Poveste de iubire (16)

  Am început să mă gândesc atunci la Dumnezeu. Vreau să spun că noţiunea unei fiinţe supreme, existând cine ştie unde, începea să-şi croiască încet drum spre mintea mea. Nu pentru că aş fi vrut să dau cu ea de pământ, sau ştiu eu, să mă răzbun pentru ceea ce se pregătea să-mi facă - mie, adică lui Jenny. Nu, cugetările care-mi veneau în minte în legătură cu aceasta erau de cu totul altă natură. De pildă, dimineaţa când mă trezeam din somn şi Jenny era lângă mine. Încă lângă mine. Îmi pare foarte rău, sunt chiar foarte jenat s-o spun, dar în acele clipe speram din toată inima să existe un Dumnezeu căruia să-i pot mulţumi. Să-i mulţumesc din tot sufletul pentru că mă deşteptam din somn şi o puteam vedea încă, cu ochii mei, pe Jennifer.

  Altminteri, încercam să acţionez cât puteam de normal în toate privinţele; o lăsam deci să prepare micul dejun, şi aşa mai departe.

- Îl vezi azi pe Stratton? mă întrebă ea, întinzându-mi o a doua porţie de fulgi de ovăz.

- Pe cine?

- Pe Raymond Stratton, '64; prietenul tău cel mai bun. Colegul tău de cameră, înaintea mea.

- Ah, da. Trebuia să ne întâlnim să jucăm o partidă de tenis. Dar cred c-o să-l decomand.

- Ce te-a apucat?

- Ce, Jen?

- Să nu începi să-ţi contramandezi partidele de tenis. Să ştii că n-am nevoie de-un bărbat sedentar şi molatic lângă mine!

- O.K, atunci hai să ieşim să cinăm undeva în oraş diseară.

- De ce?

- Cum adică, de ce? am ţipat eu de colo, încercând să afişez tonul meu glumeţ obişnuit, de pseudo-supărare. Ce, acum nu mai am voie să-mi scot afurisita de nevastă seara la un restaurant, dacă am chef?

- Barrett, poţi să-mi spui cine-i dumneaei? Cum se numeşte? întrebă Jenny.

- Poftim?

- Uite ce: când te simţi obligat să-ţi scoţi soţia în lume în zi de lucru, înseamnă c-ai ceva pe suflet: cu cine mă trişezi?

- Jennifer! am răcnit eu sincer jignit. Nu tolerez să-mi serveşti asemenea chestii la micul dejun!

- Foarte bine. Atunci diseară transportă-ţi acasă augusta persoană să cinăm împreună. Ok?

- Ok.

Şi i-am spus asta lui Dumnezeu - oricine şi oriunde ar fi - că accept bucuros orice status quo. Nu, domnul meu, nu-mi pasă de chinul meu de-acum - atâta timp cât Jenny nu ştie. M-auzi, Doamne, domnul meu? Te rog fixează preţul.

- Oliver?

- Da, Mr. Jonas.

Eram convocat în biroul şefului.

- Eşti desigur la curent cu afacerea Beck?

Fireşte, eram. La Chicago, reporterul săptămânalului "Life", Robert L. Beck fusese brutalizat de poliţie pe când încerca să fotografieze o manifestaţie de stradă. Jonas considera cazul Beck o problemă-cheie pentru prestigiul firmei.

- Cunosc cazul. Beck a fost brutalizat de agenţii poliţiei, i-am răspuns uşurat (ha!).

- Ştii ce rugăminte aş avea, Oliver? Ce-ar fi să te ocupi tu de cazul ăsta?

- Eu?

- Ai lua desigur cu tine pe cine vrei dintre cei mai mici să te ajute.

Din cei mai mici? Eu eram cel mai nou în echipă. Trebuia să interpretez: "Oliver, la vârsta dumitale, în pofida datelor cronologice, faci parte în acest birou din oamenii cu greutate. Eşti unul de-al nostru, Oliver."

- Vă sunt foarte recunoscător, am răspuns.

- Deci, când crezi c-ai putea să iei avionul spre Chicago? am fost întrebat.

Hotărâsem să nu-mi spun pasul nimănui, să-mi duc de unul singur povara. L-am înnebunit deci pe bătrânul Jonas cu nu ştiu ce minciună, explicându-i că mi-era practic imposibil să părăsesc New York-ul, cel puţin pentru moment. Am adăugat că speram să nu mi-o ia în nume de rău. Mi-a fost însă foarte clar că s-a simţit vexat de refuz, căci avansul fusese cât se poate      de semnificativ.

Dumnezeule, Mr. Jonas, când aveai să pricepi adevăratul motiv?

Paradox: Oliver Barrett IV, plecat de la birou mai devreme, se îndreaptă acum spre domiciliul său fără nicio grabă. Se poate explica aşa ceva?

Luasem obiceiul să casc ochii la vitrinele de pe Fifth Avenue, contemplând lucrurile minunate şi absurd de extravagante pe care le-aş fi cumpărat în dar pentru Jennifer, de n-ar fi trebuit să întreţin ficţiunea acelei atmosfere "normale".

Cum naiba m-aş fi putut întoarce acasă, decât cu frica-n sân? Acum, la câteva săptămâni după darea adevărului în vileag, Jenny începuse să piardă din greutate. Vreau să spun că începuse să slăbească, pentru moment imperceptibil - poate nu-şi dădea încă seama. Eu însă, care ştiam, remarcasem.

Căscam deci ochii la vitrinele companiilor aeriene: Brazilia, Marea Caraibelor, Hawaii ("Luaţi-vă la revedere de la griji! Zburaţi cu noi spre ţărmuri însorite!") şi aşa mai departe. Chiar în acea după-masă "Trans World Airlines" lansase reclama unei serii noi de excursii europene extra-sezon: Londra - "oraşul târg", etc., Paris - "oraşul îndrăgostiţilor", etc...

"Dar despre bursă ce-ai de spus? Şi despre Paris ce-ai de spus, despre Parisul pe care nu l-am văzut niciodată?"

"Dar despre căsătoria noastră ce-ai de spus?"

"A spus cineva ceva de căsătorie?"

"Da: eu. Ţi-o spun acum."

"Vrei să devin soţia ta?"

" Da."

"Pentru ce?"

Mă bucuram de un credit atât de fantastic încât în doi timpi şi trei mişcări am devenit posesorul unei legitimaţii "Diners Club"! O simplă iscălitură la rubrica puncte puncte şi gata: aveam în buzunar două bilete, clasa întâi (nici mai mult, nici mai puţin!) cu destinaţia Paris - Oraşul Îndrăgostiţilor.

Când am ajuns acasă, Jenny arăta mai trasă la faţă, puţin lividă, dar ideea mea năstruşnică speram să-i readucă culoarea în obraji.

- Ghici care-i noutatea, stimată doamnă! am început eu.

- Te-au dat afară, îşi dădu cu părerea optimista doamnă Barrett.

- Nu. Dimpotrivă, i-am răspuns scoţând din buzunar biletele. Plecăm! Luăm avionul! Mâine seară suntem la Paris!

- Nici pomeneală, Oliver, spuse ea. Dar pe un ton foarte calm, fără verva ei ironic - agresivă de rigoare. Suna aproape a alintare "Nici pomeneală, Oliver!"

- Na-ţi-o bună! Cum adică "nici pomeneală"? Te rog să-mi explici.

- Lasă, Ollie, reluă ea cu blândeţe, nu de asta o să ne ardă acuma.

- Ce vrei să spui cu asta?

- Vreau să spun că n-am nici o nevoie de Paris. Nu vreau la Paris. Te vreau pe tine.

- Păi sunt al tău, scumpo! am întrerupt-o eu mimând o falsă veselie.

- Apoi am nevoie de timp, continuă ea - ceea ce tu nu-mi poţi da.

Atunci am privit-o în ochi. Erau inefabil de trişti. Dar trişti într-un fel cum singur eu puteam pricepe. Îmi mărturiseau că-i pare rău. Că-i pare rău pentru mine.

Am rămas aşa o clipă, în tăcere, unul în braţele celuilalt. Dacă unul din doi avea să plângă, dă Doamne să plângă şi celălalt, să fim împreună. Dar mai bine, niciunul să nu plângă!

Jenny mi-a explicat atunci cum se simţise "lamentabil de prost": se dusese deci singură la dr. Sheppard, dar nu pentru o consultaţie, ci să-i ceară socoteală: "Vă rog să-mi spuneţi drept în faţă ce-i cu mine". Şi mi-a spus.

În chip straniu, m-am simţit dintr-odată vinovat de faptul că nu-i spusesem eu adevărul. A simţit asta îndată şi a făcut o remarcă calculat stupidă:

- Să ştii că tipul e de la Yale, Ollie.

- Cine, Jen?

- Ackerman. Hematologul. De la Yale - până în vârful unghiilor. A făcut acolo şi colegiul şi medicina.

- Oh. Şi-am dat din cap. Cu toată gravitatea subiectului, încerca să strecoare un fir de bună-dispoziţie…

- Ştie măcar să citească şi să scrie? am întrebat.

- Asta rămâne de văzut, zâmbi doamna Oliver Barrett, promoţia Radcliffe '64. Ceea ce ştiu e că se pricepe să vorbească. Şi eu tocmai asta voiam: să-mi vorbească.

- Aşadar, bravo lui!

   - Bravo lui, a spus.