Tarzan of the apes (5)

Maimuţa albă         

             Kala îşi îngrijea cu duioşie puiul de pripas, mirîndu-se în sinea ei de ce acesta nu se dezvolta în forţă şi în agilitate deopotrivă cu puii altor mame. Trecuse aproape un an de cînd intrase în posesia ei şi puiul abia de începuse a umbla singur, cît despre căţărat, vai de mine ce neputincios era!

Kala stătea uneori de vorbă cu femelele mai bătrîne despre tînăra ei odraslă, dar niciuna dintre ele nu înţelegea cum poate un pui să fie atît de încet şi de înapoiat în a învăţa să aibă grijă de sine. Cum aşa? Dar nici hrana nu şi-o putea procura singur şi doar trecuseră mai bine de douăsprezece luni de cînd îl găsise Kala.

De-ar fi ştiut maimuţele că pruncul, înainte de a fi intrat în posesia Kalei, împlinise treisprezece luni, l-ar fi socotit un caz lipsit de orice speranţă, căci micile gorile din tribul lor erau la două-trei luni tot atît de avansate cît şi puiul ăsta de douăzeci şi cinci de luni.

Tublat, soţul Kalei, era nedumerit şi supărat şi dacă femela n-ar fi fost mereu cu ochii în patru, el demult i-ar fi făcut de petrecanie copilului.

            — N-o să ajungă niciodată o gorilă — o lămuri el. Va trebui să-l porţi şi să-l ocroteşti toată viaţa. Ce folos o să aducă tribului? Niciunul; va fi numai o povară. Lasă-l să-şi doarmă liniştit somnul de veci printre ierburile înalte, ca tu să poţi da naştere altor gorile puternice, care să ne fie un sprijin la bătrîneţe.

— Niciodată, Nas-Spart — răspunse Kala. Dacă va trebui să-l port toată viaţa, îl voi purta.

Atunci Tublat se duse la Kerchak, cerîndu-i să facă uz de autoritatea sa pe lîngă Kala şi să-i poruncească să renunţe la micul Tarzan, căci ăsta era numele pe care-l puseseră gingaşului Lord Greystoke, Tarzan însemnînd în limba lor „piele-albă".

Dar cînd Kerchak îi vorbi, Kala îl ameninţă că, dacă n-o lasă în pace să-şi crească copilaşul, va părăsi tribul. Şi cum acesta constituia unul din drepturile inalienabile ale vietăţilor din junglă cînd sînt nemulţumite de tribul lor, o lăsară de capul ei, deoarece Kala era o femelă tînără, cu picioare zvelte şi n-ar fi vrut s-o piardă.

Pe măsură ce Tarzan creştea, se dezvolta cu paşi mai rapizi, astfel încît la zece ani se căţăra de minune în copaci, iar jos, pe pămînt, se pricepea să facă o sumedenie de lucruri năstruşnice ce depăşeau posibilităţile frăţiorilor şi surioarelor lui.

Se deosebea în multe privinţe de ei şi adeseori le stîrnea mirarea prin isteţimea lui, mult superioară lor, dar în forţă şi ca mărime era mai prejos; căci la zece ani antropoidele erau pe deplin dezvoltate, unele dintre ele ridicîndu-se la peste doi metri înălţime, în timp ce micul Tarzan era doar un băieţaş. Dar ce băieţaş!

Încă din fragedă copilărie îşi folosise mîinile ca să se legene şi să sară de pe o cracă pe alta, după cum îl învăţase uriaşa lui mamă şi cînd se făcu mai mare petrecu zilnic ore întregi gonind prin copaci cu fraţii şi surorile lui.

Putea să sară la şapte metri în aer, pe înălţimile ameţitoare ale arborilor din junglă şi să prindă, cu o precizie ce nu da niciodată greş şi fără vreo strădanie aparentă, o ramură ce se zbătea nebuneşte în bătaia uraganului apropiat.

Putea coborî şapte metri dintr-o dată, din cracă în cracă, într-o alunecare rapidă spre pămînt, sau se putea căţăra în vîrful celui mai semeţ dintre giganţii tropicali, cu uşurinţa şi repeziciunea unei veveriţe.

Deşi în vîrstă doar de zece ani, avea puterea unui bărbat mijlociu de treizeci şi era mult mai suplu în mişcări decît poate ajunge vreodată cel mai antrenat dintre atleţi. Şi zi de zi puterea lui creştea.

Viaţa lui Tarzan printre crîncenele gorile a fost fericită; pentru că în memoria sa nu purta amintirea unui alt soi de viaţă şi nici nu ştia că în univers mai există şi altceva decît acest petic de pădure şi sălbăticiunile din junglă care-i erau familiare.

Împlinise aproape zece ani cînd începu să-şi dea seama că există o mare deosebire între el şi fraţii săi. Şi trupul lui mic, rumenit de soare deveni brusc o pricină de mare ruşine cînd observă că el n-avea niciun fir de păr, de parc-ar fi fost şarpe sau alt soi de reptilă. Încercă să înlăture acest neajuns mînjindu-se din cap pînă-n picioare cu noroi; dar noroiul se zbicea şi cădea. Şi-apoi era atît de neplăcut, încît hotărî pe dată că preferă ruşinea decît senzaţia nesuferită.

În ţinutul înalt pe care tribul lui îl vizita adeseori, se afla un lăcuşor şi în apele lui limpezi şi neclintite îşi văzu Tarzan pentru prima oară faţa.

Era o zi zăpuşitoare din anotimpul secetos, si Tarzan se duse cu unul din verii săi la mal, ca să bea apă. Cînd se aplecară, ambele feţe se oglindiră în lacul adormit: trăsăturile sălbatice şi fioroase ale maimuţei, alături de cele ale mlădiţei aparţinînd unei vechi familii englezeşti.

Tarzan fu îngrozit. Era destul de rău să fii spin, dar să mai ai şi o asemenea mutră! Se miră cum de puteau celelalte gorile să se uite măcar la faţa lui.

Gura aceea micuţă şi subţire şi dinţii mărunţi şi albi! Cum puteau să stea oare alături de boturile cărnoase şi de colţii puternici ai fraţilor lui mai norocoşi! Şi năsucul mic şi fin era atît de subţire, încît părea lihnit de foame. Se înroşi ca para focului cînd îl compară cu nările largi şi fremătătoare ale amicului său. Ce nas generos şi puternic avea! Cum i se lăţea pe jumătate din faţă! "Ce bine trebuie să fie cînd eşti frumos!" gîndi Tarzan.

Dar cînd îşi mai văzu şi ochii! — ah, asta a fost lovitura de graţie — o pată cafenie, un cerc cenuşiu în jurul ei şi apoi alb curat! Îngrozitor! Nici măcar şerpii nu aveau ochi atît de hidoşi.

Era atît de absorbit de aceste autoaprecieri, încît nu auzi cum în spatele lui iarba înaltă se desparte şi cum o dihanie mare se furişează hoţeşte prin junglă; nici prietenul lui, gorila, nu auzi, pentru că tocmai atunci bea apă şi lipăitul buzelor şi gîlgîitul de satisfacţie acoperiră zgomotul apropierii nepoftitului.

La mai puţin de treizeci de paşi în spatele celor doi se ghemuia Sabor, uriaşa leoaică, vînturîndu-şi coada. Cu precauţie, întindea o labă mare, vătuită, pe care o lăsa apoi fără zgomot pe pămînt înainte de a o fi ridicat pe a doua. În acest fel avansa: o pisică uriaşă, aproape tîrîndu-şi pîntecele pe jos şi pregătindu-se să se repeadă asupra prăzii

Acum se afla la trei metri depărtare de cei doi neştiutori tovarăşi de joacă — îşi trase cu grijă labele dindărăt sub greutatea corpului, muşchii mari încordîndu-i-se sub pielea-i frumoasă. Se ghemuise atît de tare, încît părea turtită, cu excepţia spinării lucioase, arcuite, gata pregătită de salt. Coada nu i se mai vîntura — stătea dreaptă şi nemişcată.

O clipă rămase astfel, ca prefăcută în stană de piatră, apoi, slobozind un răget înfiorător, sări.

Sabor, leoaica era un vînător încercat. Cuiva mai puţin experimentat, alarma sălbatică a răgetului ei cînd sărea i s-ar fi părut o nerozie, căci n-ar fi putut să cadă oare cu mai mare siguranţă asupra victimelor dacă ar fi executat un salt mut, neînsoţit de strigătul acela pătrunzător? Dar Sabor cunoştea foarte bine iuţeala vietăţilor junglei şi fineţea aproape incredibilă a auzului lor. Pentru acestea, fîşîitul uşor al unui fir de iarbă ce se freca de un alt fir era un avertisment la fel de eficient ca şi răcnetul ei cel mai puternic, ori Sabor ştia că n-ar fi putut face saltul măreţ fără un cît de mic zgomot.

Urletul ei sălbatic nu era un avertisment. Era menit să îngheţe bietele victime, paralizîndu-le de groază doar o fracţiune de secundă, atît cît trebuia pentru ca ghearele-i puternice să se împlînte în carnea lor fragedă şi să le imobilizeze fără nicio speranţă de scăpare.

În ceea ce o privea pe maimuţă, Sabor chibzuise corect. Mica gorilă, tremurînd de spaimă, se cinchise doar o clipă, dar această clipă fusese destul de lungă ca să-i fie fatală. Nu la fel însă s-au petrecut lucrurile cu Tarzan, copilul-om. Viaţa lui printre primejdiile junglei îl învăţase să întîmpine neprevăzutul cu încredere în sine, iar inteligenţa lui superioară determina o rapiditate a reacţiilor mintale care întrecea cu mult posibilităţile maimuţelor.

Aşa încît răgetul leoaicei Sabor galvanizară creierul şi muşchii lui Tarzan la imediată acţiune.

În faţa lui se aşterneau apele adînci ale lacului, în spate îl aştepta o moarte sigură: o moarte cumplită între ghearele ce sfîşie şi colţii care sfîrtecă. Tarzan nu putea suferi apa decît atunci cînd însemna un mijloc de a-şi potoli setea. N-o putea suferi pentru că o asocia cu răceala şi neplăcerea ploilor torenţiale, de care se temea din pricina tunetelor, a fulgerelor şi a vîntului care le însoţea.

Sălbatica lui mamă îl învăţase să se ferească de apele adînci ale lacului şi de altfel, n-o văzuse chiar el pe mica Neeta, doar cu cîteva săptămîni în urmă, pierind sub oglinda liniştită de la suprafaţă pentru a nu se mai întoarce niciodată la trib?

Dar, dintre cele două rele, mintea lui ageră îl alese pe cel mai puţin rău; prin urmare, de îndată ce prima notă a răgetului cumplitei Sabor destrămase liniştea junglei şi înainte ca fiara să fi făcut jumătate din salt, Tarzan simţi apele reci închizîndu-i-se deasupra creştetului.

Nu ştia să înoate şi apa era foarte adîncă, dar nu-şi pierdu niciun dram din stăpînirea de sine şi din inventivitatea care alcătuiau însemnele unei făpturi superioare. Începu să dea repede din mîini şi din picioare, în încercarea de a ieşi la suprafaţă şi probabil că mai mult din întîmplare decît voit făcu mişcările folosite de cîini cînd înoată, astfel că în cîteva secunde nasul îi ieşi deasupra apei şi Tarzan descoperi că putea pluti făcînd aceleaşi mişcări, ba putea chiar înainta prin apă. Fu foarte surprins şi încîntat de această nouă ispravă la care fusese împins atît de neaşteptat, dar nu avu timp să se gîndească prea mult la ea.

Înota acum paralel cu malul şi văzu bestia cea sîngeroasă, care l-ar fi înşfăcat, aplecată încă deasupra trupului neînsufleţit al tovarăşului său de joacă. Leoaica îl urmărea pe Tarzan cu priviri încordate, aşteptîndu-l de bună seamă să revină la mal, dar băiatului nici prin cap nu-i trecea una ca asta. Dimpotrivă, îşi înălţă glasul în strigătul de disperare al tribului său, adăugind şi avertismentul menit să-i prevină pe eventualii salvatori că riscă să cadă în ghearele Saborei.

Aproape imediat se auzi din depărtare un răspuns şi după scurt timp, patruzeci sau cincizeci de gorile se îndreptară, legănîndu-se rapid şi maiestuos, spre scena tragediei. În fruntea lor venea Kala, pentru că recunoscuse glasul fiului ei cel mai iubit şi alături de ea era mama micuţei gorile ce zăcea moartă sub Sabor cea cruntă.

Deşi mai puternică şi mai bine pregătită de luptă decît gorilele, leoaica n-avea nici un chef să dea piept cu adulţii mînioşi şi cu un mîrîit plin de ură, făcu un salt iute în lăstăriş şi pieri din văz.

Tarzan înotă pînă la ţărm şi se căţără repede pe pămînt uscat. Senzaţia de prospeţime şi de bucurie pe care i-o dăduse apa rece îl umplu de bucurie iză şi-i dădu o asemenea stare de bine, încît de atunci încolo nu pierdu nici un prilej de a face o baie fie în lac, fie în rîu, fie în ocean.

Multă vreme, Kala nu-şi putu crede ochilor, căci, deşi cei din neamul ei puteau să înoate cînd erau nevoiţi s-o facă, totuşi nu le plăcea să intre în apă şi niciodată nu se vîrau de bună voie.

Aventura cu leoaica Sabor a constituit pentru Tarzan un izvor de plăcute amintiri; era nevoie de asemenea întîmplări ca să spargă monotonia vieţii cotidiene — care, altminteri, se confunda eu plicticoasele raiduri în căutarea hranei, cu mîncatul şi dormitul. Tribul căruia îi aparţinea cutreiera pe o suprafaţă care se întindea, în linii mari, pe vreo douăzeci şi cinci de mile de-a lungul coastei şi vreo cincizeci de mile în interior. Străbăteau aproape mereu aceste distanţe şi uneori rămîneau luni întregi într-un singur loc; dar cum se mişcau cu mare viteză prin copaci, traversau tot teritoriul în decurs de numai cîteva zile.

Durata rămînerii depindea în mare măsură de rezervele de hrană, de condiţiile climaterice şi de superioritatea numerică a animalelor din specii mai primejdioase, deşi, de multe ori, Kerchak îi purta în marşuri lungi numai pentru că se săturase să stea în acelaşi loc. Noaptea se culcau pe unde îi prindea întunericul, întinzîndu-se pe jos şi uneori acoperindu-şi capetele — mai rar trupurile — cu frunze mari de palmier. Dacă nopţile erau răcoroase, se culcau cîte doi sau trei. Cuibăriţi unul în braţele celuilalt, ca să-şi ţină de cald, aşa se făcu în toţi aceşti ani că Tarzan dormi noaptea în braţele Kalei.

Că uriaşa jivină sălbatică iubea acest copil de altă rasă, e mai presus de orice îndoială; iar el, la rîndu-i, dăruia namilei aceleia păroase toată afecţiunea care ar fi trebuit să aparţină tinerei şi frumoasei lui mame, dacă aceasta ar fi trăit.

Cînd era neascultător, e drept că-l mai altoia, dar niciodată Kala nu se arăta crudă cu el şi mai degrabă îl dezmierda decît îl pedepsea.

Tublat, soţul ei, îl urîse dintotdeauna pe Tarzan şi în cîteva rînduri fusese pe punctul de a pune capăt tinerei lui vieţi. La rîndul său, Tarzan nu pierdea niciun prilej de a arăta că răspunde întru totul la sentimentele ce i le nutrea tatăl său adoptiv şi ori de cîte ori putea să-l sîcîie, să se strîmbe la el sau să-i zvîrle vorbe de ocară, în timp ce se afla la adăpost sigur în braţele maică-sii sau pe ramurile subţiri ale copacilor celor mai înalţi, nu se sfia s-o facă. Inteligenţa şi agerimea lui superioare îl făceau să născocească o mie de şotii drăceşti, care sporeau greutăţile vieţii lui Tublat.

În copilăria lui, Tarzan învăţase să împletească funii, răsucind şi încolăcind fire lungi de iarbă şi cu ajutorul lor încerca întruna să-l prindă pe Tublat sau să-l spînzure de vreo cracă mai joasă.

Tot jucîndu-se şi exersînd cu aceste funii, se învaţă să lege noduri puternice şi să facă laţuri care se puteau strînge; toate acestea constituiau obiecte de amuzament pentru el şi pentru gorilele mai tinere. Încercau şi ele să imite ce făcea Tarzan, dar copilul-om deţinea iniţiativele şi deveni un expert.

Într-o zi, în timp ce se juca, Tarzan îşi aruncă funia după unul dintre prietenii lui care o luase la fugă; continuă să ţină însă un capăt al frînghiei în mînă. Din întîmplare, laţul căzu drept pe grumazul maimuţei care fugea, făcînd-o să se oprească brusc şi în chip cu totul surprinzător. „Ah, iată un joc nou, un joc tare frumos!" gîndi Tarzan şi imediat încercă să repete isprava. Şi astfel, cu trudă şi exerciţiu neîntrerupt, învăţă arta lasso-ului.

Acum, într-adevăr, viaţa lui Tublat deveni un coşmar trăit cu ochii deschişi. În somn, în timpul marşului, ziua sau noaptea, niciodată nu ştia cînd avea să-i lunece laţul în jurul grumazului, sufocîndu-l şi făcîndu-l aproape să-şi dea duhul.

Kala îl pedepsea, Tublat jura să se răzbune crunt, iar bătrînul Kerchak lua notă, avertiza şi ameninţa, dar fără nici un rezultat. Tarzan îi sfida pe toţi şi laţul subţire şi puternic continua să se înfăşoare în jurul gîtului lui Tublat cînd acesta se aştepta mai puţin. Celelalte gorile se distrau vîrtos pe socoteala bosumflării lui Tublat. Pentru că Nas-Spart era un bătrîn mofluz, antipatic tuturor. În mica minte ageră a lui Tarzan încolţeau multe gînduri, dar îndărătul tuturor acestora lucra miraculoasa putere a raţiunii.

Dacă putea să-şi prindă semenii-gorile cu acest braţ lung făcut din ierburi, de ce n-ar fi putut-o prinde şi pe leoaica Sabor?

Era sămînţa unui gînd care dospea în conştiinţa şi în subconştientul lui, pînă cînd avea să se materializeze într-o minunată înfăptuire.

              Dar asta avea să se întîmple mai tîrziu.
Cap4