Poveste de iubire (17)

Acum cel puţin nu mă mai întorceam acasă cu frica în sân, nu mă mai teroriza ideea că trebuie să acţionez "normal". Împărţeam din nou absolut totul, chiar dacă de astă dată era vorba şi de înfiorătoarea cunoaştere a faptului că zilele noastre împreună se împuţinaseră şi erau numărate.

Erau lucruri de discutat, din acelea pe care cuplurile în vârstă de 24 de ani nu le discută în mod obişnuit.

  - Contez pe tine să fii tare - e doar specialitatea ta ca jucător de hochei... spunea ea.

- Tare, tare, răspundeam eu, întrebându-mă în gând dacă atotştiutoarea Jenny ghicea cumva că macistele din mine era acum înspăimântat.

- Mă refer la Phil, continuă ea. O să fie cel mai greu pentru el. Tu, la urma urmei, vei fi "Văduvul Vesel".

- N-o să fiu vesel, întrerupeam eu.

- Ba vei fi; e un ordin. Vreau să fii vesel, Ollie, O.K.?

- O.K.

- O.K.

Era într-o seară, câteva săptămâni mai târziu - imediat după cină. Gătea mai departe; insistase foarte mult să se ocupe totuşi de bucătărie. Reuşisem până la urmă s-o conving să-mi dea voie să mă ocup măcar de vase (îmi făcuse capul calendar cu argumentul ei, că "nu era treabă de bărbat"); deci tocmai strângeam, în timp ce ea se instalase la pian să cânte Chopin. Am auzit-o oprindu-se la jumătatea preludiului. Am intrat imediat în salon să văd ce se întâmplă. Stătea nemişcată.

- Nu ţi-e bine, Jen? (bine, într-un sens foarte relativ). Mi-a răspuns cu o întrebare.

- Îţi poţi permite un taxi?

- Fireşte, am răspuns. Unde vrei să te duc?

- Să spunem... la spital.

Mi-am dat seama, din mica fluturare de mişcări care urmă, că asta era. Jenny pleca din casă şi nu avea să mai revină niciodată. Cum stătea liniştită în colţul ei, în timp ce eu aruncam în grabă câteva lucruşoare într-un geamantan, mă întrebam la ce-i era gândul. Mai exact, mă întrebam ce gândea în legătură cu căminul nostru. Ce lucru din jur ar fi dorit mai mult să-i rămână întipărit în ochi drept aducere-aminte?

Nimic. Stătea liniştită, nu părea să cugete în mod special la nimic.

- Hei, am spus, ai dori să iei ceva cu tine? Ai vreo preferinţă? Spune-mi!

- Nah, nah. Clătină apoi din cap gânditoare; după o clipă adăugă: Pe tine.

Jos a fost o poveste întreagă până să găsim un taxi. Toată lumea mergea la teatru. Portarul ţiuia cu fluierul lui în dreapta şi-n stânga şi-şi foia braţele pe sus, dat dracului, ca un arbitru de hochei. Jenny stătea liniştită, rezemată de braţul meu; în sinea mea, îmi doream din tot sufletul să nu vină niciun taxi niciodată, şi Jenny să rămână astfel lângă umărul meu, totdeauna. Dar până la urmă, a apărut şi maşina. Norocul nostru - şoferul era un tip sociabil. Când a auzit de Mount Sinai Hospital s-a lansat fără şovăire în conversaţia de rigoare pentru un drum la maternitate.

- Nu vă faceţi griji, copii, intraţi pe mâini excelente. Fac treabă de ani de zile cu barza de la "Mount Sinai".

În spate, Jenny se ghemuise strâns la pieptul meu. Eu o sărutam pe păr.

- E primul, nu-i aşa? întrebă simpaticul şofer.

Cred că Jenny şi-a dat seama că tipul mă scotea din sărite, deoarece mi-a murmurat încet la ureche:

- Fii bun, Oliver. Nu vezi că omul încearcă să fie drăguţ cu noi?

- Da, dom'le, i-am răspuns. E primul, da; şi soţia mea nu se simte tocmai în apele ei; aşa că vezi, poate prinzi câteva stopuri pe verde, se poate?

Ne-a dus la "Mount Sinai" foarte repede, într-adevăr. Era foarte îndatoritor, ne-a deschis portierele, şi a luat geamantanul. Înainte să ne spună la revedere, ne-a urat toate cele bune, multă, multă fericire şi noroc. Jenny i-a mulţumit frumos.

Nu părea foarte sigură pe picioare şi atunci am vrut s-o iau în braţe, dar s-a opus:

- Nu, de astă dată nu, Preppie. Nu peste pragul ăsta! Aşa că am păşit amândoi în hol, unde am urmat nişte penibile formalităţi de internare.

"Figuraţi în fişele organizaţiei de asigurare pentru caz de boală?"

"Nu."

(Cine naiba avusese timp de astfel de fleacuri? Eram preocupaţi să ne cumpărăm veselă.)

Fireşte că sosirea lui Jenny nu cădea tocmai pe nepregătite. La camera de gardă se dăduseră din timp dispoziţii, iar doctorul Bernard Ackerman, care pe drept cuvânt era un băiat de ispravă, cum spusese şi Jenny (deşi de la Yale), îşi aştepta pacienta.

- Va urma tratamentul cu leucocite şi trombocite, mi-a spus dr. Ackerman. În prezent e lucrul de care are cea mai mare nevoie. De antimetaboliţi nu duce lipsă.

- Ce vrea să zică asta, dacă nu vă supăraţi? am întrebat eu.

- Tratamentul de care vă vorbesc încetineşte distrugerea celulelor, mi-a explicat el, dar, aşa cum soţia dumneavoastră a şi aflat, nu sunt excluse pe parcurs unele efecte secundare neplăcute.

- Uitaţi, dom'le doctor - ştiu că-l prelucram de pomană - aici ce zice Jenny e sfânt. Dacă spune că-i de acord, totu-i în ordine. Dumneavoastră faceţi, din partea dumneavoastră, absolut tot ce se poate ca să sufere cât mai puţin.

- De asta vă rog să nu vă îndoiţi nici o singură clipă.

- Nu mă uit la bani, doctore. Cred că începusem să ridic vocea.

- S-ar putea să mai dureze săptămâni, luni poate, a spus el.

- Nu mă interesează: fac naibii ceva pe bani!

El se arată cât se poate de răbdător cu mine. De fapt, mă răsteam la el ca la dracu'.

- Spuneam doar atât, explică Ackerman, mai departe, că nu există realmente nicio posibilitate de a stabili cu precizie durat tratamentului.

  - Te rog un singur lucru, dom'le doctor, i-am ordonat eu, te rog să nu uiţi că doresc să i se acorde maximum absolut de confort. Rezervă separată. Infirmiere speciale, de zi şi de noapte. Tot. Nu discut. Cu banii pe masă.