Poveste de iubire (13)

Asadar acesta era clasamentul.

Deci: Erwin, Bella şi cu mine în fruntea promoţiei. Sosise momentul triumfului. Întrevederi pentru post. Oferte. Cereri. Măguliri şi trompete. Oriunde mă învârteam aveam impresia că-mi ieşeau în întâmpinare fanioane cu inscripţia: "Intră la noi, Barrett". Nu eram cu totul tembel. Ceea ce mă interesa era, fireşte, partea "concretă", deşi eliminam din oficiu alternativele "de prestigiu" - ca de pildă judecător stagiar - sau pe cele funcţionăreşti - să spunem un post în ministerul de Justiţie - în favoarea unor situaţii cu remuneraţie frumoasă care să şteargă până şi amintirea "şmotrului" din vocabularul nostru. 

   Deşi terminasem al treilea, mă bucuram de un avantaj enorm în lupta pentru repartiţii: eram singurul ne-evreu din primii zece (şi cine spune că asta n-are nici o importanţă, mănâncă rahat); Christoase, sunt zeci şi zeci de firme care-ar fi gata să sărute picioarele unui "Wasp", numai să-l vadă băgat în barou. Gândiţi-vă puţin, cinstit, la cazul subsemnatului la Law Review, la All-Ivy, sau la Harvard, sau la oricare din celelalte pe care le ştiţi foarte bine. O mulţime de firme începuseră deci să se bată între ele ca să-mi treacă numele (cu numeral cu tot!) sub antetul lor.

Mă simţeam câştigătorul lozului mare, pluteam în al şaptelea cer.

Una dintre oferte - venind din partea unei firme din Los Angeles - mă intrigă în mod deosebit. Reprezentantul ei, un oarecare Mr. X (de ce să risc un proces?) se ţinea scai de mine:

- Barret, fiule, la noi "treaba" merge strună: şi ziua şi noaptea. La cerere, trimitem marfa chiar la birou, crede-mă.

Nu c-am fi fost interesaţi de California, dar tare aş fi dorit să ştiu exact la ce se referea Mr. X. Jenny şi cu mine emisesem câteva ipoteze deosebit de "îndrăzneţe" în această privinţă, dar probabil că pentru Los Angeles erau apă de ploaie. (Până la urmă a trebuit să mă descotorosesc de Mr. X spunându-i verde-n faţă că "treaba" dumnealui nu mă interesa câtuşi de puţin. A rămas complet năuc).

Ne-am hotărât să rămânem pe Coasta de Est. Erau zeci şi zeci de oferte ispititoare la Boston, la New York şi chiar la Washington. La un moment dat, Jenny a opinat chiar că Washington ar fi o afacere excelentă ("Vezi ce faci, poate nimereşti la Casa Alba, Ol!") - eu unul înclinam, însă, pentru New York. Şi, în felul acesta, cu binecuvântarea soţiei, am acceptat până la urmă oferta firmei "Jonas and Marsh", un colegiu juridic de mare prestigiu (Marsh fusese procuror general) şi, totodată, cu vederi foarte liberale relativ la drepturile cetăţeneşti. ("Ai să faci mult bine, şi neîntârziat" - spusese Jenny). E dept că ne şi măguliseră peste măsură. Bătrânul Jonas venise special la Boston şi ne invitase pe amândoi la masă la "Pier Four", iar a doua zi îi trimisese flori lui Jenny.

Circa o săptămână Jenny a fredonat întruna prin casă un refren care mergea cumva pe cuvintele "Jonas, Marsh and Barrett". "Nu mă înnebuni", i-am spus; şi mi-a răspuns să-mi văd de treabă, căci îngânam, probabil, în gând, acelaşi cântec. Nu-i nevoie să vă spun câtă dreptate avea.

Trebuie să vă mai spun că "Jonas and Marsh" îi fixaseră lui Oliver Barrett IV un salariu de 11.800 de dolari pe an, cel mai ridicat salariu de stagiar în promoţia noastră.

Vedeţi, prin urmare, că ieşisem al treilea, mai mult din punct de vedere academic!