Partasul lui Garleanu

Părtaşul

Soldatul Pintilie Gheorghe era învinuit că furase în Sâmbăta Paştilor câţiva saci cu orz şi că apoi îi vânduse. Santinela ce încuviinţase aceasta era adusă înaintea consiliului, ca părtaşă la furt.

Vinovatul mărturisise hoţia. El o îndeplinise, pe când de santinelă la orzărie era Neculai Oană, recrut din anul acela, un biet om, luat în oaste pe nevăzutele, şi pe care, de şase luni de zile de când venise, nu-l scoase nimenea din ceea ce ştia el de acasă. De nepriceperea lui se feriseră toţi comandanţii de companie, ca de foc, şi-l lăsaseră la boi.

În Săptămâna Patimilor, soldaţii fură învoiţi pe acasă. De sărbători e greu să pui mâna pe un om mai acătării, — rămân ciurucurile. S-a zbătut bietul aghiotant, în dreapta, în stânga, până a dat, în grajd, cu ochii de Neculai Oană, care vorbea cu boii lui, dezmierdându-i pe grumaz. „Valeu! Oană neică, zise aghiotantul, Maica Domnului mi te scoase în cale. Vino-ncoa, zmeule, să te înarmez ca pe sfântul Gheorghe.“ L-a înşfăcat de guler, l-a dus de l-a încins, i-a dat o armă şi-un picior şi l-a înfipt de santinelă în poarta orzăriei, în ograda căreia rămăseseră câţiva saci plini, afară din hambar. „Să nu laşi nici pe Dumnezeu sfântul să intre înăuntru, Oană băiete, că a ta-i împărăţia Necuratului pe urmă“, îi mai zise aghiotantul şi plecă.

De aci încolo să lăsăm să povestească Oană, întrebat, la rându-i, de către judecători.

Oană îşi duse mâna la cap în neştire, chip să salute, răcni: „S’trăiţi!“, trase aer mult în piept, ca şi cum s-ar fi pregătit să se cufunde în apă, apoi începu:

— Acu, eu, s’trăiţi, eram pus de santinelă; era cald şi mă uitam pe câmp, şi pe poarta de din dos văd, s’trăiţi, că ieşeau boii. Le dăduse drumul nu ştiu cine, ori îşi luaseră ei singuri lumea în cap, că eu, vezi, eram de santinelă, nu eram în grajd. Pe mine nu m-o răbdat inima să-i las în voia lor, că tot eu aveam să-i caut pe urmă prin meleaguri, că eu îs la boi, la amândouă părechile. Da’ o păreche acuma n-o mai am pe samă, de-o săptămână, că s-o dus cu A Ilincăi la cărat pietriş de la Ipate, de sub Dealul Râpoaiei. Eu îs din cealaltă parte, de la Argieni, din vale de...

— Nu mai bâigui; spune ce-ai făcut când ai văzut boii! răcni colonelul.

Oană iar răsuflă adânc:

— S’trăiţi! Eu am văzut boii, am răzămat puşca de gard şi am împuns-o la fugă după dânşii, de i-am întors. După ce i-am dus înapoi în grajd, i-am închis, am pus un beţişor în belciugul uşii, că zăvorul îi stricat, — l-o stricat Marin Dumitrache, bătu-l-ar Dumnezeu, şi eu am rapurtat, da’ nu l-au dres, că fieraru nu-i...

— Lasă pe fierar, tontule, spune ce ai făcut după ce ai închis boii! Te-ai dus la locul tău? răcni iar colonelul, scos din fire.

— M-am dus la locul meu, unde mă aşezase domnul căprar.

— Căprarul, nu aghiotantul? întrebă un căpitan din consiliu.

— Ba aghiutantul, domnule aghiutant, s’trăiţi. Acum, eu mai s-adorm. Da’ n-am dormit, că de dormeam, aş fi visat. Şi n-am visat nimic, zău n-am visat. Şi numai ce vine deşca Gheorghe şi dă să intre în orzărie. Eu îi zic: „Mă, deşcă, ce cauţi tu aici, că eu nici pe Dumnezeu nu-l las, mă, să intre“. Da’ el mă dă odată la o parte, intră înăuntru şi-mi spune: „Tu nu ştii, mă, că trebuie să duc orz pentru calul domnului ghinărar?“ De aşa, aşa-i, am socotit eu, că alta nu ştiu, da’ asta o ştiu bine, că domnul ghinărar e tatăl nostru, s’trăiţi; şi l-am lăsat să ia un sac. Când o ieşit cu sacul afară, mi-o şters o palmă, de-am ameţit. O luat-o pe după gard, şi ce-o fi făcut, ce-o fi dres, că se întoarce iar înapoi şi mai ia un sac. „Câţi saci iei, deşca?“ îl întreb eu. „Las’, că-i vedea tu. Să-i numeri“, mi-o răspuns. Şi când o trecut cu al doilea pe poartă, mi-o mai şters o palmă şi-o strigat: „Doi!“ Când o mai venit pe urmă, nu l-am mai întrebat, de frică să nu mă mai bată.

Da’ el tot mi-o mai tras două palme, şi-o strigat: „Trei!“ „Patru!“ După al patrulea n-o mai venit, da’ şi pe mine m-o bufnit sângele pe nas.

— Vrasăzică, patru saci a furat? întrebă colonelul.

— Patru; câte palme am mâncat, atâţia saci o furat, s’trăiţi... De schimbat, nu m-o schimbat decât hăt! târziu de tot, că prinsese să se spuzească cerul de stele, şi eu mă găndeam încă la boii mei, că nu aveau ce mânca; eu le dau de mâncare la vreme, ba-i duc şi la păscut, în suhatul târgului, unde-s şi ceilalţi văcari, că am păscut doar şi tamaslâcul(1) conului Mache de pe Popricani...

— Bine, bine, cine te-a schimbat?

— Domnul căprar, ista, domnul aghiutant. Aflase şi dumnealui că Pintilie luase sacii, că mi-o tras şi dânsul câteva palme, da’ fără să le numere, că mi le-o tras grăbit. Apoi m-o dus la închisoare. Ş-am stat închis, s’trăiţi. Ia, aşa, degeaba, pentru mehenghiul ista de Pintilie. Că doar am vrut eu să pun mâna pe el în închisoare, dar n-am putut.

— Da’ ce crezi, tu, mă (zise Oană, întorcându-se spre vinovat), că eşti în satul lui Cremene, să furi orz şi să baţi oamenii în drum?...

— Unde te trezeşti aici? ţipă colonelul. Pentru ce i-ai dat drumul să intre în orzărie?

— Domnul ghinărar e tatăl nostru, s’trăiţi! Cum să nu-l fi lăsat? Dumnezeu e Dumnezeu, şi domnul ghinărar e domnul ghinărar. Alta n-oi şti, da’ asta o ştiu bine. Cum să nu-l fi lăsat? Apoi începu să se roage: Dacă Pintilie n-are de unde, tătuca dă cei patru saci înapoi, că tătuca are în hambar şi păpuşoi, şi orz, şi grâu; zău că-i dă tătuca, numai să-şi scape băietul!

Toţi zâmbiră, iar Pintilie pufni de râs. Oană îl zări şi-i strigă printre lacrimi:

— Te râzi, măi deşcă, te râzi, nu ţi-ar mai călca piciorul pragul maică-ta şi al tătâne-tău!

Consiliul a achitat pe Neculai Oană, cerându-i trimiterea înapoi la vatră, ca un om slab de minte ce era. Când i s-a spus că scăpase, nu-i venea să creadă.

Dar pe Gheorghe Pintilie, care se ducea la închisoare, nu-l răbdă inima să tacă; întrebă râzând:

— Ce ţi-o fi făcând boii, mă Onică?

Oană tresări, ca şi când şi-ar fi adus aminte de ceva, ochii i se luminară, se întoarse şi veni până la faţa lui Pintilie. Şi cum acesta din urmă şedea între cele două santinele, îi zise: „Stăi, măi deşcă“ şi, mai nainte să poată fi oprit, îi trânti o  palmă straşnică. Apoi, cu buzele întinse într-un zâmbet de nespusă mulţumire, ieşi pe uşă, scărpinându-şi palma cu care lovise.

(*) Tamaslâc—cireadă.