Tarzan of the apes (2)

Cămin în sălbăticie
         Şi nici nu avură mult de aşteptat, căci a doua zi dimineaţă, cînd Clayton ieşi pe punte să-şi facă obişnuita plimbare înainte de micul dejun, răsună o împuşcătură, apoi încă una şi încă una. Priveliştea care i se înfăţişă ochilor îi confirmă cele mai rele temeri. În faţa micului grup de ofiţeri se ridicase, înfruntîndu-i, întregul echipaj pestriţ de Fuwalda, cu Michael cel Negru în cap.

La prima salvă de gloanţe venită din partea ofiţerilor, oamenii se împrăştiară, căutînd adăpost, apoi, din locurile ferite de după catarge, de după cabina timonierului şi cea a comandantului, porniră să tragă în cei cinci ofiţeri care reprezentau mult urîta autoritate de pe bord.

           Doi dintre răzvrătiţi căzuseră seceraţi de pistolul căpitanului. Zăceau acolo unde se prăbuşiseră, printre combatanţi. Dar curînd secundul vasului se prăvăli cu faţa-n jos si, la strigătul de comandă al lui Michael cel Negru, răzvrătiţii traseră în cei patru ofiţeri rămaşi. Echipajul nu reuşise să facă rost decît de şase arme de foc, astfel încît majoritatea erau înarmaţi cu prăjini, topoare, bîte şi răngi.

Căpitanul îşi golise pistolul şi tocmai îl reîncărca în clipa cînd se porni atacul. Pistolul secundului fusese strivit, aşa încît numai două arme ţinură piept răzvrătiţilor cînd aceştia dădură năvală asupra ofiţerilor, care începură să se tragă îndărăt din faţa valului mînios.

De amîndouă părţile se strigau blesteme şi ocări înspăimîntătoare, care, laolaltă cu pocnetele armelor de foc şi cu ţipetele şi gemetele răniţilor, prefăcuseră puntea navei Fuwalda într-un soi de balamuc.

Înainte ca ofiţerii să fi făcut doisprezece paşi de-a-ndăratelea, oamenii se năpustiră asupra lor. Un topor mînuit de un negru voinic despică ţeasta căpitanului de la frunte pînă la bărbie; o clipă mai tîrziu, se prăbuşiră şi ceilalţi, morţi sau răniţi, sub ploaia de lovituri şi de gloanţe.

Rapidă şi cumplită a fost acţiunea răzvrătiţilor de pe Fuwalda şi în tot timpul desfăşurării ei, John Clayton a stat rezemat flegmatic lîngă pasarelă, pufăindu-şi meditativ pipa, de parcă ar fi urmărit un meci oarecare de criket. Cînd căzu şi ultimul dintre ofiţeri. Clayton îşi spuse că ar fi timpul să se reîntoarcă lîngă soţia lui, ca nu cumva vreunul dintre membrii echipajului s-o găsească singură în cabină. Deşi calm şi indiferent în aparenţă, Clayton era foarte neliniştit şi frămîntat în sinea lui, căci se temea pentru siguranţa soţiei sale, acum cînd se aflau la discreţia acestor semi-brute ignorante, în mîna cărora îi aruncase soarta cu atîta neîndurare.

Cînd se întoarse ca să coboare scara, mare-i fu mirarea să-şi vadă soţia pe trepte, foarte aproape de el.

— De cît timp eşti aici, Alice?

— De la început, răspunse ea. Ce îngrozitor, John! Oh, ce îngrozitor! La ce ne putem aştepta din partea unor asemenea oameni?

— La gustarea de dimineaţă, sper, răspunse el, zîmbind vitejeşte în încercarea de a-i mai domoli spaimele. Cel puţin, am de gînd să le-o cer. Vino cu mine, Alice. Trebuie să le dăm a înţelege că nu ne-aşteptăm la altceva decît la un tratament politicos din partea lor.

Intre timp, oamenii făcuseră cerc în jurul ofiţerilor morţi si răniţi şi fără părtinire sau îndurare, îi aruncau peste bord, indiferent dacă erau vii sau morţi. La fel de necruţător procedau şi cu propriii lor morţi sau muribunzi.

Deodată, cineva din echipaj dădu cu ochii de cei doi Clayton, care se apropiau şi strigînd: „Uite încă doi buni să fie daţi hrană la peşti!" se repezi spre ei cu toporul ridicat. Dar Michael cel Negru fu şi mai iute, astfel încît, pînă să fi făcut cinci paşi, individul se prăbuşi c-un glonţ în spinare.

Cu un muget puternic, Michael cel Negru le atrase atenţia celorlalţi şi arătînd spre Lord si Lady Greystoke, răcni:

— Ăştia sînt prietenii mei şi trebuie să fie lăsaţi în pace. Aţi înţeles? Acum eu sînt căpitan pe vasul ăsta şi cum spun eu, aşa o să fie — adăugă el, întorcîndu-se spre Clayton. Voi doi vedeţi-vă de treabă şi nimeni n-o să vă facă niciun rău — mai zise, aruncînd o privire ameninţătoare spre restul echipajului.

Claytonii urmară cu atîta străşnicie instrucţiunile lui Michael cel Negru, încît nu se întîlniră aproape deloc cu membrii echipajului şi nu aflară nimic despre planurile acestora. Din cînd în cînd răzbeau pînă la ei slabe ecouri de ciondăneli şi certuri între răzvrătiţi şi în două rînduri, tăcerea fu sfîşiată de lătratul mîrşav al armelor de foc. Dar Michael cel Negru era un conducător potrivit pentru banda de ucigaşi şi în acelaşi timp, îi silea să se supună regulilor stabilite de el.

În cea de a cincea zi după omorîrea ofiţerilor de pe vas, matelotul de pază semnală ivirea uscatului la orizont. Michael cel Negru n-avea cum să ştie dacă era o insulă sau coasta continentului, dar îl încunoştiinţă pe Clayton că, dacă cercetările vor dovedi că e pămînt locuibil, el şi Lady Greystoke vor fi debarcaţi împreună cu bunurile ce le aparţineau.

— Cîteva luni o să staţi în siguranţă acolo — îi lămuri el mai departe — iar între timp noi o să căutăm s-ajungem pe undeva pe vreo coastă locuită, ca să ne putem împrăştia şi să ni se piardă urma. După aceea o să am eu grijă ca guvernul dumitale să fie informat unde vă găsiţi şi să trimită de îndată un vas de război să vă culeagă. Ar fi prea complicat să vă debarcăm într-un loc civilizat, unde ni s-ar pune o sumedenie de întrebări şi nici unul dintre noi n-ar avea răspunsuri prea convingătoare la îndemînă.

Clayton protestă împotriva lipsei de omenie a unei debarcări pe un ţărm necunoscut, unde ar fi fost lăsaţi în voia fiarelor sălbatice şi probabil, a triburilor şi mai sălbatice. Dar vorbele nu-i fură de nici un folos şi nu reuşi decît să stîrnească mînia lui Michael cel Negru, aşa încît se văzu nevoit să se înfrîneze şi să facă haz de necaz.

În jurul orei trei după-amiază ajunseră în dreptul unei frumoase coaste împădurite, la gura a ceea ce părea a fi un golf înconjurat pe trei laturi de pămînt.

Michael cel Negru trimise în recunoaştere o barcă încărcată cu oameni pentru a sonda intrarea şi şansele ca Fuwalda să poată ancora în golf fără riscuri. O oră mai tîrziu, oamenii se înapoiară şi raportară că apa era suficient de adîncă pe întreg parcursul, precum şi în micul bazin.

Încă înainte de a se fi întunecat, Fuwalda îşi lăsă ancora pe fundul apelor liniştite, ca o oglindă, ale golfului. Ţărmul care-l înconjura era îmbietor, acoperit de vegetaţie semitropicală, iar în depărtare, părea să se înalţe din ocean un ţinut de dealuri şi platouri, acoperite aproape uniform de pădure virgină.

Nu se zărea nicăieri vreun semn că pămîntul ar fi fost locuit, dar faptul c-ar fi putut adăposti cu uşurinţă viaţa umană se vedea limpede prin belşugul de păsări şi animale observate de cei ce vegheau pe puntea Fuwaldei, precum şi prin sclipirile unui rîuleţ ce se vărsa în golf, asigurînd apă dulce din plin.

În timp ce înserarea învăluia pămîntul, Clayton şi Lady Alice stăteau încă la parapetul navei, contemplînd în tăcere viitorul lor cămin. Din umbra întunecoasă a măreţei păduri răzbăteau chemările sălbatice ale fiarelor — răgetul profund al leului şi din cînd în cînd, cîte un ţipăt strident de panteră.

Femeia se lipi mai strîns de soţul ei, anticipînd cu spaimă grozăviile ce le vor fi hărăzite în bezna fioroasă a nopţilor următoare, cînd se vor găsi singuri pe acest ţărm sălbatic şi pustiu.

Mai tîrziu, în aceeaşi seară, Michael cel Negru se apropie de ei doar atît cît să le ceară să-şi facă pregătirile pentru a debarca în zori. Încercară să-l convingă să-i lase într-un ţinut mai ospitalier, într-un loc îndeajuns de apropiat de civilizaţie, încît să poată spera să nimerească pe mîini prietenoase. Dar nici rugăminţile, nici ameninţările, nici făgăduielile de răsplată nu-l putură clinti.

— Sunt singurul om de pe bord care nu preferă să vă vadă mai curînd morţi, deşi ştiu că asta ar fi calea cea mai înţeleaptă ca să ne salvăm noi pielea; dar Michael cel Negru nu-i omul care să uite un bine. Dumneata m-ai scăpat odată de la moarte şi ca revanşă, acum îţi cruţ eu viaţa, dar mai mult de-atîta nu pot face. Oamenii n-au de gînd să vă mai înghită mult timp şi dacă nu vă depun iute pe uscat, s-ar putea să se răzgîndească şi în această privinţă. O să cobor pe ţărm tot calabalîcul vostru, nişte unelte de gătit, cîteva pînze vechi ca să vă înjghebaţi corturi şi merinde cît să v-ajungă pînă puteţi descoperi fructe şi vînat. Cu armele voastre de apărare, o să puteţi rezista destul de lesne pînă ce or să vă vină în ajutor. După ce-o să-mi descopăr o ascunzătoare sigură, o să am grijă ca guvernul britanic să afle unde vă găsiţi; pentru nimic în lume n-aş putea să le indic locul exact, pentru că nici eu n-am habar unde vine. Dar pînă la urmă or să vă dibuiască.

După ce Michael cel Negru îi părăsi, coborîră tăcuţi în cabină, fiecare dintre ei pradă unor apăsătoare presimţiri.

Clayton nu credea că Michael cel Negru ar fi avut cea mai mică intenţie să înştiinţeze guvernul britanic asupra locului unde se aflau şi de asemenea, se îndoia că nu se urzea cine ştie ce trădare pentru a doua zi, cînd vor acosta împreună cu marinarii care urmau să-i însoţească pe ei şi avutul lor.

Odată scăpaţi de sub supravegherea lui Michael cel Negru, oricare dintre oamenii lui putea să-i ucidă, fără ca Michael să-şi simtă conştiinţa încărcată. Şi chiar dacă scăpau de asemenea soartă, ce altceva îi aştepta decît înfruntarea unor primejdii mult mai mari? De-ar fi fost singur, ar fi putut spera să reziste chiar cîţiva ani, căci era un bărbat viguros, atletic. Dar cum să reziste Alice şi cealaltă viaţă plăpîndă care foarte curînd avea să vadă lumina zilei în mijlocul asperităţilor şi primejdiilor crîncene ale unei lumi primitive?

Clayton se cutremură gîndindu-se la cumplita gravitate a situaţiei lor deznădăjduite. Dar o providenţă miloasă îl împiedica să prevadă întreaga hidoasă realitate care-i aştepta în bezna sinistră a acelei crunte păduri. A doua zi dimineaţa, numeroasele lăzi şi cutii fură stivuite pe punte şi apoi coborîte în bărcile ce aşteptau să le transporte pe uscat.

Aveau un bagaj numeros şi variat, întrucît Claytonii prevăzuseră eventualitatea de a fi nevoiţi să rămînă cinci pînă la opt ani în noul cămin spre care plecaseră. Aşadar, pe lîngă numeroase obiecte de strictă necesitate, luaseră cu ei şi multe articole de lux.

Michael cel Negru hotărîse ca nimic din ceea ce aparţinea familiei Clayton să nu fie reţinut pe bord. Dacă această hotărîre se datora milei ce i-o inspirau cei doi sau propriilor sale interese viitoare, ar fi greu de spus. Dar fără îndoială că prezenţa pe o navă suspectă a bunurilor aparţinînd unui înalt funcţionar britanic dispărut ar fi fost un fapt greu de lămurit în orice port din lumea civilizată. Michael cel Negru era atît de zelos în strădania sa de a-şi aduce intenţiile la îndeplinire, încît stărui ca marinarii în posesia cărora se aflau pistoalele lui Clayton să i le restituie de îndată.

În bărci fură încărcate, de asemenea, provizii de carne sărată şi biscuiţi, o mică rezervă de cartofi şi fasole, precum şi chibrituri, vase de bucătărie, o lădiţă cu unelte şi pînzele vechi făgăduite de Michael. De parcă şi el s-ar fi temut exact de lucrul pe care îl bănuise Clayton, Michael cel Negru îi însoţi personal pe ţărm şi fu ultimul care-i părăsi cînd, după ce butoaiele de pe vas fură umplute cu apă proaspătă, bărcile se îndreptară spre Fuwalda rămasă în aşteptare.

În timp ce bărcile pluteau lin pe apele domoale ale golfului, Clayton şi soţia sa le priveau îndepărtîndu-se şi în sufletul amîndurora încolţi presentimentul unei inevitabile calamităţi şi al unei disperări fără margini. În spatele lor, pe muchia unei măguri joase, pîndeau alţi ochi — ochi cu o privire fixă, fioroasă, licărind pe sub sprîncene stufoase.

Cînd Fuwalda lunecă pe gura strîmtă a golfului şi pieri din văz, ascunsă de un ieşind al malului, Lady Alice îşi aruncă braţele în jurul gîtului lui Clayton şi izbucni într-un nestăpînit hohot de plîns. Înfruntase plină de curaj pericolul răscoalei de pe bord; privise în faţă cu dîrzenie eroică teribila lor perspectivă; dar acum, cînd grozăvia absolutei singurătăţi devenise o realitate, nervii ei supraîncordaţi cedară şi se dezlănţui reacţia.

Clayton nu încercă să-i oprească lacrimile. Era mai bine să lase în voie această izbucnire firească a unor emoţii îndelung stăvilite şi multe minute se scurseră pînă cînd fata — căci abia de era mai răsărită ca un copil — putu să-şi recapete stăpînirea de sine.

— Oh, John! strigă în cele din urmă. Ce groaznic! Ce-o să ne facem? Ce-o să ne facem?

— Nu ne rămîne de făcut decît un singur lucru, Alice — răspunse Clayton, cu un ton la fel de calm de parcă s-ar fi aflat în confortabilul lor salon de acasă — şi anume, să ne punem pe muncă. Munca trebuie să fie izbăvirea noastră. Nu trebuie să ne îngăduim timp de gîndire, căci altminteri ne-am pierde minţile. Trebuie să muncim şi să aşteptăm. Sînt sigur că ajutorul ne va sosi şi încă repede, de îndată ce se va constata că Fuwalda a dispărut şi asta chiar dacă Michael cel Negru nu se va ţine de cuvînt.

— John, dacă am fi numai tu şi cu mine — suspină ea — am putea rezista, ştiu bine, dar...

— Da, scumpa mea — răspunse Clayton cu blîndeţe — m-am gîndit şi la asta; dar va trebui să facem faţă, aşa cum va trebui să facem faţă la tot ce va să vină, plini de curaj şi cu deplină încredere în priceperea noastră de a ne descurca în cele mai vitrege împrejurări. Cu sute de mii de ani în urmă, străbunii noştri din trecutul ceţos şi îndepărtat au făcut faţă aceloraşi probleme pe care va trebui poate să le înfruntăm şi noi, în inima aceloraşi păduri virgine. Şi faptul că ne aflăm azi, aici, e o dovada că ei au biruit. Şi oare ce-au izbutit oamenii aceia nu vom putea izbuti şi noi? Ba chiar mai bine, fiindcă noi avem în spate veacuri întregi de cunoştinţe superioare şi avem mijloacele de protecţie, de apărare şi de subzistenţă pe care ni le-a furnizat ştiinţa, de care ei nu aveau habar. Ceea ce-au realizat ei, Alice, cu uneltele şi armele lor de piatră şi de os, vom putea realiza, fără îndoială şi noi.

— Ah, John, ce n-aş da să fiu şi eu bărbat şi să am o filozofie de bărbat, dar nu sînt decît o femeie care judecă mai curînd cu inima decît cu capul şi ceea ce văd înaintea noastră e prea cumplit, prea de neconceput ca să poată fi exprimat în cuvinte. Nădăjduiesc că ai dreptate, John. O să fac tot ce-o să-mi stea în putinţă ca să fiu o cît mai bravă femeie primitivă, pereche potrivită pentru un bărbat primitiv.

Primul gînd al lui Clayton a fost să înjghebeze un adăpost unde să-şi petreacă noaptea: ceva care să-i poată ocroti de fiarele de pradă ce dădeau tîrcoale.

Deschise lada cu puşti şi muniţii, pentru ca amîndoi să fie înarmaţi împotriva unui eventual atac în timpul cît se aflau la lucru, apoi căutară împreună un loc pentru adăpostul primei lor nopţi.

La vreo sută de iarzi depărtare de ţărm se găsea o poieniţă netedă, cu foarte puţini copaci; în cele din urmă hotărîră să clădească aici, cu timpul, o locuinţă permanentă, dar deocamdată amîndoi chibzuiră că-i mai bine să construiască o mică platformă între copaci, la care să nu poată ajunge nici cele mai puternice dintre animalele sălbatice al căror regat îl încălcaseră.

În acest scop, Clayton alese patru arbori care formau un dreptunghi de vreo opt metri pătraţi, tăie apoi nişte ramuri mai lungi din alţi copaci şi împrejmui dreptunghiul cu un soi de îngrăditură, înaltă cam de vreo trei metri de la pămînt, legînd zdravăn ramurile de cei patru copaci cu ajutorul unui odgon dat de Michael cel Negru din echipamentul navei Fuwalda.

De-a curmezişul acestei îngrădituri, Clayton aşeză alte crengi mai mici, una lîngă alta. Aşternu pe această platformă frunze imense din palmierul numit urechea elefantului, care creştea din belşug în jur, iar peste frunze întinse o pînză mare de catarg, împăturită de mai multe ori ca să aibă grosime. La doi metri şi jumătate mai sus construi o platformă asemănătoare, dar mai uşoară, care urma să le servească de acoperiş, iar pe cele patru laturi întinse restul pînzei de catarg, în chip de pereţi.

După ce isprăvi, cuibul lor arăta destul de confortabil şi transportă în el aşternuturile şi cîteva din bagajele mai uşoare. Se scursese o bună parte a după-amiezii, iar restul timpului, cît a mai stăruit lumina de zi, Clayton îl petrecu construind o scară grosolană, cu ajutorul căreia Lady Alice să poată urca în noul ei cămin.

Întreaga zi, pădurea din jur fremătase de păsări agitate, cu penaje scînteietoare şi de maimuţici săltăreţe şi guralive, care urmăriseră cu cel mai aprig interes şi cu fascinaţie pe noii veniţi şi construirea minunatului lor cuib.

Cu toate că atît Clayton cît şi soţia lui fură tot timpul cu ochii în patru, nu văzură nici o dihanie mai mare, deşi în vreo două rînduri micii lor vecini simieni se precipitară dinspre măgura din apropiere ţipînd şi trăncănind de zor, privind îndărăt cu ochi înfricoşaţi şi dînd a înţelege, la fel de limpede ca şi cum ar fi vorbit, că fugeau de cine ştie ce grozăvie care pîndea pitită pe acolo.

Puţin înainte de lăsarea serii, Clayton isprăvi scara şi, după ce umplură un lighean mare cu apă din rîuleţul învecinat, cei doi urcară la relativa siguranţă oferită de cămăruţa lor suspendată. Cum era destul de cald, Clayton nu lăsase în jos pereţii laterali şi, în timp ce şedeau turceşte pe pături Lady Alice, scrutînd umbrele din ce în ce mai mohorîte ale pădurii, îşi apucă brusc soţul de braţ.

— John, şopti ea, ia te uită! Ce e, un om? Cînd Clayton întoarse ochii în direcţia indicată de soţia sa, văzu o siluetă gigantică, stînd în picioare pe măgură şi profilîndu-se nedesluşit pe fundalul umbrelor. O clipă, silueta rămase locului, de parc-ar fi tras cu urechea, apoi se întoarse încet şi se mistui în tenebrele junglei.

— Ce-a fost, John?

— Nu ştiu, Alice, răspunse el cu o voce gravă, e prea întuneric ca să fi putut desluşi de la distanţa asta, poate că nu era decît o umbră iscată de luna care răsare.

— Nu, John, dacă nu era un om, atunci era o gigantică şi grotescă imitaţie de om. Oh, mi-e teamă!

Clayton o strînse în braţe, şoptindu-i vorbe de îmbărbătare şi de iubire.

Puţin mai tîrziu, lăsă în jos pereţii de pînză, legîndu-i zdravăn de copaci, astfel încît, cu excepţia unei deschizături înguste ce da înspre plajă, erau cu desăvîrşire îngrădiţi.

Cum în cuibuşorul lor domnea acum o beznă s-o tai cu cuţitul, se culcară amîndoi pe aşternut, încercînd să dobîndească prin somn un scurt răgaz de uitare. Clayton se întinsese cu faţa spre deschizătură, avînd la îndemînă o puşcă şi o pereche de pistoale.

Abia închiseseră ochii, cînd un sfîşietor ţipăt de panteră se înălţă din jungla aflată în spatele lor. Se apropie din ce în ce, pînă cînd putură distinge paşii fiarei chiar sub platforma lor. Un ceas şi mai bine o auziră pufnind şi agăţîndu-se cu ghearele de copacii care le susţineau cuibul, pînă cînd, în cele din urmă, se îndepărtă luînd-o spre plajă, unde Clayton o putu vedea limpede în lumina clarului de lună — un animal robust, frumos, exemplarul cel mai mare pe care-l întîlnise vreodată.

În lungile ceasuri de beznă ce urmară nu reuşiră decît să aţipească pe apucate, căci lărmuiala nocturnă a imensei jungle unde clocoteau miriade de vieţi animale le menţineau într-o continuă încordare nervii surescitaţi, astfel încît de o sută de ori se deşteptară tresărind la auzul strigătelor ascuţite sau altor zgomote furişe de namile tupilate sub ascunzişul lor.

Cap1