O poveste a lui Kipling

Azi se implinesc 2013-1936 ani de cand a murit Rudyard Kipling (ah, fir-ar, datorita noii culturi imi vine sa zic "Keep linging"), autorul uneia dintre cartile esentiale ale copilariei unor oameni (in special cei nascuti pana prin 1980), anume "Jungle Book". Multa lume, in special doamnele si domnisoarele sensibile, il cunosc mai degraba dupa poemul sau "If", care stoarce pretutindeni lacrimi, suspine si diverse alte sunete de aprobare. Iata una din povestile sale mai putin cunoscute:

Slugile Măriei Sale

Plouase necontenit şi din greu, vreme de o lună înche­iată, peste tabăra formată din treizeci de mii de oameni, câteva mii de cămile, de elefanţi, de cai, de boi şi de catâri care fuseseră concentraţi într-o localitate numită Raval Pindi, pentru a fi trecuţi în revistă de Viceregele Indiei. Acesta se pregătea să primească vizita Emirului din Afga­nistan, un domnitor sălbatic, dintr-o ţară şi mai sălbatică. Emirul adusese cu el o gardă personală formată din opt sute de călăreţi şi tot atâţia cai, care nu văzuseră până atunci niciodată un cantonament şi nici o locomotivă: oameni săl­batici şi cai sălbatici din funcul cel mai întunecat al Asiei Centrale. 

Kipling cu Mark Twain

       Era aproape sigur că în fiecare noapte o parte din caii aceştia îşi vor rupe căpestrele şi vor începe să galopeze în largul taberei, prin noroiul acoperit de întuneric; tot aşa cămilele speriate începeau să alerge în toate părţile şi să dea peste frânghiile cu care erau întinse corturile oameni­lor; vă puteţi deci închipui cât de neplăcute erau aceste în­tâmplări pentru cei care aveau nevoie de odihnă. Cortul meu era destul de departe de locul unde erau legate cămi­lele, aşa că-mi imaginam că sunt în deplină siguranţă. În­tr-o noapte însă aripa cortului fu dată la o parte şi imediat după aceea apăru capul unui om care striga cât îl lua gura:

— Ieşi repede, căci se apropie! Cortul meu a fost dărâmat! Înţelesei imediat ce vroia să spună şi după ce-mi trăsei cizmele, îmi luai mantaua de ploaie şi mă repezii afară. Vixen, foxterierul meu, ieşi pe cealaltă parte a cortului, şi numaidecât după aceea am auzit nişte răcnete şi mugete, pe urmă văzui prăjina din mijloc că începe să danseze şi să se agite ca un om beat. O cămilă se încurcase între frânghii şi cu toate că eram supărat şi ud până la piele, nu mă putui stăpâni să nu râd. O rupsei pe urmă la fugă, căci nu puteam bănui câte cămile scăpaseră din ţarc, şi puţin după aceea ajunsei destul de departe de tabără, bălăcind prin băltoa­cele care îmi ieşeau în cale.

Într-un târziu mă împiedicai de afetul unui tun, aşa că putui să-mi dau seama că am ajuns în liniile unde era arti­leria, postată pentru noapte. Cum nu eram deloc dispus să mai orbecăiesc prin întuneric şi noroi, îmi întinsei mantaua de ploaie peste ţeava unui tun şi, cu câteva prăjini pe care le găsii în apropiere, îmi făcui un fel de wigwam şi mă întinsei pe afetul unui al doilea tun, ca imediat să mă întreb încotro o fi apucat biata Vixen şi în ce parte mă găseam eu însumi în această clipă

Tocmai când era să aţipesc, am auzit zornăitul unor hamuri şi un nechezat stăpânit, iar în clipa următoare pe lângă mine trecu un catâr care îşi scutură urechile ude de ploaie. Catârul făcea parte dintr-o baterie de tunuri cu vizor, căci îl recunoscui fără greutate după zăngănitul de lanţuri şi de curele care erau legate de şaua lui căptuşită cu pături. Tunurile cu vizor sunt piese mici de artilerie, făcute din două bucăţi care trebuiesc înşurubate una într-alta când vrei să te serveşti de ele. Tunurile acestea se întrebuinţează în munţi şi în orice parte s-ar putea găsi o potecă pe unde să urce un catâr, iar în regiuni stâncoase sunt de cel mai mare folos.

După catâr venea o cămilă ale cărei picioare lungi şi şubrede lunecau prin clisa de noroi, iar gâtul lung i se legă­na în toate părţile, ca al unei găini zăpăcite. Din fericire învăţasem de la indigeni limbajul animalelor - nu al celor sălbatice ci al celor domestice - şi înţelesei ce li s-a întâm­plat. Cămila trebuie să fi fost chiar cea care se încurcase în cortul meu, căci o auzisem întrebând catârul:

— Ce să fac acum? Încotro să mă duc? M-am bătut cu o sperietoare albă care se agita în aer, dar a pus mâna pe o prăjină şi m-a lovit peste gât. (Acesta era stâlpul pe care fu­sese ridicat cortul meu, aşa că-mi făcu plăcere să aud ce spune). Să mai alergăm?

— Va să zică tu şi prietenii tăi, răspunse catârul, aţi răs­colit toată tabăra? Mâine în zorii zilei vă vor scutura puţin de praf, dar ca să-ţi dai seama ce înseamnă asta, voi încer­ca eu să-ţi dau o neînsemnată arvună.

Auzeam clinchetul hamului şi al lanţurilor de la şa, iar pântecele cămilei sună ca o tobă uriaşă sub cele două rân­duri de copite pe care le primi de la catâr.

— Altădată să faci bine să nu mai alergi ca o bezmeti­că printre catârii de la tunuri, strigând că e foc şi că au dat hoţii. Culcă-te aici şi nu-ţi mai legăna gâtul acela deşirat.

Cămila se întinse desfăcându-şi picioarele ca un com­pas şi după ce icni o dată, se aşeză pe jos. Prin întuneric se auzi o bătaie de copite apropiindu-se în cadenţă de ei, şi un cal voinic de trupă veni ca la paradă, apoi sări peste afe­tul altui tun de alături de mine şi se opri lângă catâr.

— Asta este o adevărată ruşine, zise el suflând pe nări. Săptămâna aceasta cămilele au intrat pentru a treia oară în ţarcul nostru. Cum va putea un cal să-şi păstreze puterile ca să fie în formă, când nu-l lasă niciodată să se odihnească? Cine umblă pe aici?

— Eu sunt, catârul de la afetul tunului numărul doi, din prima baterie de tunuri cu vizor, iar cel de colo este unul dintre prietenii voştri. Dar tu cine eşti?

— Numărul cincisprezece, Grupa E, din Escadronul nouă Lăncieri. Calul lui Dick Cunliffe. Fă-mi te rog şi mie puţin loc.

— Te rog să mă ierţi, zise catârul, e atât de întuneric în­cât nu se mai vede nimic. Nu ţi se pare că aceste cămile sunt nesuferite? Am ieşit din ţarcul nostru şi am venit în­coace, ca să-mi caut linişte şi odihnă.

— Domnii mei, bâlbâi cămila umilită, noaptea aceasta am avut vise urâte şi ne-am înspăimântat foarte. Eu nu sunt decât o cămilă de transport şi fac parte din regimentul 39 de infanterie indigenă, tocmai din cauza asta eu nu pot fi atât de vrednică cum sunteţi dumneavoastră, domnii mei.

— Atunci de ce nu cari bagajele regimentului 39 infan­terie în loc să alergi ca o bezmetică prin tabără? întrebă catârul.

— Au fost vise urâte, răspunse cămila, vă rog să mă iertaţi. Ce se aude, trebuie să o rupem din nou la fugă?

— Stai binişor, interveni catârul, că de unde nu, ai să-ţi rupi cataligele alergând printre tunuri, apoi ciuli urechea şi ascultă: Aceştia sunt boii! Pe legea mea, tu şi cu prietenii tăi aţi răscolit toată tabăra, şi nu e lucru tocmai uşor să pui în picioare cireada de boi care trag la baterie.

Am auzit un lanţ greu târându-se pe pământ şi imediat după aceea apăru o pereche de boi albi înjugaţi care mer­geau trişti alături; animale din acelea care sunt înhămate la tunurile grele de asediu, când elefanţii refuză să mai înain­teze sub ploaia de gloanţe; pe urma lor venea un alt catâr mai tânăr, care aproape călca pe lanţul ce-l târau după ei, şi striga disperat: “Billy”.

— Acesta este unul dintre recruţii noştri, lămuri catârul cel bătrân, şi mă cheamă pe mine. Încoace tinere şi nu mai striga, căci întunericul nu face rău nimănui.

Boii se culcară şi începură să rumege tihniţi, dar catâ­rul cel tânăr se strânse alături de Billy.

— S-au întâmplat lucruri îngrozitoare, Billy, zise catâ­rul. Au dat buzna în ţarcul nostru. Ce crezi, au de gând să ne ucidă?

— Mi-ar face multă plăcere să-ţi pot arde o pereche de copite, numărul unu, răspunse Billy. Cine a mai văzut uncatâr de paisprezece şchioape, cu educaţia pe care o ai tu, ca să facă bateria de ruşine în faţa acestor domni?

— Ia-o domol, dragul meu! interveni calul. Ştii foarte bine că la început întotdeauna este aşa. Eu când am văzut om pentru întâia dată (asta s-a întâmplat în Australia şi aveam trei ani) am alergat îngrozit o jumătate de zi, dar dacă aş fi văzut atunci o cămilă, cred că aş mai alerga şi astăzi. Aproape toţi caii noştri pentru cavaleria engleză sunt aduşi în India de-a dreptul din Australia şi dresaţi chiar de oameni de trupă.

— Este destul de adevărat, răspunse Billy, dar pentru atâta lucru nu mai tremura, tinere. Prima dată când mi-au pus şi mie hamul în spinare împreună cu şaua şi lanţurile, m-am ridicat pe picioarele dinainte şi am început să car cu copitele dinapoi, până ce am făcut praf tot ce era în jurul meu. Pe vremea aceea încă nu cunoşteam toate tainele meşteşugului de a zvârli cu copitele, dar cu toate acestea cei din baterie spuneau că aşa ceva n-au mai văzut niciodată.

— Bine, dar de astă dată nu a fost vorba nici de ham nici de lanţuri, ripostă catârul cel tânăr. Era ceva ca nişte trun­chiuri de copaci care grohăiau şi s-au repezit în ţarcul nos­tru; mie mi s-a rupt căpăstrul şi nu mi-am mai găsit condu­cătorul; nu te-am putut găsi nici pe dumneata, Billy, de aceea am fugit încoace împreună cu domnii aceştia.

— Hm, făcu Billy, eu când am auzit că s-au speriat că­milele, am rupt-o la fugă de unul singur. Dar se vede că atunci când un catâr de baterie şi mai ales de la tunuri cu vi­zor numeşte boii de la tunuri „domni”, trebuie să fie grozav de speriat. Cine sunteţi voi aceia care v-aţi aşezat acolo?

Boii îşi înghiţiră rumeguşul şi răspunseră amândoi din­tr-odată:

— Noi suntem jugul al şaptelea de la primul tun greu de asediu. Noi dormeam când au venit cămilele, dar când au început să ne calce în picioare, ne-am ridicat şi am plecat, căci e mult mai bine să te poţi întinde liniştit, chiar în noroi, decât să fii călcat în picioare în aşternut proaspăt. Prietenului dumitale care este aici de faţă i-am spus că nu este nicio pricină de spaimă, dar se vede că el ştie mai multe decât noi şi s-a gândit că e mai bine astfel. Uuh!

Pe urmă începură din nou să rumege.

— Iată ce înseamnă să te înspăimânţi tinere. Ai ajuns să râdă de tine şi boii de la baterie... Cred că nu se poate să nu-ţi facă plăcere, ce zici?

Am auzit cum îi clănţăneau dinţii şi tânărul catâr părea că spune ceva, anume că lui nu-i e frică de niciun fel de halcă de bou din lume; boii însă se mulţumiră să-şi apropie capetele unul de altul, de li se auziră coamele lovindu-se între ele, şi continuară să rumege liniştiţi.

— După spaima pe care ai tras-o, nu mai fi acum şi su­părat, căci aceasta e cea mai urâtă dovadă de laşitate, zise calul. Cred că i se poate trece oricui cu vederea când se sperie în timp de noapte din cauza lucrurilor pe care nu le poate pricepe. Noi am scăpat din ţarcurile noastre de nenu­mărate ori şi am rupt-o la goană cu toate că eram o herghe­lie de patru sute cincizeci de cai, numai din cauză că un mânz proaspăt sosit a început să ne înspăimânte cu nişte poveşti despre un fel de şerpi care se găsesc în Australia. Eram îngroziţi de moarte şi am rupt căpestrele ca să putem fugi.

— Toate acestea sunt bune şi frumoase, când eşti în ta­bără. Nu zic că după ce am stat la grajd o zi sau două, nu mi-aş pierde şi eu răbdarea din cauza unui lucru de nimic; bine, dar ce faci în timpul serviciului?

— Asta e altă căciulă, răspunse calul. Dick Cunliffe este în şa, şi-i simt genunchii cum mi se înfig în coaste, aşa că n-am altceva de făcut decât să mă uit bine unde pun pi­ciorul înainte, să mă ţin bine pe cele dinapoi şi să bag de seamă încotro mă duce frâul.

— Ce va să zică asta: să bagi de seamă încotro te duce frâul?

— Ei comedie, sforăi calul, doar nu cumva vrei să afirmi că în meseria ta nu te-au învăţat până acum ce înseamnă să bagi de seamă încotro te duce frâul? Nu faci o ceapă degerată, dacă nu înţelegi să te întorci ca o sfârlează ime­diat ce simţi că frâul se întinde pe gâtul tău. Asta poate în­semna viaţă sau moarte pentru omul pe care-l duci în spi­nare, dar în acelaşi timp poate însemna viaţă sau moarte şi pentru tine. De cum simţi frâul strâns pe gât trebuie să te întorci roată pe picioarele dinapoi. Dacă se întâmplă să nu ai loc ca să te poţi întoarce, trebuie să te ridici în două pi­cioare şi să te întorci în jurul tău. Asta înseamnă să bagi de sea­mă încotro te duce frâul.

— Pe noi nu ne învaţă în felul acesta, răspunse Billy cu indiferenţă. Nouă ni se spune să urmăm omul care ne duce de căpăstru şi să mergem înainte, când ne îndeamnă, sau să dăm înapoi, când ne porunceşte. La urma urmelor cred că este acelaşi lucru şi una şi alta. Dar acuma spune-mi, rogu-te, meşteşugul acesta de fantezie şi de paradă, care de alt­fel trebuie să fie destul de neplăcut pentru picioarele tale, la ce foloseşte?

— Asta depinde, răspunse calul. De cele mai multe ori trebuie să mă reped în mijlocul unei grămezi de oameni cu capetele zbârlite şi în mâini cu cuţite - cuţite lungi şi luci­toare, mult mai agere decât cuţitul veterinarului - şi trebuie să bag de seamă ca cizma lui Dick să ajungă exact până lângă cizma omului care este alături de el, dar fără să o încalece. Alături de ochiul meu drept văd lancea lui Dick şi-mi dau numaidecât seama că nu e nicio primejdie, dar n-aş vrea să fiu în locul omului sau al calului care se gă­seşte în drumul nostru când ne repezim la înghesuială.

— Cuţitele lovesc? întrebă catârul cel tânăr.

— Aoleo... Într-un rând am fost lovit în piept de un cu­ţit, dar asta nu s-a întâmplat din vina lui Dick...

— Cred că eu aş fi avut de lucru cu cel din vina căruia am primit lovitura, declară tânărul catâr.

— Nu trebuie să cercetezi niciodată, ripostă calul. Dacă nu ai încredere în omul care te conduce, atunci e mai bine să o rupi la fugă chiar de la început. Tot aşa fac şi unii din­tre ai noştri, şi eu nu-i dezaprob din cauza aceasta. După cum v-am spus, lovitura n-a fost din vina lui Dick. Omul căzuse, şi ca să nu-l calc în picioare, m-am întins să sar; în clipa aia mi-a dat o lovitură de jos în sus. Când mi se va mai întâmpla aşa ceva, nu voi mai sări, ci voi călca pe el cu sete.

— Hm, făcu Billy, mi se pare caraghios ceea ce spui. Cuţitele nu sunt bune niciodată. E mult mai bine să urci o potecă de munte, în spinare cu o şa bine încinsă, să te prop­teşti zdravăn în toate patru picioarele şi să deschizi bine urechile; pe urmă te opinteşti şi te strecori ca un şarpe, până ajungi la sute de metri deasupra tuturor, apoi te opreşti pe o muchie unde nu este mai mult loc decât exact cât îţi trebuie ca să-ţi aşezi copitele. Când ai ajuns aici, te opreşti şi nu mai faci nicio mişcare... şi nu ceri niciodată conducătorului ca în astfel de împrejurări să te mai ţină de căpăstru, tinere... ci stai binişor până când se montează tunul... pe urmă te uiţi cum plouă în vale, printre ramu­rile copacilor, la sute de metri dedesubtul tău, de parcă ar spulbera cineva seminţe de mac...

— Nu ţi se întâmplă niciodată să te poticneşti? întrebă calul.

— Se spune că atunci când un catâr se poticneşte, poţi pune cercei în urechea unei găini, răspunse Billy. Din când în când se mai întâmplă ca o şa prost încinsă să dea peste cap un catâr, dar aceasta se întâmplă rareori. Mi-ar plăcea să-ţi pot arăta cum merge meseria noastră, căci e minunată. Mie mi-au trebuit trei ani încheiaţi pentru ca să pot înţelege ceea ce-mi spuneau oamenii. Tot meşteşugul este să te fereşti ca trupul tău să se profileze pe seninul cerului, căci în felul acesta rămâi descoperit şi oamenii trag asupra ta. Adu-ţi aminte de asta tinere. Ascunde-te întotdeauna cât poţi mai bine chiar dacă ar fi să faci un înconjur de un kilo­metru de la drumul bătătorit. Când facem astfel de urcu­şuri, eu merg întotdeauna în fruntea bateriei.

— Cum adică, să fii împuşcat şi să nu te poţi repezi în grămada de oameni care trag asupra ta? ripostă calul îngân­durat. De aşa ceva eu n-aş fi capabil, căci mi-ar veni poftă să plec la atac împreună cu Dick.

— Nu se poate, căci imediat ce eşti pe poziţie, îţi dai seama că de asta se însărcinează bateria. Aceasta este tacti­că ştiinţifică şi foarte simplă; cuţitele însă, ptiu...

Cămila de bagaje mişca mereu capul pe o parte şi pe alta a trupului şi aştepta ca să se poată băga şi ea în vorbă. Pe urmă am auzit că-şi drege nerăbdătoare glasul şi spune:

— Am făcut şi eu puţin război, dar e adevărat că nu am urcat poteci pe munţi şi nici n-am galopat cum spune calul.

— Nu mai spune. Dar fiindcă veni vorba, ripostă Billy, trebuie să-ţi spun că nici nu ai aerul să fii capabilă să urci poteci de munte sau să galopezi... Haide, spune-ne şi nouă, burdufule, cum ai făcut?

— Cât se poate de simplu, răspunse cămila. Ne culcăm toate...

— Aoleo, dar asta ce o mai fi, murmură calul printre dinţi. Auzi, culcate!...

— Ne culcăm... caravana de o sută de cămile cel puţin, continuă dromadera, în careu cât se poate de larg, iar oa­menii îngrămădesc bagajele şi şeile pe partea din afară a acestui careu Pe urmă încep să tragă cu puşca peste trupu­rile noastre, pe toate laturile careului.

— Ce fel de oameni trag cu armele? Oricine trece pe acolo? întrebă calul. Ne-au învăţat şi pe noi la manej să ne culcăm şi să lăsăm călăreţii să tragă cu arma pe deasupra noastră, dar singurul om în care aş avea încredere pentru această încercare, ar fi Dick Cunliffe, căci ţeava armei mă gâdilă pe spinare, şi-afară de asta nu pot vedea nimic cu capul întins pe pământ.

— Ce importanţă are cine trage pe deasupra ta, răspunse cămila, când în apropierea ta sunt o mulţime de oameni şi de cămile, şi nori grei de fum deasupra. Mie nu mi-e frică niciodată când lupta este în toi, de aceea aştept liniştită să văd ce este.

— Cu toate acestea ai vise urâte şi răscoleşti toată ta­băra în timp de noapte, interveni Billy. Ei bine, eu cred că înainte de a mă întinde pe pământ, nu vorbesc de culcare, capul omului care ar trage cu arma peste mine şi copitele mele, ar avea să-mi spună ceva... Aţi mai auzit o astfel de inepţie?

Urmă o lungă tăcere, după care un bou de la tunurile de asediu ridică fruntea şi zise:

— Toate acestea sunt caraghioslâcuri, căci pentru a te lupta nu există decât un singur fel.

— Ei haide, spune înainte, îl îndemnă Billy. Te rog să nu-ţi fie ruşine din cauză că sunt şi eu de faţă. Îmi închipui că voi plecaţi la luptă săltând în vârful cozii! Nu e aşa?

— Un singur fel, repetară boii dintr-odată (probabil erau gemeni) şi acesta este următorul: să pui la tânjeală cele douăzeci de juguri ale noastre, în faţa tunului de asediu, imediat ce auzi că Două Cozi începe să buciume din trom­pă. (În tabără elefantul este poreclit Două Cozi).

— Dar din ce cauză începe să buciume Două Cozi? în­trebă catârul cel tânăr.

— Ca să dea de ştire că el nu vrea să se mai apropie de norul de fum care este în faţa lui... Două Cozi e mare secă­tură... Noi începem să ne opintim toţi dintr-o dată... Haeva... Hullah... Haeva... Hullah! Noi nu ne căţărăm nici ca pisicile şi nici n-o rupem la fugă ca juncanii, ci mergem în pas domol pe câmp deschis, toate cele douăzeci de juguri, până când ne opresc; pe urmă ne aşternem la odihnă şi tu­nurile grele încep să stea de vorbă cu câte un oraş ascuns în dosul zidurilor făcute din pământ bătut. Pereţii încep să cadă sfărâmaţi şi norii de praf plutesc în aer, de-ţi vine să crezi că sute de cirezi se întorc la grajduri.

— În timpul acesta voi vă apucaţi să paşteţi? întrebă catârul cel tânăr.

— Atunci sau altădată, e totuna, căci hrana e bună ori­când. Paştem până când vin să ne înjuge din nou, ca să du­cem tunul acolo unde s-a oprit Două Cozi. Se întâmplă câ­teodată ca din oraş să răspundă tunuri, şi câte unul dintre ai noştri să fie omorât, dar în cazul acesta rămâne cu atât mai multă iarbă de păscut pentru ceilalţi. Aceasta este soarta fiecăruia... nimic altceva. Cu toate acestea Două Cozi e o mare secătură... Acesta este felul în care trebuie să te lupţi... Noi amândoi suntem fraţi şi am venit din Hapur. Tatăl nos­tru a fost taurul sfânt al lui Shiva. Atâta avem de spus...

— Ei bine, mi se pare că în noaptea aceasta am mai învăţat câte ceva, zise calul. Dar dumneavoastră domnilor, cei de la tunurile cu vizor, mai aveţi poftă de mâncare, când tunurile grele încep să tragă şi Două Cozi vine după voi?

— Asta ar fi tot atâta, ca atunci când ne-am trânti jos şi am lăsa oamenii să tragă peste noi, sau ne-am repezi între cei cu cuţitele. În viaţa mea n-am auzit aşa palavre. Un colţ solid de stâncă, încărcătură bine echilibrată, un conducător în care să ai toată încrederea că te va lăsa să pui piciorul unde vrei, acestea sunt condiţiile în care aş accep­ta să fiu catârul orişicui; cât despre altceva... nici prin gând nu-mi trece, zise Billy şi bătu din picior.

— Fireşte, continuă calul, nu fiecare este făcut din ace­laşi aluat, şi bag de seamă că familia dumitale din partea tatălui, ar fi incapabilă să înţeleagă anumite lucruri.

— Nu te lega de familia mea, ripostă Billy (niciunui ca­târ nu-i place să i se aducă aminte că tatăl lui a fost măgar). Tatăl meu a fost un domn din miazăzi care ar fi fost în stare să pună pe goană orice cal l-ar fi ieşit în cale. Bagă în cap ceea ce-ţi spun, Brumby.

Brumby înseamnă cal sălbatic, fără niciun fel de as­cendenţi în familie. Gândiţi-vă ce-ar zice un cal de rasă dacă l-ai trata drept gloabă şi vă puteţi închipui cum se simţi calul acesta din Australia auzind riposta catârului. Ii văzui albul ochilor lucind prin întuneric.

— Ascultă, corcitură adusă din Malaga, răspunse calul scrâşnind din dinţi, te voi face numaidecât să înţelegi că din partea mamei eu sunt înrudit cu Carbine, cel care a câş­tigat premiul Melbourne, iar în ţara de unde vin eu, nu sun­tem obişnuiţi să trecem cu vederea prostiile unui catâr cu limbă de papagal şi cap de purcel, chiar dacă face parte dintr-o baterie de petardieri care împuşcă şi cu fasole. Eşti gata să începem?

— Sus, pe picioarele dinapoi, râncheză Billy.

Amândoi se încordară pe picioare şi mă aşteptam să se încingă o bătaie în toată forma, când din întuneric se auzi un trâmbiţat prelung şi din partea dreaptă cineva strigă:

— Ce, vă apucaţi să vă bateţi acolo, copii? Liniştiţi-vă!

Se lăsară în patru picioare şi începură să sforăie cu scârbă, căci nici calul şi nici catârul nu suportă ca alături de el să vorbească elefantul.

— E Două Cozi, zise calul. Eu nu pot să-l sufăr când îl văd cu câte o coadă la fiecare extremitate a trupului. Două cozi pentru unul singur, găsesc că e prea mult.

— Sunt de aceeaşi părere, aprobă Billy, apropiindu-se de cal, ca să mai prindă curaj. În această privinţă ne înţele­gem perfect.

— Cred că acest sentiment îl datorăm mamei noastre, răspunse calul, şi nu văd pentru ce ne-am ciondăni din cau­za unui lucru de nimic!... Ascultă, Două Cozi! Eşti legat?

— Fireşte că sunt, răspunse Două Cozi şi chicotul îi gâlgâi în lungul trompei. M-au legat de ţăruşi pentru noapte... Am auzit ce spuneaţi adineauri, dar n-aveţi nici o grijă, căci eu nu vin să vă supăr.

Boii şi cămila murmurară cu jumătate de glas:

— Grijă din cauza lui Două Cozi? Ce copilărie! Apoi boii continuară: Ne pare foarte rău Două Cozi că ai auzit ce s-a vorbit aici, dar cu toate acestea este adevărat. Pentru ce ţi-e frică să mergi înainte, când tunurile încep să vor­bească între ele?

— Uite ce, răspunse Două Cozi şi se scărpină cu un pi­cior dinapoi în genunchiul celuilalt, cum ar face un copilaş care se pregăteşte să spună o poezie. Nu sunt tocmai sigur că voi aţi putea înţelege motivele.

— Nu ştiu dacă vom înţelege, dar una ştim, anume că tunurile trebuie duse până la capăt.

— Ştiu foarte bine, şi mai ştiu că voi sunteţi mult mai vrednici decât vă arătaţi. Cu mine însă este altceva. Zilele trecute comandantul bateriei mele mi-a spus pachiderm anacronic.

— Acesta este probabil un mod nou de a te lupta? între­bă Billy care începuse să-şi vină în fire.

— Fireşte, voi n-aveţi de unde şti ce înseamnă asta. Eu, însă, ştiu; asta înseamnă nici albă, nici neagră, ceea ce este exact cazul meu. Eu îmi dau seama ce urmează după ex­plozia unui obuz, dar voi, boii, n-aveţi habar de aşa ceva.

— Eu pot să-mi dau seama, zise calul, şi cred că sunt pe aproape de adevăr, dar, cât pot, caut să nu mă gândesc la aşa ceva.

— Eu pot vedea mai bine decât voi, şi mă gândesc mai mult. Eu am de apărat din cauza trupului meu uriaş o porţi­une mult mai mare decât ceilalţi, şi ştiu dinainte că dacă mă voi îmbolnăvi, nimeni nu va şti cum trebuie să mă în­grijească. Tot ce-mi pot face în astfel de cazuri, este să oprească simbria conducătorului meu, în care eu nu pot avea nici un fel de încredere.

— Aha, asta explică multe... Eu, însă, pot avea toată în­crederea în Dick, zise calul.

— Un regiment de oameni ca Dick nu m-ar putea face să mă schimb, chiar dacă i-aş purta în spinare. Eu ştiu des­tule pentru ca să nu mă simt bine în anumite împrejurări, dar tot nu ştiu de ajuns, pentru a merge înainte când pre­simt că trebuie să mă opresc.

— Nu prea înţelegem, ziseră boii.

— Ştiu că nu înţelegeţi şi nici nu am vorbit cu voi, căci voi nu ştiţi ce este sângele.

— Ba ştim, răspunseră boii. E ceva roşu care înmoaie pământul şi miroase.

Calul zvârli cu picioarele şi sări de câteva ori în aer, apoi începu să necheze.

— Nu mai vorbiţi de sânge, căci încep să-i simt mirosul numai când mă gândesc la el. Îmi vine să o rup la fugă, imediat ce aud de sânge şi văd că Dick nu este cu mine.

— Nu vezi că nu e niciun fel de sânge în apropierea noastră? De ce eşti tâmpit, ripostară boii şi cămila.

— E ceva îngrozitor despre care nu-mi place să vorbesc, dar de fugit tot îmi vine să fug, zise calul.

— Tocmai aici voiam să ajung, interveni Două Cozi şi începu să dea din coadă pentru a le explica în ce fel stau lucrurile.

— Păi, suntem aici de cum s-a întunecat, răspunseră boii.

Două Cozi începu să bată din picioare de-i zăngăniră inelele de fier pe care le purta.

— Tăceţi, căci n-am vorbit cu voi. Voi sunteţi incapabili să vedeţi ce se petrece în capetele voastre.

— Fireşte că nu. Noi vedem cu cei patru ochi pe care îi avem, numai lucrurile din afară, drept înainte.

— Dacă eu n-aş fi bun de altceva decât de atât, voi n-aţi mai avea nevoie să trageţi la tunuri. Dacă aş semăna cu căpitanul meu, în capul căruia se văd lucrurile ce vor urma, mult înainte de a deschide focul, şi care tremură ca o vargă, dar tot nu o ia la fugă; cum zic, dacă aş semăna cu căpita­nul, aş trage eu tunurile în locul vostru. În orice caz, dacă aş fi fost atât de deştept ca el, eu n-aş fi azi aici. Aş fi rege în junglă, cum am mai fost odată; aş dormi zile întregi şi aş face baie când mă trage inima. N-am mai făcut o baie bună de o lună de zile.

— Toate bune şi frumoase, dar cu asta n-am lămurit lu­crurile, oricât le-am lungi, conchise catârul.

— Ssst, interveni calul, mi se pare că eu am înţeles ce vrea să spună prietenul Două Cozi.

— Peste câteva clipe vei putea înţelege şi mai bine, răs­punse Două Cozi supărat. Deocamdată, spuneţi-mi care este motivul că asta nu vă place, şi ridicând trompa începu să buciume furios din ea.

— Opreşte, strigară amândoi deodată, atât catârul cât şi calul, şi i-am auzit bătând furioşi din copite şi tremurând, căci mugetul unui elefant în timpul nopţii este întotdeauna fioros.

— Nu mă voi opri deloc, până ce nu-mi veţi spune mo­tivul pentru care nu vă place. Hrrum! Hrr! Hrump! Hrra! în clipa următoare se opri pe neaşteptate şi, auzind un scâncet prin întuneric, îmi dădui seama că Vixen dăduse de urma mea. Căţeluşa mea ştia ca şi mine că elefantul nu se teme de nimic în lume ca de un câine care latră; tocmai de aceea începu să sară în jurul lui Două Cozi şi să latre, repezindu-se la picioarele lui.

— Pleacă de aici, căţelule, strigă elefantul. Nu mă gâdila la glezne, că-ţi dau un picior de-ţi trece pofta. Haide, căţeluşule... haide, cuţu. Du-te acasă, jogodie, şi nu mai lătra. De ce nu vine cineva să-l gonească de aici, să nu mă muşte?

— Tare mă tem, zise Billy întorcându-se spre cal, că prietenul nostru Două Cozi se teme şi de umbra lui. Dacă mi-ar fi dat mie porţie dublă de hrană pentru fiecare câine pe care l-am plesnit în tabără cu copitele, astăzi aş fi cel puţin atât de mare cât Două Cozi.

Fluierai şi Vixen veni în goană spre mine. Era plină de noroi de sus şi până jos şi, după ce mă linse pe nas, îmi po­vesti lunga ei păţanie în timpul cât mă căutase prin tabără. Nu-i spusesem până acum că eu înţeleg limba animalelor, căci şi-ar ft permis faţă de mine cine ştie ce obrăznicii, de aceea o înfăşurai în mantaua mea de ploaie, în timp ce Două Cozi bătea pământul sforăind şi vorbind singur:

— E extraordinar! Nemaipomenit, spunea el. Acesta este răul de care suferă toată familia noastră. Unde s-o fi ascuns jigodia asta?

Am simţit ca începe să pipăie cu trompa în jurul lui.

— Cred că fiecare îşi are slăbiciunea lui, continuă el strănutând. Tot aşa şi dumneavoastră, domnilor, păreaţi foarte alarmaţi când am început adineauri să bucium din trompă, nu este aşa?

— Nu tocmai alarmaţi, răspunse calul, dar îmi face im­presia că am pe spinare nişte ţânţari în loc de şa. Te rog să nu începi din nou.

— Eu mă sperii de un căţel, cămila asta de aici se sperie de ceea ce visează noaptea.

— Cred că e foarte bine pentru noi că nu trebuie să ne luptăm cu toţii în acelaşi fel, interveni calul.

— Eu mă mir, zise catârul cel tânăr care tăcuse vreme îndelungată, de ce o fi trebuind în general ca noi să luptăm.

— Pentru că aşa ni se porunceşte, sforăi calul cu dispreţ.

— Serviciu comandat, adăugă Billy clămpănind din fălci.

— Hukm Hai! (Aşa e porunca) zise cămila gâlgâind din gât, iar Două Cozi şi boii repetară după ea: “Hukm Hai!”.

— Bine, dar cine dă ordinele? întrebă catârul cel tânăr.

— Omul care merge înaintea ta, cel care te încalecă, cel care te duce de căpăstru sau cel care îţi suceşte coada, răs­punseră unul după-altul Billy, calul, cămila şi boii.

— Dar lor cine le dă ordine?

— Ei, tinere, prea multe vrei să ştii, ripostă Billy, şi s-ar putea ca drept răspuns să primeşti o lovitură de copită. Treaba ta este să asculţi de ce-ţi spune omul care te duce şi să nu întrebi niciodată nimic.

— Are dreptate, interveni Două Cozi, eu însă nu pot as­culta întotdeauna, căci la mine, cum v-am spus, nu e nici albă, nici neagră; totuşi, Billy are dreptate. Ascultă de omul care merge alături de tine, căci altfel opreşti toată ba­teria în drum, şi pe deasupra te mai scutură şi de praf.

Boii de la baterie se ridicară să plece:

— S-a făcut ziuă, ziseră ei. Ne întoarcem în ţarcurile noastre E adevărat că noi nu vedem decât ce este înaintea noastră şi nici prea deştepţi nu suntem, dar tot atât de ade­vărat este că în noaptea aceasta noi am fost singurii în ta­bără care nu s-au înspăimântat. Noapte bună, bravilor.

Nu răspuse nimeni şi, într-un târziu, calul, ca să schim­be vorba, întrebă:

— Unde este căţelul? Un căţel însemnează întotdeauna că este şi un om prin apropiere.

— Aici sunt, lătra Vixen de sub afetul de tun, alături de stăpânul meu. Tu, cămilă bătrână şi fără minte, ai dărâmat cortul stăpânului, care, din cauza aceasta, este foarte supărat.

— Tii, te pomeneşti că este un om alb pe aici? întrebară boii.

— Ba bine că nu, răspunse Vixen, sau poate credeai că stăpânul meu este un cirezar negru?

— Uaa! Muu! Uaa! făcură boii. Hai să plecăm de aici mai repede!

Începură să se bălăcească în noroi şi se aranjară atât de bine încât jugul le rămăsese încleştat în proţapul unui cheson de muniţii.

— Aşa vă trebuie, strigă Billy. Ce vă zbateţi aşa? Va tre­bui să staţi acolo până se face ziuă. Ce e cu voi? întrebă el foarte liniştit.

Boii sforăiră pe nări, cum fac animalele domestice în India când sunt speriate, şi începură să se opintească în jug, intrând tot mai adânc în noroi, până ce lunecară şi căzură în genunchi ca să nu se mai ridice. Apoi începură să mu­gească sălbatic.

— Dacă nu staţi liniştiţi, vă veţi rupe grumajii în jug, strigă calul. Dar ce aveţi voi cu oamenii albi? Eu trăiesc bine cu ei.

— Oamenii aceştia ne mănâncă. Mai opinteşte-te o dată, zise boul de hăis.

Jugul se auzi pârâind, pe urmă se rupse în două şi boii se ridicară şi dispărură în tulbureala dimineţii.

Nu ştiusem până acum de ce animalele din India sunt atât de speriate când văd englezi. Oamenii aceştia mănâncă fără nici o sfială carne de vită, ceea ce nici un păstor indi­gen nu face, şi e foarte firesc ca astfel de gusturi să nu le con­vină nici boilor.

— Să mă bată cu lanţurile care ţin loc de şleauri dacă mi-ar fi trecut prin minte că şi două namile ca boii aceştia se mai pot speria de ceva, zise Billy.

— Nu face nimic. Eu mă duc să văd cine este albul aces­ta, căci după câte ştiu eu, mai toţi au ceva prin buzunare, zise calul.

— Atunci eu te las, căci n-aş putea spune că mă prăpădesc cu firea din cauza lor. Afară de asta, albii care nu au un loc scutit unde să poată dormi în timp de noapte, sunt de obicei hoţi şi eu am în spinare lucruri care sunt proprie­tatea guvernului. Haide, tinere, să ne întoarcem în ţarcul nostru. Noapte bună, Australia! Cred că la parada de mâine ne vom vedea. Noapte bună, burdufule, şi caută să nu te mai împiedici altă dată! Noapte bună, Două Cozi. Dacă o fi să ne mai întâlnim, fii bun şi nu suna din trompă, căci ne strici rândurile.

Bătrânul Billy plecă, mişcându-şi greoi picioarele înţe­penite, cum se cuvine unui soldat îmbătrânit în slujbă; calul veni să mă miroasă şi-i dădui câteva pişcoturi, în timp ce Vixen, care este o căţeluşă foarte vanitoasă, începu să-i tragă la braşoave despre nenumăratele herghelii pe care le aveam noi doi.

— La parada de mâine vin şi eu cu docarul. Tu în ce parte vei fi? întrebă căţeluşa.

— Pe partea stângă a escadronului al doilea. Eu sunt cel care dă cadenţa trupei noastre, domnişoară, răspunse calul politicos. A sosit, însă, vremea să mă întorc la Dick. Mi-e coada plină de noroi şi îi trebuie două ceasuri încheiate până să mă prepare pentru parada de mâine.

Marea revistă a celor treizeci de mii de oameni avu loc a doua zi după-amiază, iar Vixen şi cu mine găsirăm un loc foarte bun alături de Vicerege şi de Emirul Afganistanului, care purta o enormă căciulă neagră de astrahan, în faţă cu o stea numai din diamante. Prima parte a revistei fu strălu­citoare, regimentele treceau prin faţa noastră rânduri-rânduri, ca valurile apei, ridicând picioarele ritmic şi ţevile armelor în linie dreaptă, până când simţirăm că ochii încep să ni se împăienjenească. Veni apoi cavaleria, care trecea în sunetele marşului Bonnie Dundee, şi Vixen ciuli urechea şi se ridică în picioare pe marginea docarului. Al doilea escadron de lăncieri trecu în trap, ca o perdea de umbre, şi aici văzurăm calul nostru cu coada ca un caier de mătase, cu o ureche îndreptată în sus şi una ciulită. Picioarele şi le repezea înainte ca în ritmul unui vals, şi el dădea tactul pentru întregul escadron. Veniră apoi tunurile grele şi îl văzurăm pe Două Cozi, iar după el veneau alţi elefanţi înhămaţi în rând la tunurile de asediu, şi la urmă de tot, douăzeci de perechi de boi înjugaţi. Al şaptelea jug era nou, iar boii păreau trişti şi obosiţi. Ultimii care trecură, fură bateriile tunurilor cu vizor şi Billy mergea de parcă el ar fi fost comandantul întregii trupe. Începui să aplaud nu­mai eu singur, dar Billy pentru nimic în lume nu ar fi privit nici la stânga, nici la dreapta.

Ploaia începu să curgă din nou şi din cauza ceţei o vreme nu mai puturăm vedea ce fac trupele. Oamenii făcuseră un enorm semicerc în mijlocul câmpului, desfăşurându-se în coloană. Această coloană se îngroşa şi se lungea mereu, zid vajnic de oameni, de cai şi de tunuri, până când avu trei sferturi de kilometru de la un capăt la altul. Pe urmă oame­nii porniră de-a dreptul spre Vicerege şi Emir, iar când se apropiară, pământul începu să se cutremure sub paşii lor, ca bordul unui vapor în adâncul căruia au început să trepi­deze maşinile.

Dacă nu ai asistat la aşa ceva, este peste putinţă să-ţi imaginezi efectul pe care îl face o astfel de masă de oameni prăvălită înainte. Mă uitai la Emir; până acum nu dăduse niciun semn de mirare şi nu făcuse niciun gest. De astă dată însă văzui că deschide ochii mari, tot mai mari, de aproape îi ieşeau din orbite şi, lăsând frâul pe gâtul calului, se uită înapoi. Câteva secunde păru că e gata să tragă sabia şi să se repeadă să-şi taie drum printre bărbaţii şi femeile engleze care erau îngrămădiţi în trăsurile postate la spatele lui.

Apoi, deodată, coloana se opri, pământul nu mai fre­măta, armata dădu onorurile şi treizeci de fanfare începură să cânte toate dintr-odată. Parada se isprăvise şi regimen­tele începură să se întoarcă în taberele lor, în timp ce muzi­ca unui regiment de infanterie intona:

În arcă intră câte două

Dobitoacele împreună,

Ura!

Câte două patrupede,

În arcă intră la rând

Elefantul cu catârul alături,

În arcă, şi afară plouă!

L-am auzit pe un comandant cărunt, venit cu Emirul din partea de miazănoapte a Asiei, întrebând un ofiţer indigen:

— Spune-mi, cum de aţi reuşit să înfăptuiţi această pa­radă minunată?

— S-a dat un ordin pe care toată lumea l-a executat, răs­punse ofiţerul.

— Bine, dar animalele sunt tot atât de înţelegătoare ca şi oamenii?

— Ele ascultă, ca şi oamenii. Catârul, calul, elefantul sau boii ascultă de conducătorul lor, acesta ascultă de sergent, sergentul ascultă ce spune locotenentul, locotenentul exe­cută ce i-a comandat căpitanul, căpitanul ascultă ce spune colonelul, colonelul execută ce spune brigadierul, care co­mandă trei regimente, iar brigadierul ascultă de general, care primeşte ordinele de la Vicerege, şi acesta este în sluj­ba Măriei Sale, împărăteasa. Aşa am reuşit să organizăm parada.

— Ar fi bine ca lucrurile să se petreacă tot aşa şi în Af­ganistan, căci acolo nimeni nu ascultă decât de propria lui voinţă.

         — Tocmai din cauza aceasta, adăugă ofiţerul indigen, răsucindu-şi mustaţa, Emirul vostru, pe care voi nu-l ascul­taţi, trebuie să vină aici ca să primească ordinele Vicere­gelui nostru.