O poveste despre nestatornicie si uitare (1)

Mendel, omul cărtilor (1)

Stefan Zweig

Întorcându-mă la Viena după o vizită prin suburbii, m-a surprins o ploaie zdravănă care gonea oamenii, biciuindu-i cu apa ei, spre porţile caselor şi spre adăposturi; în grabă, am căutat şi eu vreun acoperiş sub care să mă adăpostesc. Din fericire, la Viena, la fiecare colţ de stradă dai de o cafenea — aşa că m-am refugiat în cea de peste drum, cu pălăria şiroind de apă şi cu umerii leoarcă. După interiorul ei, părea o cafenea de mahala, tradiţională după tipic, fără momelile de modă nouă ale cafenelelor din centru, imitate după cele din Germania. Era o cafenea veche, vieneză, de tip burghez, plină de oameni mărunţi care consumau mai mult gazete decât prăjituri. Acum, spre seară, aerul înăbuşitor părea marmorat cu cerculeţe albăstrii de fum. Totuşi, cafeneaua făcea impresia că e curată, cu canapelele ei de pluş, desigur noi, şi casa de aluminiu luminos. Din grabă nici nu-i citisem numele de pe firmă. De altfel, la ce bun? Acum stăteam la căldură şi priveam nerăbdător prin geamurile ce se acopereau de şiroaie albăstrii, dornic să văd când va binevoi ploaia cea plicticoasă să se mute cu câţiva kilometri mai încolo.

    Stăteam aşadar fără nicio ocupaţie, gata să cad pradă acelei pasivităţi care apare, invizibil ca un narcotic, în orice cafenea veritabil vieneză. Sub imperiul acestui sentiment de vid, mă uitam la lume, ba la unul, ba la altul, şi vedeam cum lumina artificială din acel fumoar proiecta o umbră cenuşie, nesănătoasă, în jurul ochilor; priveam la domnişoara de la casă cum împărţea mecanic chelnerului zahăr şi câte o linguriţă de fiecare ceaşcă de cafea, citeam pe jumătate adormit şi inconştient placardele cu totul neinteresante de pe pereţi, şi întreg acest marasm era aproape plăcut. Dar dintr-o dată am fost smuls în chip ciudat din aromeala asta; am simţit în mine un fel de mişcare vagă, neliniştită, aşa cum începe o slabă durere de dinţi, despre care încă nu ştii dacă porneşte din dreapta ori din stânga, din maxilarul de sus ori din cel de jos. Nu simţeam decât o încordare surdă, o nelinişte. Căci dintr-o dată mi-am dat seama — n-aş putea spune cum — că trebuie să mai fi fost cu ani în urmă acolo, şi că trebuie să existe vreo amintire care să mă lege de pereţii, de scaunele, de mesele acelea, de încăperea aceea străină, îmbâcsită de fum.

Dar, pe măsură ce îmi îmboldeam voinţa ca să prindă, să apuce amintirea, tot mai răutăcioasă, mai alunecoasă se retrăgea ea. Lucind, imprecis ca o meduză, pe cel mai adânc fund al conştiinţei, şi totuşi intangibilă, insesizabilă, în zadar privirea mi se agăţa cu încăpăţânare de fiecare obiect din jur; desigur, multe nu le cunoşteam, de pildă casa cu automatul ei zornăitor, nici pereţii tapetaţi cu o imitaţie de palisandru castaniu — toate astea trebuie să fi fost aduse mai târziu. Dar sigur, sigur, acolo mai fusesem, în urmă cu vreo douăzeci de ani sau mai mult, acolo era ascuns, ca un cui în lemn, ceva din eul meu, ceva acoperit de mult sub ruinele trecutului. Îmi repezeam cu trudă toate simţurile înainte, în spaţiu şi simultan în mine însumi, şi totuşi — fir-ar să fie! — nu reuşeam să ajung la amintirea pierdută, înecată în mine însumi.

Mi-era ciudă, ca totdeauna când vreun eşec te face să simţi insuficienţa şi imperfecţia propriilor tale puteri spirituale. Dar nu renunţam la speranţa de a pune mâna în cele din urmă pe amintirea aceea. Ştiam bine: să am numai de ce o apuca! Căci memoria mea e curios construită, bine şi rău în acelaşi timp; pe de o parte, îndărătnică şi încăpăţânată, apoi însă, nespus de fidelă. Ades înghite, în adâncurile ei, atât cele mai însemnate evenimente sau chipuri, cât şi lucruri citite sau trăite, şi fără constrângere nu mai scoate nimic la suprafaţă din această lume subterană. Dacă însă găsesc cea mai slabă proptea, o ilustrată, câteva trăsături de condei pe un plic, o foaie de jurnal îngălbenită. Îndată elementul uitat zvâcneşte ca peştele prins în cârligul undiţei, şi din întunericul curgător îl trag afară, aşa cum a fost pe vremuri. Fiecare detaliu îmi apare atunci: gura omului, lipsa unui dinte la stânga, râsul lui, şi tonul fragil al acestui râs, şi cum începe să-i tremure mustaţa, şi cum din acel râs se iveşte o faţă nouă — toate astea le văd îndată, într-o viziune completă şi ştiu fiecare cuvânt pe care omul mi l-a spus cu ani în urmă. Dar totdeauna am nevoie, ca să văd şi să simt concret trecutul, de un stimulent senzorial; de un complice minuscul din lumea reală. Astfel, am închis ochii să pot gândi mai încordat, să dau formă acelui misterios cârlig de undiţă şi să-l prind. Dar nimic! Nimic! Ce căutam era uitat, îngropat sub ruine. Şi atât m-am îndârjit împotriva prostului şi încăpăţânatului aparat al memoriei dintre tâmplele mele, încât îmi venea să-mi bat fruntea cu pumnii, cum zgâlţâi un automat deranjat care refuză să-ţi dea ce ţi se cuvine. Nu, nu mai puteam sta liniştit pe scaun, aşa mă irita această pană interioară. De ciudă, m-am ridicat să mă mai răcoresc. Dar, curios! Abia făcusem primii paşi prin local, că au şi început, licărind, sclipind, să se arate în mine primii zori fosforescenţi. La dreapta casei — mi-am amintit — treceai într-o încăpere fără ferestre, numai cu lumină artificială. Şi într-adevăr, aşa era. Iat-o, camera din spate, dreptunghiulară, cu contururi vagi, altfel tapetată ca pe atunci, dar cu aceleaşi proporţii: odaia de joc. Instinctiv, m-am uitat împrejur, căutând obiectele cunoscute; nervii îmi şi vibrau de bucurie (simţeam că în curând am să ştiu totul). Două biliarde stăteau degeaba, ca nişte băltoace tăcute, verzi; prin colţuri, adăstau mese de joc. La una dintre ele, doi consilieri de curte sau profesori jucau şah. Iar în colţ, lângă soba de fier, acolo pe unde treceai spre cabina telefonică, era o masă mică, pătrată. Brusc, mi-a străfulgerat ceva prin întreaga fiinţă. Deodată; am ştiut, deodată, dintr-o smucitură unică, fierbinte care m-a făcut fericit: Doamne, păi ăsta era locul lui Mendel, al lui Jakob Mendel, al lui Mendel-Omul Cărţilor. După douăzeci de ani, mă nimerisem iar în cartierul lui general, în cafeneaua Gluck din Alserstrasse. Jakob Mendel, cum putusem să-l uit atâta timp, pe acel om atât de straniu, pe acel bărbat legendar, acea minune a lumii, celebru la universitate, venerat într-un cerc restrâns — cum îmi pierise din memorie? El, magul şi misitul cărţilor, care stătea acolo nemişcat, de dimineaţă până seara, el, monumentul ştiinţei, gloria şi onoarea cafenelei Gluck?

Numai o secundă mi-am îndreptat privirea spre forul meu interior, că mi s-a şi înfăţişat din sângele creator de imagini chipul lui plastic, atât de caracteristic. Mi-a apărut îndată, în carne şi oase, cum stătea totdeauna acolo, la măsuţa lui pătrată de marmură cenuşie murdară, totdeauna încărcată cu cărţi şi hârtii. Cum stătea acolo nemişcat, neclintit, cu privirea pironită hipnotic, prin ochelari, pe o carte; cum stătea acolo şi cum, pe când citea, îşi legăna înainte şi înapoi trupul şi chelia pătată şi rău lustruită, mormăind şi bodogănind, un obicei adus din heider, şcoala evreiască orientală de copii mici. Acolo, la masa aceea şi numai la ea, îşi citea cataloagele şi cărţile, aşa cum învăţase cititul în şcoala talmudică, îngânând încetişor şi legănându-se — ca un leagăn negru. După cum copilul cuprins de somn, prin legănarea hipnotică, ritmică, se desprinde de lume, tot astfel, după părerea acelor evlavioşi, spiritul omului trece mai uşor în harul cufundării, mulţumită acestui legănat al trupului deşert. Şi într-adevăr, Jakob Mendel nu auzea şi nu vedea nimic în jurul lui. Lângă el, jucătorii de biliard făceau larmă şi se ciondăneau, chelnerii alergau, telefonul zbârnâia. Se spăla podeaua, se făcea focul — el nu băga nimic de seamă. O dată a căzut din sobă un cărbune aprins; la doi paşi de el, parchetul mirosea a ars şi fumega; abia atunci, mulţumită duhoarei infernale, un muşteriu şi-a dat seama de pericol, şi s-a repezit să stingă focul; dar el, Jakob Mendel, la doi coţi depărtare şi tăbăcit de fum, nu observase nimic. Căci citea aşa cum alţii se roagă, aşa cum cartoforii joacă, aşa cum beţivii privesc în gol ameţiţi. Era atât de emoţionant să-l vezi cum se cufunda în citire, încât de atunci, felul de a citi al celorlalţi mi-a părut totdeauna profan. La acest negustoraş de cărţi din Galiţia, la Jakob Mendel, observasem pentru întâia oară ca tânăr marea taină a concentrării complete, care-l creează pe artist ca şi pe învăţat, pe înţeleptul adevărat ca şi pe clement, tragica fericire — sau nenorocire — de a fi pe deplin posedat.

Mă dusese la el un coleg mai în vârstă de la universitate. Pe atunci făceam cercetări despre Mesmer, medic, discipol al lui Paracelsus şi magnetizor, puţin cunoscut chiar azi; cercetam, dar fără mult succes, căci lucrările pe care le citisem s-au dovedit insuficiente, iar bibliotecarul căruia îi cerusem informaţii, ca începător ce eram, m-a repezit mârâind că bibliografia unei probleme e treaba mea, nu a lui. Atunci am auzit de la colegul acela pentru prima oară numele lui Mendel.

— Te iau cu mine la Mendel, mi-a făgăduit el, ăla ştie toate şi-ţi face rost de orice, îţi aduce cartea cea mai rară din anticariatul cel mai uitat. E omul cel mai capabil din Viena, şi pe deasupra un original, un preistoric vierme de bibliotecă, dintr-o rasă pe cale de dispariţie.

Aşa ne-am dus amândoi în cafeneaua Gluck şi l-am descoperit acolo pe Mendel-Omul Cărţilor, cu ochelari, înfofolit în barbă, în haine negre; stătea pe scaun şi se legăna citind, ca un tufiş întunecat în bătaia vântului. Ne-am apropiat, dar nu a băgat de seamă. Şedea citind şi-şi legăna ca o pagodă trupul, înapoi şi înainte, deasupra mesei; şi în spatele lui pendula paltonul uzat, negru, agăţat în cui, cu buzunarele burduşite de reviste şi hârţoage. Ca să-i atragă atenţia, prietenul meu a tuşit tare. Dar Mendel, atingând aproape cartea cu ochelarii lui groşi, nu observa nimic. În fine, prietenul meu a ciocănit în masă, tot atât de tare cum baţi la uşă. Mendel şi-a ridicat în sfârşit privirea, a împins repede, mecanic, în sus pe frunte ochelarii cu rame de oţel, şi de sub sprâncenele sure, zbârlite, ne-au împuns doi ochi stranii, ochi mici, negri, vioi, pătrunzători, agitaţi ca o limbă de şarpe. Prietenul m-a prezentat şi i-am explicat dorinţa mea. Mai întâi m-am plâns de bibliotecar că nu voise să-mi dea informaţii, făcându-mă că sunt indignat — şiretlic recomandat categoric de prietenul meu. Mendel s-a rezemat de spetează şi a scuipat cu grijă, apoi a râs scurt şi a spus, cu un pronunţat accent oriental:

— N-a vrut? Nu, n-a putut! E un parh(1), un dobitoc cu părul sur. Îl cunosc, din păcate, de vreo douăzeci de ani, dar de învăţat n-a învăţat nimic de atunci. Să-şi încaseze leafa, la atâta se pricep ăştia! Mai bine ar lucra la cărămizi, domnii doctori ăştia, în loc să stea la cărţi.

După ce şi-a vărsat astfel focul, gheaţa era ruptă între noi şi, cu un gest prietenos, m-a invitat pentru întâia oară la masa pătrată de marmură, mâzgălită cu însemnări, la acel sanctuar al revelaţiilor bibliofile, necunoscut încă mie. I-am expus repede dorinţele mele: lucrările contemporane despre magnetism, precum şi toate cărţile şi polemicile de mai târziu pro şi contra lui Mesmer. Îndată ce am terminat, Mendel şi-a închis strâns ochiul stâng timp de o secundă, tocmai ca un ţintaş înainte de a trage. Dar cu adevărat, numai o secundă a durat acest gest de atenţie concentrată; apoi a şi început să înşire curgător, parcă citind dintr-un catalog invizibil, două sau trei duzini de cărţi, fiecare cu locul şi data editării şi cu preţul aproximativ. Am rămas uluit. Deşi eram pregătit, la asemenea lucru nu mă aşteptasem. Dar uluirea mea părea că-i face plăcere; căci imediat a continuat să, cânte pe claviatura memoriei sale cele mai minunate parafraze bibliotecăreşti ale temei mele. Nu cumva aş vrea să aflu ceva şi despre somnambulişti, şi despre primele încercări de hipnoză, şi despre Gassner, despre exorcisme, despre Christian science şi despre doamna Blavatsky? Iar au început să plouă numele de autori, titlurile de cărţi, explicaţiile. Abia acum am înţeles peste ce minune de memorie dădusem; de fapt, peste o enciclopedie, peste un catalog universal ambulant. Zăpăcit cu totul, mă tot uitam la fenomenul ăsta bibliografic, ascuns în învelişul cam soios al unui biet colportor de cărţi galiţian, care după ce mi-a înşirat dintr-o răsuflare vreo optzeci de autori, şi-a şters ochelarii cu o batistă ce pe vremuri fusese poate albă, cu un aer neglijent, dar cu satisfacţie interioară pentru triumful lui. Ca să-mi mai maschez puţin mirarea, l-am întrebat cu sfială care dintre aceste cărţi mi le poate procura sigur.

— Ei, o să vedem ce se poate face, a mârâit el. Mai vino dumneata mâine, Mendel o să-ţi facă el rost între timp de câte ceva şi celelalte o să le găsim noi în altă parte. Cine are sehel(2), are şi noroc.

Am mulţumit politicos şi, de atâta politeţă, am şi călcat în străchini: i-am propus să-i dau o notă cu titlurile de care aveam nevoie. În aceeaşi clipă, am şi simţit un ghiont cu cotul din partea prietenului meu. Dar era prea târziu. Mendel îmi şi aruncase o privire — dar ce privire! — în acelaşi timp triumfătoare şi ofensată, batjocoritoare şi superioară, o privire cu adevărat regească, privirea shakespeareană a lui Macbeth când Macduff îi propune eroului invincibil să se predea fără luptă. Apoi a râs iar scurt, omuşorul lui mare de la gâtlej s-a rostogolit ciudat încoace şi încolo, părea că înghiţise cu greu o vorbă grosolană. Şi ar fi fost în drept să spună vorbe oricât de grosolane, simpaticul nostru Mendel, căci numai un străin, un ageamiu — un am-horez(3), cum spunea el — putea face o propunere atât de jignitoare: să notez pentru Jakob Mendel un titlu de carte, pentru Jakob Mendel, ca pentru un oarecare vânzător de librărie sau servitor de la bibliotecă; ca şi cum acest incomparabil, acest diamantin creier livresc ar fi avut vreodată nevoie de mijloace atât de grosolane! Abia mai târziu am înţeles cât de adânc insultasem geniul lui incomparabil prin amabila mea propunere; căci Jakob Mendel, acest evreu galiţian, scund, turtit, înfăşat cu totul în barba lui şi pe deasupra şi cocoşat, era un titan al memoriei. Sub acea frunte albă ca varul, murdară, năpădită de un lichen sur, se găseau, ca stanţate cu oţel, în scrierea invizibilă a spiritelor, toate numele şi titlurile câte au fost tipărite pe coperta vreunei cărţi. Despre orice lucrare apărută cu o zi sau cu două sute de ani înainte, ştia exact şi fără să stea pe gânduri, locul apariţiei, autorul, preţul — la librar şi la anticar — şi în acelaşi timp îşi amintea la fiecare carte, cu o viziune fără greş, legătura, ilustraţiile şi facsimilele. Vedea orice lucrare, fie că o avusese în mână sau că o zărise doar o dată de departe, într-o vitrină sau o bibliotecă, cu aceeaşi claritate optică cu care artistul creator vede propria-i plăsmuire, invizibilă încă celorlalţi. Îşi amintea îndată, când, de pildă, o carte era trecută în catalogul unui anticar din Regensburg cu preţul de şase mărci, că alt exemplar fusese cumpărat pe patru coroane cu doi ani înainte, la o licitaţie din Viena, şi-ţi spunea şi numele cumpărătorului. Nu, Jakob Mendel nu uita niciodată un titlu, o cifră; cunoştea orice plantă, orice infuzor, orice stea în veşnic agitatul şi mereu schimbătorul cosmos al universului livresc. În orice specialitate, ştia mai mult decât specialiştii, stăpânea bibliotecile mai bine decât bibliotecarii, cunoştea pe de rost arhivele celor mai multe firme mai bine decât proprietarii lor; deşi aceştia aveau inventare şi cartoteci, pe când el nu avea la îndemână decât magia amintirii, decât această memorie incomparabilă, ce nu putea fi dovedită decât prin sute de exemple. Desigur, o atare memorie nu se putuse forma şi dezvolta, devenind demonic de infailibilă, decât prin veşnica taină a oricărei desăvârşiri: prin concentrare. În afară de cărţi, acest om straniu nu ştia nimic despre lume; căci toate fenomenele realităţii începeau să existe pentru el cu adevărat abia când erau turnate în litere, când erau adunate într-o carte şi oarecum sterilizate. Dar nici aceste cărţi el nu le citea, nu-l interesa sensul lor, conţinutul lor spiritual, sau epic: numai titlurile lor, preţul, formatul, coperta atrăgeau atenţia lui pasionată. Memoria lui Jakob Mendel, specifică pentru anticariat, n-avea nimic creator; era până la urmă improductivă, nu era decât un registru cu o sută de mii de locuri, cu titluri şi nume, întipărite în scoarţa moale a unui creier de mamifer, în loc să fie trecute ca de obicei într-un catalog. Totuşi, memoria lui Jakob Mendel, în perfecţiunea ei unică, nu era inferioară celei lui Napoleon pentru fizionomii, celei a lui Mezzofanti pentru limbi, celei a lui Lasker pentru deschideri în partide de şah, a lui Busoni pentru muzică. Într-un seminar, într-un post oficial, creierul acesta ar fi instruit şi uimit mii, sute de mii de studenţi şi de învăţaţi, ar fi fost util pentru ştiinţă şi un câştig neasemuit pentru acele tezaure publice pe care le numim biblioteci. Dar acea lume superioară era pe veci zăvorâtă pentru negustoraşul galiţian, incult, care nu răzbise să înveţe mai mult decât şcoala lui talmudică. Astfel, aceste capacităţi fantastice nu s-au putut înălţa mai presus de rangul unei ştiinţe secrete, la masa de marmură din cafeneaua Gluck. Dar dacă se va ivi vreodată marele psiholog (opera lui lipseşte încă lumii noastre spirituale) care să descrie în toate variantele lor genurile, speciile şi formele primitive ale acelei puteri magice pe care o numim memorie, atunci o va face cu aceeaşi perseverenţă şi răbdare ca aceea cu care Buffon a clasat şi a ordonat speciile de animale; psihologul acela ar trebui să amintească de Jakob Mendel, de acest geniu al preţurilor şi al titlurilor, de acest maestru anonim al ştiinţei anticariatului.

Ce-i drept, socotind după meserie şi pentru neştiutori, Jakob Mendel trecea doar drept un mic negustor de cărţi, în fiecare duminică, apăreau în „Neue Freie Presse” şi în „Neues Wiener Tagblatt” aceleaşi anunţuri stereotipe: „Cumpăr cărţi vechi, plătesc cele mai mari preţuri, vin la domiciliu, Mendel, Alserstrasse”; urma un număr de telefon care, de fapt, era al cafenelei Gluck. Scotocea prin depozite şi ajutat de un hamal bătrân cu o barbă à la Franz Joseph, căra în fiecare săptămână prada în cartierul său general şi de acolo în alte locuri, căci îi lipsea concesiunea necesară ca să poată face comerţ legal cu cărţi. Astfel, se mulţumea cu micul trafic, activitate puţin remuneratorie. Studenţii îi vindeau manualele lor; prin mâinile lui ele treceau de la o serie mai veche la alta mai nouă: în plus, mijlocea şi făcea rost de orice carte, în schimbul unui mic câştig. Un sfat bun ţi-l dădea ieftin. Dar în lumea lui, banul nu avea loc; niciodată nu fusese văzut decât cu aceeaşi haină roasă. Dimineaţa, după prânz şi seara, bea lapte şi mânca două pâinişoare, iar la prânz i se aducea câte ceva, mai nimic, de la un restaurant din apropiere. Nu fuma, nu juca, ba chiar pot zice că nici nu trăia, doar ochii îi trăiau în dosul ochelarilor şi neîncetat îi nutreau creierul misterios cu vorbe, titluri şi nume. Iar masa moale şi fecundă sugea acel belşug de cuvinte, cum suge câmpia milioanele de picături ale ploii. Oamenii nu-l interesau, şi dintre toate pasiunile omeneşti cunoştea poate doar una — ce-i drept, pe cea mai omenească: vanitatea. Când cineva îi cerea o informaţie pe care în zadar o ceruse de la alţii, iar el putea s-o dea îndată, asta şi numai asta îi dădea o satisfacţie, îi făcea plăcere; şi poate încă ceva: faptul că în Viena şi în afara ei, trăiau câteva duzini de oameni care îi apreciau cunoştinţele şi se foloseau de ele. În fiecare dintre acele neomogene conglomerate de milioane de suflete pe care le numim oraşe mari, se găsesc totdeauna ici-colo câteva faţete mici, care oglindesc acelaşi univers pe o suprafaţă minusculă, invizibile celor mulţi, scumpe doar cunoscătorului, fratelui întru pasiune. Şi aceşti cunoscători ai cărţilor îl ştiau toţi pe Jakob Mendel. După cum cel ce voia să se informeze despre o piesă muzicală se ducea la Societatea prietenilor muzicii, la Eusebiu Mandicevschi, care stătea acolo, cu şăpcuţa lui cenuşie pe cap, între actele şi notele sale şi, zâmbind amabil, rezolva dintr-o privire problemele cele mai grele; după cum încă astăzi cel ce vrea lămuriri despre teatrul şi cultura veche vieneză se adresează inevitabil lui moş Glossy cel atotştiutor, tot astfel, cu aceeaşi încredere de la sine înţeleasă, cei câţiva bibliofili vienezi habotnici porneau în pelerinaj spre cafeneaua Gluck, la Jakob Mendel, de câte ori se aflau în faţa unei probleme cu deosebire grele. Să asist la o asemenea „consultaţie Mendel” îmi pricinuia, mie, tânăr curios, o voluptate deosebită. Când cartea ce i-o prezentai era de mică valoare îi închidea brusc coperta, mârâia cu dispreţ: „Două coroane!” Dar în faţa unei rarităţi sau a unui unicat, se dădea respectuos înapoi, îi punea dedesubt o foaie de hârtie şi vedeai că dintr-o dată se ruşinează de degetele lui murdare de cerneală şi cu unghii negre. Apoi, cu o duioşie prudentă, cu un respect fără margini, începea să răsfoiască raritatea, foaie cu foaie. Nimeni nu l-ar fi putut tulbura într-o astfel de clipă, aşa cum nu poţi tulbura pe un credincios adevărat când se roagă. Şi într-adevăr, contempla, atingea, mirosea şi cântărea cărţile cu ceva din ceremonialul şi din ritualul reglementat al unui cult, al unei slujbe religioase. Spatele încovoiat se împingea încoace şi încolo pe când el mârâia şi bombănea, se scărpina în cap, scotea sunete vocalice primitive, stranii, „ah”-uri şi „oh”-uri tărăgănate şi aproape înspăimântate. Exprimând de fapt admiraţie entuziastă, apoi câte un „oi”, sau „oivei” rapid şi speriat, când se arata că o foaie lipseşte sau că e roasă de carii. În fine, cântărea cartea în mână, plin de respect, apoi îi adulmeca şi-i mirosea scoarţele pătrate, cu ochii pe jumătate închişi, nu mai puţin emoţionat decât o fată sentimentală mirosind o tuberoză. În cursul acestui ritual cam complicat, posesorul cărţii trebuia bineînţeles să-şi stăpânească nerăbdarea. Dar după sfârşitul examenului, Mendel dădea bucuros, ba chiar cu entuziasm, orice informaţie, la care se adăugau inevitabil anecdote prolixe şi relatări dramatice despre preţuri plătite pentru alte exemplare. Atunci părea că se luminează la faţă, că devine mai tânăr, mai vioi; un singur lucru îl putea înciuda peste măsură: când vreun novice îi oferea bani pentru o astfel de consultaţie. Atunci se trăgea ofensat înapoi, cam ca un consilier imperial specialist în probleme de artă, căruia un turist american ar vrea să-i strecoare un bacşiş pentru explicaţiile lui. Căci să aibă în mână o carte preţioasă însemna pentru Mendel ceea ce ar fi pentru altul întâlnirea cu o femeie. Clipele acelea erau nopţile lui de dragoste platonică. Numai cartea îl stăpânea. Banul niciodată. Aşa că în zadar au încercat câţiva mari colecţionari, printre care şi fondatorul universităţii din Princeton, să-l angajeze ca achizitor şi consilier al bibliotecii lor— Jakob Mendel a refuzat. Nu ţi-l puteai închipui altundeva decât în cafeneaua Cluck. Cu treizeci şi trei de ani în urmă — era un tânăr mărunt şi strâmb, cu o barbă neagră, moale şi pufoasă şi cu perciuni — venise din Răsărit la Viena ca să înveţe şi să se facă rabin; curând însă îl părăsise pe Iehova, zeul aspru şi unic, ca să se dăruiască politeismului strălucitor şi cu mii de feţe al cărţilor. Atunci nimerise în cafeneaua Gluck, care pe încetul îi devenise atelier, cartier general, oficiu poştal, universul lui. După cum un astronom, singur în observatorul său, urmăreşte noapte de noapte, miliardele de stele prin ocularul minuscul al telescopului, drumurile lor tainice, furnicarul lor mişcător, dispariţia şi reapariţia lor, tot astfel privea Jakob Mendel prin ochelarii săi, de la masa lui pătrată, în celălalt univers, acel al cărţilor, în acea lume de deasupra lumii noastre, asemeni veşnic rotitoare şi schimbătoare.

Bineînţeles, în cafeneaua Gluck i se arăta mult respect. Pentru noi, faima cafenelei era legată mai mult de catedra invizibilă a lui Mendel decât de numele naşului ei, al marelui compozitor Christoph Willibald Gluck, creatorul Alcestei şi al Ifigeniei. Făcea parte din inventarul cafenelei, ca şi bătrâna casă din lemn de cireş, ca cele două mese de biliard peticite sau ca vasul de aramă pentru cafea. Masa lui era păzită ca un lucru sacru. Căci personalul cafenelei îi îndemna mereu amabil pe numeroşii clienţi şi agenţi ai lui Mendel să consume ceva, încât cea mai mare parte din câştigul datorat ştiinţei lui se aduna de fapt în taşca de piele pe care talul Deubler o purta la şold. În schimb, Mendel se bucura de multe privilegii. Telefonul îi sta la dispoziţie, i se păstrau scrisorile şi i se făceau toate comisioanele. Bătrâna de la toaletă, o femeie de treabă, îi peria haina, îi cosea nasturii şi în fiecare săptămâna îi ducea o legăturică la spălat. Numai pentru el era voie să se aducă prânzul de la restaurantul din apropiere şi în fiecare dimineaţă domnul Standhartner, patronul cafenelei, venea în persoană la masa lui să-i ureze bun venit (ce-i drept, de obicei fără ca Jakob Mendel, cufundat în cărţile lui, să-l observe). Fix la şapte jumătate intra în local şi nu-l părăsea decât o dată cu stingerea lămpilor. Cu ceilalţi clienţi nu vorbea niciodată, nu citea nicio gazetă şi nu băga da seamă nicio schimbare. Într-o zi, domnul Standhartner l-a întrebat politicos dacă nu citeşte mai bine la lumina electrică decât înainte la lumina spălăcită şi pâlpâitoare a lămpilor Auer. Mendel şi-a ridicat uimit privirea spre becuri: cu toată larma şi tot ciocănitul instalării, care ţinuse câteva zile, Mendel nu observase nimic. Numai prin cele două găuri rotunde ale ochelarilor, prin perechea de lentile scăpărătoare şi aspiratoare, se filtrau spre creierul lui miliardele de infuzorii negre ale literelor; orice altă realitate trecea pe lângă el ca un simplu zgomot. De fapt, el petrecuse mai mult de treizeci de ani, deci întreaga fracţiune trează a vieţii, numai acolo, la masa aceea pătrată — citind, comparând, calculând, într-un vis prelung, întrerupt numai de somn.

De aceea m-a cuprins un fel de spaimă, când am văzut masa de marmură de unde Jakob Mendel îşi împărtăşea oracolele, lucind părăsită, ca o lespede de mormânt în lumina serii. Abia acum, ajuns mai matur, înţelegeam ce valoare dispare cu orice om ca dânsul. În primul rând, fiindcă tot ce e unic în felul său devine din zi în zi mai preţios în lumea noastră care se uniformizează în chip fatal. În rândul al doilea, pentru că omul tânăr şi fără experienţă din mine, printr-o intuiţie profundă, îl iubise mult pe acest Jakob Mendel. Şi totuşi îl uitasem — e drept, în anii de război şi printr-o dăruire similară cu a sa propriei mele opere. Acum însă, lângă această masă goală, simţeam un fel de ruşine faţă de el şi în acelaşi timp o curiozitate reînnoită.

(1)Bubos (l. idiş).

(2) Minte (l. idiş).

(3) Bădăran (1. ebraică).