Tarzan of the apes (7)

Lumina cunoaşterii

           După un timp care i se păru lung cît o eternitate, micul suferind fu din nou în stare să se ţină pe picioare şi, din acea clipă, întremarea lui fu atît de rapidă, încît o lună mai tîrziu era la fel de viguros şi de vioi ca şi mai înainte.

În timpul convalescenţei revăzuse de multe ori în minte lupta cu gorilele şi primul lui gînd a fost să regăsească minunata armă care-l făcuse ca dintr-un nevolnic disperat şi aproape biruit, să ajungă superior acelei puternice fiare — teroarea junglei.

           De asemenea, ţinea neapărat să se întoarcă la cabană şi să continue investigarea minunatului ei conţinut.

Aşadar, într-o dimineaţă devreme, porni de unul singur în căutările sale. După puţin descoperi oasele curăţite de carne ale ultimului său adversar şi alături, îngropat în parte sub frunzele căzute, găsi cuţitul înroşit de rugină — din pricina expunerii la umezeala pămîntului — şi de sîngele uscat al gorilei.

Lui Tarzan nu-i plăcu această schimbare a suprafeţei lucioase şi sclipitoare, dar continua să fie o armă la fel de formidabilă, pe care avea de gînd s-o folosească ori de cîte ori i se va ivi prilejul. Îşi dădu seama că nu va mai trebui să fugă din faţa toanelor crudului Tublat.

O clipă mai tîrziu era la cabană şi, după un scurt timp, deschise din nou lacătul şi intră. Prima lui preocupare fu să înveţe mecanismul lacătului, ceea ce izbuti examinîndu-l cu de-amănuntul în timp ce uşa era deschisă, astfel ca să-şi poată da seama întocmai ce anume încuia uşa şi în ce fel îi dădea drumul la atingerea lui. Descoperi că putea închide şi încuia uşa şi pe dinăuntru şi făcu acest lucru pentru a înlătura orice posibilitate de a fi atacat în timpul cercetărilor sale.

Începu o explorare sistematică a cabanei, dar atenţia îi fu în curînd atrasă de cărţi. Păreau să exercite o stranie şi puternică influenţă asupră-i, aşa încît nu mai avu răbdare pentru nimic altceva în faţa mirajului fermecatei enigme pe care i-o ofereau tîlcurile lor.

Printre alte volume se găseau acolo un abecedar, nişte istorioare cu poze pentru copii, numeroase cărţi ilustrate, precum şi un mare lexicon. Le examină pe toate, dar pozele îl atrăgeau cel mai mult, cu toate că ciudaţii gîndăcei negri care umpleau paginile acolo unde nu erau poze îi stîrneau mirarea şi cel mai adînc interes.

Ghemuindu-se pe vine la masa construită de tatăl lui, cu trupuşorul neted, arămiu şi despuiat, aplecat peste cărţile ţinute în mîinile subţiri şi viguroase, cu coama de păr lung şi negru căzîndu-i de jur împrejurul capului frumos modelat şi peste ochii inteligenţi, Tarzan din neamul maimuţelor, micul om primitiv, oferea o imagine plină de patetism si de speranţe în acelaşi timp, o figură alegorică a orbecăirii primare prin bezna ignoranţei către lumina cunoaşterii.

Faţa lui mică era absorbită în studiu, pentru că, într-un fel ceţos, nebulos, se treziseră în parte rudimentele unei gîndiri menite să-i dezvăluie cheia şi rezolvarea misterioasei probleme a micilor gîndăcei.

În mîinile lui se afla un abecedar deschis la poza unei maimuţe mici, asemănătoare cu el, dar acoperite, cu excepţia mîinilor şi a feţei, cu o blană ciudată, colorată — căci aşa socotea el a fi haina si pantalonii. Sub poză erau cinci gîndăcei:

BĂIAT

Şi mai descoperise în textul aceleiaşi pagini că cei cinci gîndăcei se repetau mereu, în aceeaşi înşiruire.

Mai observă un fapt — anume că rareori apărea cîte un gîndac singur; şi că acelaşi gîndăcel se repeta de multe ori, cîteodată singur, dar cel mai des în tovărăşia altora.

Întoarse încet paginile, scrutînd pozele şi textele pentru a găsi o repetare a combinaţiei BĂIAT. În cele din urmă o recunoscu sub poza altei maimuţe mici care semăna cu el, însoţită de un animal ciudat, pe patru picioare, ca şacalul şi chiar semănînd destul de bine cu acesta. Dedesubtul pozei, gîndăceii erau grupaţi astfel:

UN BĂIAT ŞI UN CÎINE

Iată-le deci din nou, cele cinci gîngănii care însoţeau întotdeauna mica maimuţă.

Şi în felul ăsta, Tarzan înainta foarte, foarte încet, căci, fără să ştie, se înhămase la o muncă tare anevoioasă — o sarcină care dumneavoastră sau mie s-ar putea să ni se pară imposibilă — aceea de a învăţa să citeşti fără să ai cea mai mică idee despre litere sau despre limbajul scris, sau cea mai mică idee că există asemenea noţiuni.

Sarcina nu fu îndeplinită într-o zi, nici într-o săptămînă, nici într-o lună, nici într-un an; dar încet, nespus de încet, după ce sesiză tîlcul acelor gîndăcei, învăţă. Aşa încît, cînd împlini cincisprezece ani, cunoştea feluritele combinaţii de litere care desemnau fiecare dintre pozele abecedarului, precum şi una sau două dintre ilustraţiile cărţilor.

Despre înţelesul şi folosirea articolelor şi conjuncţiilor, a verbelor, adverbelor şi pronumelor avea o idee foarte nelămurită.

Intr-o zi, pe cînd împlinise doisprezece ani, descoperi nişte creioane într-un sertar necunoscut pînă atunci, aflat sub tăblia mesei şi, zgîriind cu unul din ele lemnul, constată cu încîntare că lăsa o dîră neagră în urmă-i.

Folosi cu atîta sîrguinţă noua jucărie, încît în curînd suprafaţa mesei deveni un labirint de rotocoale si linii trase la întîmplare, iar vîrful creionului se toci pînă ajunse la teaca de lemn. Atunci luă un alt creion, dar de astă dată cu o ţintă precisă: avea să încerce să reproducă unele dintre gîngăniile acelea care se căţărau pe paginile cărţilor.

Era o sarcină grea, căci ţinea creionul aşa cum apuci mînerul unui pumnal, ceea ce nu contribuie prea mult la uşurinţa scrisului sau la putinţa de a descifra rezultatele. Dar persevera luni întregi, atunci cînd avea posibilitatea să vină la cabană pînă cînd, în cele din urmă, prin experimentări repetate, găsi o poziţie de ţinere a creionului care-i îngăduia să-l mînuiască şi să-l controleze mai uşor, aşa încît reuşi cel puţin să reproducă grosolan cîteva dintre gîngănii.

În felul acesta se apropie de scris. Copiind gîndăceii, învăţă încă un lucru — numărul lor; şi cu toate că nu îi putea număra în felul nostru, totuşi îşi formă noţiunea de cantitate, baza socotelilor lui aritmetice alcătuind-o numărul degetelor de la o mînă.

Cercetarea celorlalte felurite cărţi îl convinse că descoperise toate soiurile de gîndăcei folosiţi în combinaţiile cel mai des repetate şi pe aceştia îi putea aranja cu mare uşurinţă în ordinea potrivită, datorită frecvenţei cu care parcursese alfabetul din abecedarul ilustrat.

Instruirea lui Tarzan progresa, dar cele mai mari descoperiri le află în depozitul inepuizabil al uriaşului lexicon ilustrat, pentru că învăţa mult mai mult prin mijlocirea pozelor decît a textului, chiar după ce deprinsese semnificaţia gîndăceilor.

Cînd descoperi aranjamentul cuvintelor în ordine alfabetică, fu încîntat să caute şi să găsească acele combinaţii cu care era familiarizat, iar cuvintele ce le urmau, definiţiile, îl călăuziră mai departe în labirintul erudiţiei.

La şaptesprezece ani ştia să citească abecedarul şi cunoştea adevăratul şi minunatul tîlc al gîngăniilor.

Şi nu se mai ruşina de trupul lui neacoperit de păr sau de trăsăturile omeneşti, pentru că acum raţiunea îi spunea că el face parte dintr-o altă rasă decît prietenii lui sălbatici şi păroşi. El era O-M, în timp ce ei erau M-A-I-M-U-Ţ-E. Ştia, de asemenea, că bătrîna Sabor era L-E-O-A-I-C-Ă, că Histah era Ş-A-R-P-E, iar Tantor E-L-E-F-A-N-T. Şi aşa învăţă să citească.

De aici încolo, progresul fu rapid. Cu ajutorul marelui dicţionar şi cu inteligenţa ageră a unei minţi sănătoase, înzestrată ereditar cu facultăţi superioare de gîndire, izbuti să ghicească ceea ce nu putea înţelege şi de cele mai multe ori, intuiţiile lui erau foarte aproape de adevăr.

Au intervenit multe întreruperi în învăţătura lui Tarzan, pricinuite de deprinderile nomade ale tribului, dar chiar şi atunci cînd se găsea departe de cărţi, mintea lui isteaţă continua să scormonească misterele fascinantei sale îndeletniciri.

Fîşii de coajă de copac ori frunze late sau chiar porţiuni de pămînt golaş îi serveau drept caiete pe care-şi cresta, cu vîrful cuţitului de vînătoare, lecţiile pe care le învăţa. Dar, în timp ce-şi urma înclinaţia de a soluţiona tainele bibliotecii, nu neglija nici îndatoririle mai aspre ale vieţii. Îşi exersa laţul şi se antrena cu pumnalul lui tăios, pe care se învăţase să-l ascută frecîndu-i muchia pe pietroaie late.

De la venirea lui Tarzan încoace, tribul se mărise, căci, sub conducerea lui Kerchak, izbutiseră să înspăimînte celelalte triburi de pe teritoriul lor din junglă, aşa că aveau hrană din belşug, iar în urma incursiunilor de pradă puse la cale de vecinii lor, nu sufereau decît prea puţine pierderi sau aproape niciuna.

Prin urmare, tinerii masculi, odată ajunşi la maturitate, socoteau că-i mai comod să-şi ia perechea din propriul lor trib sau, în cazul cînd capturau o femelă dintr-un alt trib, s-o aducă tot în grupul lui Kerchak, trăind în bună înţelegere cu el, decît să încerce să se statornicească pe cont propriu sau să lupte pentru supremaţie cu temuta căpetenie.

Cîteodată, vreun membru al tribului mai feroce decît semenii săi, se lăsa ispitit de această din urmă alternativă, dar nu se găsise încă maimuţa vrednică să smulgă laurii victoriei din mîna brutală şi crîncenă a lui Kerchak.

Tarzan avea o poziţie specială în trib, il socoteau unul de-al lor şi totuşi într-un tel deosebit. Masculii mai bătrîni fie că-l ignorau cu desăvîrşire, fie că-l urau cu atîta înverşunare, încît, de n-ar fi fost înzestrat cu miraculoasa-i agerime şi iuţeală şi de nu s-ar fi bucurat de vajnica oblăduire a uriaşei Kala, i-ar fi făcut de petrecanie încă de pe vremea cînd era copil.

Tublat era duşmanul lui cel mai neclintit şi totuşi, datorită lui Tublat, cînd Tarzan atinse vîrsta de treisprezece ani, persecuţiile vrăjmaşilor săi încetară brusc şi fu lăsat în pace, cu excepţia momentelor cînd vreunul din ei îşi pierdea minţile, pradă unuia dintre acele stranii, sălbatice accese de furie care pun stăpînire pe masculii multor specii fioroase ale junglei. Dar în acele momente, nimeni nu era în siguranţă.

În ziua cînd Tarzan îşi dobîndi dreptul de a fi respectat, tribul se adunase într-un mic amfiteatru natural aflat într-o viroagă încercuită de coline, pe care jungla n-o cotropise cu încîlceala ei de liane şi vrejuri căţărătoare. Spaţiul deschis avea o formă aproape circulară. De jur împrejur se ridicau giganţii puternici ai pădurii neştirbite, iar împletitura de vegetaţie măruntă era atît de îndesată între trunchiurile uriaşe, încît singurul mijloc de a pătrunde în mica arenă erau spărturile dintre ramurile de sus ale copacilor.

Aici, tribul se întrunea adeseori, fiind ferit de întreruperi. În centrul amfiteatrului se afla una din acele ciudate tobe de pămînt, construită de antropoide în vederea unor bizare ritualuri, ale căror cadenţe au fost auzite de oameni în fortăreţele junglei, dar la care niciun ochi omenesc n-a asistat vreodată.

Mulţi călători au văzut asemenea tobe ale gorilelor şi unii dintre ei au auzit bubuitul bătăilor şi larma sălbaticelor, straniilor zaiafeturi ale acestor stăpîni ai junglei, dar Tarzan, Lord Greystoke, este, fără îndoială, unica fiinţă umană care a luat parte la dezlănţuitele, nebuneştile, ameţitoarele orgii ale Dum-Dum-ului.

Din această celebrare primitivă au izvorît neîndoielnic toate formele modernelor ceremonialuri bisericeşti şi statale, căci îndărăt, prin şirul veacurilor fără de număr, pînă la cele mai îndepărtate bastioane ale unei omeniri abia mijite, abraşii şi păroşii noştri străbuni au dansat ritualul Dum-Dum-ului, în sunetele tobelor de pămînt, sub strălucirea vie a lunii tropicale, în inima junglei crunte, la fel de nealterată azi cum era şi în priveliştile împăienjenite, de neînchipuit, ale acelei demult uitate nopţi, dintr-un trecut demult mort, cînd primul dintre strămoşii noştri zbîrliţi şi-a făcut vînt, balansîndu-se pe o cracă şi s-a oprit pe gazonul moale al primului loc de întrunire publică.

În ziua cînd Tarzan scăpă de hărţuielile cu care gorilele îl prigoniseră necruţător timp de doisprezece din cei treisprezece ani cîţi număra viaţa lui, membrii tribului, alcătuit acum dintr-o sumă rotundă, mărşăluiseră în tăcere pe terasele mai joase ale copacilor junglei, aruncîndu-se apoi fără zgomot pe solul amfiteatrului.

Ritualul Dum-Dum marca evenimentele importante din viaţa tribului — o victorie, capturarea unui prizonier, uciderea vreunui straşnic şi sîngeros locuitor al junglei, moartea unui rege şi urcarea altuia la domnie, toate acestea erau însoţite de un ceremonial prestabilit.

Astăzi se sărbătorea uciderea unei gorile uriaşe, membră a altui trib şi, cînd poporul lui Kerchak intră în arenă, doi masculi vînjoşi aduseră leşul duşmanului învins.

Îşi depuseră povara în faţa tobei de pămînt, apoi se ghemuiră lîngă ea, în chip de paznici, în timp ce restul membrilor colectivităţii se pitula prin ungherele mai ierboase, ca să tragă un pui de somn pînă cînd răsăritul lunii avea să dea semnalul de începere a sălbaticei orgii.

Ceasuri întregi, peste micul luminiş domni o tăcere adîncă, ştirbită doar de notele discordante ale papagalilor cu penaj scînteietor, de ţipetele şi uguielile miilor de păsări din junglă, care se foiau neîncetat printre orhideele în nuanţe vii şi printre ghirlandele de flori arzînd de culoare, ce festonau miriadele de crengi, căptuşite cu muşchi, ale giganţilor pădurii.

În cele din urmă, cînd înserarea se lăsă peste junglă, maimuţele începură să se adune şi curînd formară un cerc mare în jurul tobei de pămînt. Femelele şi copiii se ghemuiră pe vine într-un şir aflat în afara perimetrului cercului, iar în faţa lor se rînduiră masculii adulţi. Dinaintea tobei se aşezară trei femele bătrîne, fiecare dintre ele ţinînd în mînă o cracă noduroasă, lungă de treizeci-patruzeci de centimetri.

De îndată ce primele raze ale lunii care se înălţa poleiră vîrfurile copacilor din jur, bătrînele începură să lovească încet şi uşor în suprafaţa răsunătoare a tobei. Pe măsură ce lumina lunii inunda amfiteatrul, bătrînele înteţiră frecvenţa şi forţa bătăilor, pînă cînd un bubuit sălbatic şi cadenţat se risipi pe mile întregi de junglă, în toate direcţiile. Fiare uriaşe, cumplite, se opriră din hăituială, cu urechea ciulită şi capul înălţat ca să asculte bubuitul monoton răspîndit de Dum-Dum-ul gorilelor.

Din cînd în cînd, cîte o jivină slobozea urletul ascuţit sau răgetul tunător ca răspuns la provocarea înspăimîntătorului vacarm al antropoidelor, dar niciuna nu se încumeta să se apropie pentru a iscodi sau a ataca, fiindcă marile gorile, întrunite în toată forţa numărului lor, umpleau de un adînc respect piepturile vecinilor de junglă.

Cînd vacarmul tobei atinse o intensitate aproape asurzitoare, Kerchak sări în mijlocul cercului, între masculii ghemuiţi pe vine şi toboşari. Stînd în poziţie verticală, îşi azvîrli capul pe spate şi, privind drept în ochi luna, care se ridicase deasupra creştetului său, începu să se bată cu labele-i mari şi păroase peste piept şi să scoată strigătul lui răscolitor şi înspăimîntător.

O dată, de două ori, de trei ori, strigătul cumplit răsună în solitudinea clocotitoare a acelei lumi negrăit de vii şi totuşi incredibil de moarte.

După aceea, lăsîndu-se în patru labe, Kerchak lunecă fără zgomot de jur împrejurul cercului deschis, îndepărtîndu-se cît mai mult de hoitul depus în faţa tobei-altar, dar ţinîndu-şi pe tot parcursul acestui tur ochii mici, cruzi, roşii şi haini, pironiţi asupra mortăciunii.

Atunci sări în arenă un alt mascul şi, repetînd strigătele oribile ale regelui, îl urmă pas cu pas. I se alătură apoi altul, mereu altul, într-o succesiune rapidă, pînă cînd întreaga junglă reverberă rezonanţele aproape necurmate ale strigătelor setoase de sînge.

Era provocarea şi începutul vînătorii.

Cînd toţi masculii adulţi se înşiruiră în coloana dansatorilor, începu atacul.

Kerchak, înşfăcînd o bîtă uriaşă din mormanul aflat la îndemînă, se năpusti furios asupra gorilei moarte, zdrobind hoitul cu o lovitură îngrozitoare şi scoţînd în acelaşi timp mîrîielile şi grohăiolile pregătitoare de luptă. Bubuitul tobei se înteţi paralel cu frecvenţa loviturilor, iar războinicii, după ce se apropiară unul cîte unul de victima acelui atac şi-i aplicară lovitura de măciucă, se prinseră în vîrtejul nebun al Dansului Morţii.

Tarzan făcea parte din hoarda sălbatică dănţuitoare. Trupul său arămiu, musculos, vrîstat de dîrele năduşelii ce sclipeau în lumina lunii, strălucea suplu şi graţios printre namilele grosolane şi păroase din jur.

Niciuna dintre fiinţele acelea nu era mai misterioasă decît el în gesturile ce mimau vînătoarea, niciuna nu era mai feroce în sălbăticia atacului, niciuna nu sărea cu atîta sprinteneală în aer, în Dansul Morţii.

Pe măsură ce intensitatea şi repeziciunea bătăilor de tobă sporeau, dansatorii păreau să se îmbete de ritmul drăcesc şi de urletele lor bestiale. Ţopăielile şi salturile se înteţeau, de pe colţii dezgoliţi picurau balele, boturile şi piepturile erau împroşcate de spumă.

Timp de jumătate de oră straniul dans continuă, pînă cînd, la un semn al lui Kerchak, bubuitul tobelor amuţi şi femelele-toboşari se strecurară iute prin şirul dansatorilor către cercul exterior al spectatorilor ghemuiţi pe vine. Şi atunci, toţi ca unul, masculii tăbărîră asupra leşului prefăcut de loviturile lor într-un soi de terci păros.

Fălcile lor se bucurau arareori de cantitatea de carne pe care ar fi rîvnit-o, aşa încît finalul potrivit al sălbaticei orgii era desfătarea cu hoitul unui animal de curînd ucis; prin urmare, nu se gîndeau acum decît la un singur lucru: devorarea fostului vrăjmaş.

Dinţi uriaşi se înfipseră în carne, despicînd hălci enorme, cele mai puternice dintre gorile obţinînd bucăţile cele mai alese, în timp ce fiarele mai slăbănoage, date la o parte de gloata mîncăilor ce se zbăteau şi grohăiau, aşteptau un prilej să se furişeze ca să se înfrupte şi ele din vreo delicatesă scăpată pe jos sau să şterpelească vreun ciolan rămas, înainte ca întreg ospăţul să se fi isprăvit.

Tarzan jinduia după carne şi avea nevoie de ea chiar mai mult decît maimuţele. Descinzînd dintr-o rasă de carnivori, Tarzan avea impresia că niciodată în viaţă nu-şi astîmpărase pe deplin pofta de hrană animală; aşadar, acum, trupuşorul lui zvelt îşi croi drum în învălmăşeala de gorile aţîţate, străduindu-se să obţină o porţie mai mare decît cea pe care i-ar fi putut-o cîştiga forţa lui. Cuţitul de vînătoare al tatălui său necunoscut îi atîrna la şold, într-o teacă împletită de el după modelul uneia văzute în pozele comorilor lui livreşti. În cele din urmă ajunse pînă la delicatesa ce se topea văzînd cu ochii şi cu ajutorul cuţitului său ascuţit, îşi tăie o porţie mai generoasă decît sperase: un întreg braţ păros ce ieşea la iveală de sub picioarele puternicului Kerchak, atît de absorbit în exercitarea prerogativelor de lăcomie regală, încît nici nu observă actul de lèse-majesté.

Aşadar, micul Tarzan se strecură de sub masa gorilelor în plină competiţie, strîngîndu-şi la piept hidoasa pradă.

Printre cei ce făceau zadarnic cerc în jurul petrecăreţilor era şi bătrînul Tublat. Fusese printre primii la ospăţ, dar se retrăsese cu o halcă bună, ca s-o devoreze în linişte, iar acum încerca să-şi croiască din nou drum.

Aşa se face că-l văzu pe Tarzan cînd, din vălmăşagul ce se înghesuia, se îmbrîncea şi se împingea, băiatul răsări strîngîndu-şi prada cu hotărîre la piept. Ochii mici, ca de porc, foarte apropiaţi şi injectaţi ai lui Tublat scăparară scîntei de ură cînd se aţintiră asupra obiectului aversiunii lui. În acelaşi timp însă licări în el pofta hulpavă stîrnită de halca delicioasă aflată în posesia băiatului. Dar şi Tarzan îşi zări la fel de iute principalul inamic şi ghicind ce-avea bestia de gînd să facă, sări sprinten spre cercul femeilor şi al copiilor, încercînd să se ascundă printre ei. Tublat însă se ţinu după el, aşa încît băiatul nu putu să se pitească şi-şi dădu seama că va trebui s-o ia la fugă de-a binelea.

Iute ca fulgerul, goni spre arborii din jur şi cu un salt dibaci, se prinse de o creangă mai joasă, întîi cu o singură mînă, apoi, luîndu-şi comoara în dinţi, se căţără rapid cît mai sus, urmat îndeaproape de Tublat.

Sus, tot mai sus, se înălţă către vîrful unduitor al unui măreţ monarh al pădurii, unde greoiul lui hăituitor nu cuteza să-l urmeze. Acolo se cocoţă, împroşcînd cu zeflemele şi sudălmi bestia turbată, spumegînd, care rămăsese la şaisprezece metri mai jos.

Şi atunci Tublat îşi ieşi din minţi. Cu urlete şi răgete înfiorătoare, se azvîrli la pămînt, printre femele şi copii, înfigîndu-şi colţii uriaşi într-o duzină de gîturi micuţe şi spintecînd bucăţi de carne de pe spinările şi piepturile femelelor ce-i picau în gheare.

În strălucirea clarului de lună, Tarzan fu martor la întregul nebunesc spectacol de furie turbată. Apoi masculii uriaşi din centrul arenei începură să simtă dinţii de fier ai semenului lor înnebunit şi toţi ca unul, se mistuiră în tenebrele pădurii care se apleca ameninţător asupră-le.

În afară de Tublat, nu mai rămăsese în amfiteatru decît o singură femelă, ce alerga iute căutînd refugiu în arborele unde se cocoţase Tarzan, dar pe urmele ei venea bicisnicul Tublat. Femela era Kala şi de îndată ce Tarzan îşi dădu seama că Tublat o ajunge din urmă, se lăsă în jos, din ram în ram cu iuţeala pietrei care se rostogoleşte, îndreptîndu-se spre mama lui adoptivă. Kala se afla sub crengile cele mai joase şi deasupra ei sta pitulat Tarzan, aşteptînd desfăşurarea cursei.

Kala făcu un salt, apucîndu-se de o cracă joasă, dar aproape că atîrna deasupra creştetului lui Tublat, care o ajunsese. Totuşi s-ar fi putut salva, însă deodată se auzi un scrîşnet, un pîrîit şi craca se rupse proiectînd-o drept în capul lui Tublat, pe care-l doborî la pămînt. Într-o clipă, amîndoi fură iar în picioare, dar, oricît ar fi fost de iuţi, Tarzan îi întrecu, astfel încît bestia înfuriată se pomeni faţă-n faţă cu copilul-om care se interpuse, apărînd-o pe Kala.

Nimic nu putea fi mai pe placul bestiei şi cu un rînjet de triumf, se năpusti asupra micului Greystoke. Dar dinţii lui nu apucară să se înfigă în carnea arămie. O mînă viguroasă îi înşfacă grumazul păros în timp ce mîna cealaltă împlintă de douăsprezece ori un tăios cuţit de vînătoare în pieptul uriaş. Loviturile cădeau iute ca fulgerul şi nu se opriră decît atunci cînd Tarzan simţi trupul moale prăbuşindu-se sub el.

Cînd hoitul se prăvăli la pămînt, Tarzan din neamul maimuţelor îşi puse piciorul pe grumazul vrăjmaşului său de o viaţă şi, înălţîndu-şi ochii către luna plină, îşi azvîrli pe spate capul tînăr şi mîndru şi slobozi sălbaticul şi înfiorătorul strigăt al tribului său.

Unul cîte unul, membrii tribului lunecară din ascunzişurile lor de prin arbori şi făcură cerc în jurul lui Tarzan şi al duşmanului său învins. Cînd se adunară cu toţii, Tarzan li se adresă:

— Eu sînt Tarzan! strigă el. Sînt un straşnic omorîtor! Cu toţii să-l respectaţi pe Tarzan din neamul maimuţelor şi pe Kala, mama lui. Niciunul dintre voi nu e atît de puternic ca Tarzan. Duşmanii lui să se păzească!

          Privind drept în ochii haini, roşii ai lui Kerchak, tînărul Greystoke se plesni cu palmele peste pieptul robust şi slobozi din nou pătrunzătorul său strigăt de sfidare.
Cap6