă să mi le aduc limpede aminte, şi care îmi inspirau mai degrabă o simţire frăţească decît teama ce naşte în chip obişnuit din înfăţişarea necunoscutului. Dacă aş încerca să definesc în vreun fel ciudata expresie a privirii lor, aş spune că n-am văzut în veci ochi strălucind mai puternic de groaza plictisului şi de dorinţa fără sfîrşit de-a simţi că trăieşti.

Aşezîndu-ne, gazda şi cu mine eram de pe-acum vechi şi adevăraţi prieteni. Mîncarăm, băurăm peste măsură din toate soiurile de vinuri extra­ordinare, şi, lucru nu mai puţin extraordinar, mi se părea că, după cîteva ceasuri bune, nu eram mai beat decît dînsul. În acest timp, jocul, această plă­cere supraomenească, întrerupsese la intervale diferite desele noastre libaţii, şi trebuie să spun că îmi jucasem sufletul şi îl pierdusem, în două partide una după alta, cu o nepăsare şi uşurinţă pline de vitejie. Sufletul e ceva atît de impalpabil, de cele mai multe ori atît de lipsit de trebuinţă, şi uneori atît de stînjenitor, încît Ia această pierdere încercai mai puţină emoţie decît dacă mi-aş fi pierdut, într-o plimbare, cartea de vizită.

Fumarăm îndelung cîteva ţigări al căror gust şi parfum fără pereche dădeau sufletului nostalgia unei ţări şi unei fericiri necunoscute, şi, îmbătat de toate aceste delicii, îndrăznii, într-o pornire de familiaritate ce nu păru să-i dis­placă, punînd stăpînire pe o cupă plină ochi, să strig: „În sănătatea dumnea­voastră veşnică, Ţap bătrîn !"Vorbirăm de asemenea despre univers, despre zămislirea şi nimicirea lui viitoare; despre înalta idee a veacului, adică despre progres şi perfectibili­tate, şi, în, general, despre toate formele îngîmfării omeneşti. Pe tema aceasta, înălţimea-sa nu mai contenea cu glumele uşuratice şi de nerespins, şi se exprimă cu o suavitate a dicţiunii şi o linişte în caraghiozlîcuri pe care nu le-am găsit la nici unul din cei mai vestiţi vorbitori ai lumii. Îmi explică absurditatea diferitelor filozofii care puseseră pînă acum stăpînire pe mintea omului, şi găsi chiar vrednic să-mi împărtăşească unele principii fundamentale ale căror beneficii şi proprietate nu-mi convine să le împart cu oricine ar fi. Nu se plînse deloc de proasta faimă de care se bucura în toate părţile lumii, mă încredinţă că ea însăşi era persoana cea mai interesată la nimicirea super­stiţiei, şi îmi mărturisi că nu i-a fost teamă, în ce-i priveşte puterea, decît o singură dată, în ziua cînd ascultase un predicator, mai subtil decît confraţii săi, strigînd de la amvon: „Dragii mei fraţi, niciodată să nu uitaţi, cînd veţi auzi lăudîndu-se progresul luminilor, că cea mai izbutită viclenie a Diavolului e să vă încredinţeze că nu există!"

Pomenirea acestui celebru orator ne duse fireşte la subiectul academiilor, şi ciudatul conviv îmi spuse că, în multe cazuri, nu dispreţuia să inspire pana, cuvîntul şi conştiinţa pedagogilor, şi că aproape întotdeauna lua parte în per­soană, deşi nevăzută, la toate şedinţele academice.

Încurajat de atîta bunătate, îi cerui noutăţi despre Dumnezeu, şi dacă l-a văzut de curînd. Cu o nepăsare nuanţată de oarecare tristeţe, îmi răspunse: „Ne salutăm cînd ne întîlnim, însă ca doi bătrîni gentilomi, a căror politeţe înnăscută n-ar putea stinge cu desăvîrşire amintirea vechilor duşmănii”.

E îndoielnic că înălţimea-sa a acordat vreodată o audienţă atît de lungă unui simplu muritor, şi mă temeam sa nu întrec măsura. În sfîrşit, cum zorii plini de fiori înnălbeau geamurile, celebrul personaj, cîntat de atîţi poeţi şi slujit de atîţi filozofi care trudesc întru slava lui fără să ştie, îmi zise: „Vreau să-mi păstraţi o amintire plăcută, şi voi dovedi că Eu, despre care se vorbeşte atît de rău, sînt uneori un drac bun, ca să folosesc una din zicerile voastre de rînd. Spre a cumpăni pierderea desăvîrşită a sufletului dumneavoastră, vă dau miza cu care aţi fi cîştigat dacă soarta v-ar fi fost prielnică, adică posibilitatea să vă uşuraţi şi să vă învingeţi, în decursul întregii vieţi, bizara suferinţă a Plic­tiselii, izvorul tuturor bolilor şi tuturor mizerabilelor voastre progrese. Niciodată nu veţi avea o dorinţă fără ca eu să vă ajut la îndeplinirea ei; veţi domni peste vulgarii dumneavoastră semeni; veţi fi înconjurat de măguliri şi chiar de adoraţii; banii, aurul, diamantele, palatele feerice vor veni să vă caute şi vă vor ruga să le îngăduiţi, fără nicio străduinţă de-a le cîştiga; veţi schimba patria şi ţinutul de cîte ori o să vă poruncească fantezia; vă veţi îmbăta de voluptăţi, fără oboseală, în ţări încîntătoare unde e veşnic cald şi unde femeile au un parfum Ia fel de plăcut ca florile — et caetera, et caetera...", adăugă el ridicîndu-se şi concediindu-mă cu un zîmbet plăcut.

Dacă n-ar fi fost teama de-a mă umili înaintea unei atît de mari adu­nări, m-aş fi aruncat bucuros la picioarele acestui preadarnic jucător, să-i mul­ţumesc de nemaiauzita-i mărinimie. Dar puţin cîte puţin, după ce-l părăsii, neîncrederea fără leac îşi făcu loc în pieptul meu; nu mai cutezam să cred într-o atît de uimitoare fericire, şi, culcîndu-mă, făcîndu-mi apoi rugăciunea dintr-o rămăşiţă de obişnuinţă imbecilă, repetai pe jumătate adormit: „Doamne Dumnezeule, Doamne! Fă ca Diavolul să se ţină de cuvînt!"

(*) 'Zeii casei la romani, deşi autorul se referă la Odiseea (n. t.)