Tarzan of the apes (9)

Om cu om         

       Tarzan din neamul maimuţelor îşi duse mai departe, timp de cîţiva ani, existenţa în junglă, fără prea mari schimbări.  Dar deveni mai viguros şi mai înţelept şi învăţă din cărţile lui tot mai multe lucruri despre lumile stranii ce se găseau pe undeva, în afara pădurii primitive.

Pentru el, viaţa nu era niciodată monotonă sau lentă. Întotdeauna exista Pisah, peştele care trebuia prins prin numeroasele rîuri şi lacuri, apoi Sabor şi crudele ei neamuri care te ţineau veşnic treaz dădeau savoare fiecărei clipe petrecute pe pămînt. Foarte des îl hăituiau ele, dar şi mai des Tarzan era cel care le hăituia şi cu toate că niciodată nu izbutiseră să-l atingă cu ghearele lor aprige şi ascuţite, totuşi de multe ori s-a întîmplat să fie atît de aproape, încît n-ai fi putut strecura o frunză mai groasă între labele lor şi pielea lui netedă. Ageră era Sabor, leoaica, ageri erau Numa şi Sheeta, dar Tarzan din neamul maimuţelor era iute ca fulgerul.

Cu Tantor, elefantul, se împrieteni. Cum? Nu mă întrebaţi. Dar era fapt cunoscut printre locuitorii junglei că în multe nopţi scăldate de lună, Tarzan din neamul maimuţelor şi Tantor, elefantul, se plimbau împreună, iar prin locurile bătătorite, Tarzan călărea cocoţat pe spinarea largă a lui Tantor.

În aceşti ani, Tarzan petrecu multe zile în cabana tatălui său, unde zăceau încă, neatinse, osemintele părinţilor lui şi scheletul puiului Kalei. La optsprezece ani, citea curgător şi înţelegea aproape tot ce citea în numeroasele şi feluritele volume de pe rafturi.

De asemenea putea să scrie cu litere de tipar repede şi limpede, dar scrisul de mînă nu-l cunoştea, căci, deşi printre comorile lui se aflau şi cîteva caiete, în cabană găsise atît de puţine lucruri scrise în engleză, încît nu vedea de ce şi-ar bate capul să înveţe şi această formă de caligrafie, cu toate că de descifrat, cu trudă, o putea descifra.

Aşadar, îl găsim la optsprezece ani, un tînăr lord englez care nu putea vorbi englezeşte, dar care ştia să citească şi să scrie în limba maternă. Nu văzuse nicio altă fiinţă omenească în afară de propria-i persoană, căci regiunea limitată pe care o străbătea tribul său nu era udată de rîuri mari care să atragă triburile de băştinaşi din interior.

Dealurile înalte o închideau pe trei laturi, iar pe a patra era oceanul. Ţinutul era populat de lei, leoparzi şi şerpi veninoşi. Neştirbitele-i labirinturi de junglă încîlcită nu ispitiseră pînă acum niciun pionier din rasa umană să-i calce hotarele.

Dar într-o zi, în timp ce Tarzan din neamul maimuţelor şedea în cabana tatălui său, pătrunzînd în misterele unei noi cărţi, vechea tihnă a junglei sale fu zdruncinată pentru totdeauna. La graniţa îndepărtată dinspre răsărit se ivise, pe coama unui deal jos, o stranie procesiune. În frunte veneau cincizeci de războinici negri, înarmaţi cu suliţe subţiri de lemn, ale căror vîrfuri fuseseră călite în foc mocnit şi cu arcuri lungi şi săgeţi otrăvite. Pe spate purtau scuturi ovale, din nas le atîrnau inele uriaşe, iar în cîlţii lînoşi ce le acopereau ţeasta erau înfipte mănunchiuri de pene viu colorate. Fruntea le era tatuată cu trei linii paralele colorate, iar pe piept aveau trei cercuri concentrice. Dinţii galbeni fuseseră piliţi pînă căpătaseră vîrf ascuţit, iar buzele cărnoase, proeminente, sporeau grozăvia înfăţişării lor. În urmă veneau cîteva sute de femei şi copii, cele dintîi purtînd pe creştet mormane de oale de gătit, unelte de bucătărie şi fildeş. Ariergarda o formau o sută de războinici, aidoma celor din avangardă.

Alcătuirea coloanei vădea că se temeau mai mult de un atac ce-ar fi putut veni din spate, decît de orice duşman necunoscut ce s-ar fi putut ivi din faţă; şi de fapt aşa era, pentru că fugeau de ostaşii omului alb care-i hărţuise atît de amarnic ca să le ia cauciucul şi fildeşul, încît într-o bună zi s-au răsculat împotriva cuceritorilor şi au măcelărit un ofiţer alb şi un mic detaşament din trupele lui de negri.

Zile în şir se ospătară cu carnea acestora, dar într-o noapte, un detaşament mai puternic năvăli peste aşezarea lor, ca să răzbune moartea camarazilor. În acea noapte, soldaţii negri ai omului alb avură carne din belşug şi această rămăşiţă a unui trib odinioară puternic se furişase prin jungla întunecoasă, pornind spre necunoscut şi spre libertate.

Dar ceea ce însemna libertate şi goana după fericire pentru aceşti negri sălbatici, însemna consternare şi moarte pentru mulţi dintre locuitorii noului lor cămin.

Timp de trei zile, mica hoardă mărşălui încet prin inima pădurii necunoscute pe unde nu călcase picior de om, pînă cînd, în sfîrşit, în cea de-a patra zi, în zori, dădură peste un loc, la malul unui rîuleţ, unde vegetaţia părea ceva mai rară decît întîlniseră pînă atunci.

Rămaseră aici să-şi încropească o nouă aşezare şi, o lună mai tîrziu, locul era despădurit, colibele si gardurile de pari ridicate, bananierii, ignama si porumbul plantate, iar vechea viaţă îşi relua cursul în noul cămin. Aici nu existau oameni albi, soldaţi şi nici cauciuc sau fildeş care să trebuiască strîns pentru supraveghetorii haini şi nerecunoscători.

Luna se schimbase de mai multe ori pe cer pînă ce negrii să cuteze a se aventura pe meleagurile din jurul noului lor sat. Cîţiva dintre ei căzuseră pradă bătrînei Sabor şi deoarece jungla mişuna de feline crude şi însetate de sînge, de lei şi leoparzi, războinicii de culoarea abanosului şovăiau să se avînte prea departe de adăpostul gardurilor de pari.

Dar într-o zi, Kulonga, fiul bătrînului rege Mbonga, pribegi departe, prin labirinturile dense dinspre apus. Păşea cu luare-aminte, lancea-i subţire fiind pregătită de atac, iar scutul prelung, oval, strîns cu hotărîre în mîna stîngă, lipit de trupul său neted de abanos. În spate purta arcul, iar în tolba de deasupra scutului un mănunchi de săgeţi subţiri, drepte, bine unse cu o substanţă vîscoasă, neagră ca smoala, care făcea ca înţepătura vîrfului lor ascuţit ca un ac să fie mortală.

Noaptea îl surprinse pe Kulonga departe de palisadele din jurul satului stăpînit de tatăl său, dar, năzuind să se îndrepte tot mai departe spre apus, se căţără pe o creangă bifurcată dintr-un arbore înalt, îşi înjghebă o platformă rudimentară şi se ghemui să doarmă.

Trei mile mai încolo spre apus dormea tribul lui Kerchak.

A doua zi în zori, gorilele se aflau în plină activitate, cotrobăind prin junglă în căutare de hrană. Tarzan, după obiceiul lui îşi îndreptă cercetările în direcţia cabanei, aşa încît, vînînd în tihnă pe drum, cînd ajungea la plajă avea burta plină.

Gorilele se răspîndiseră în toate direcţiile, fie cîte una, fie cîte două sau cîte trei, dar nu mai departe de raza în care puteau auzi un semnal de alarmă.

Kala o pornise agale spre răsărit, pe o potecă bătătorită de elefanţi, şi era foarte ocupată să răstoarne crengi căzute şi buturugi putrezite, căutînd gîndaci si ciuperci gustoase, cînd atenţia îi fu atrasă de un zgomot neobişnuit.

Cărarea se întindea dreaptă pe vreo cincizeci de metri în faţa ei şi la capăt, pe sub tunelul de ramuri boltite, văzu înaintînd spre ea o creatură stranie şi înspăimîntătoare.

Era Kulonga.

Kala nu mai zăbovi o clipă, ci, răsucindu-se, o luă grăbită îndărăt pe cărare. Nu alerga; după deprinderile neamului ei, cînd nu era stîrnită, căuta mai curînd să evite decît să fugă.

Pe urmele ei venea Kulonga. Acestuia i se oferea un prilej de a se înfrupta cu carne. Dacă o ucidea, s-ar fi putut ospăta din belşug toată ziua. Grăbi pasul, cumpănindu-şi suliţa, gata s-o arunce. La o cotitură a potecii, văzu din nou gorila, pe altă fîşie dreaptă. Mîna care ţinea suliţa se trase îndărăt, muşchii se bulbucară iute ca fulgerul sub pielea lucioasă. Braţul se avîntă înainte, suliţa zbură spre Kala.

Lovitură ratată. Dar îi zgîrie coapsa. Cu un strigăt de furie şi durere, gorila se repezi la călăul ei. Într-o clipă, copacii se frîngeau sub greutatea neamurilor ei, legănîndu-se în plină goană, din cracă în cracă, spre scena luptei, ca răspuns la chemarea Kalei.

Cînd gorila se năpusti asupră-i, Kulonga îşi încorda arcul şi cu incredibilă repeziciune, potrivi o săgeată. Trăgînd vergeaua mult îndărăt, îşi trimise proiectilul otrăvit drept în inima uriaşului antropoid. Scoţînd un răcnet înfiorător, Kala se prăbuşi cu faţa în jos, sub privirile uluite ale celor din tribul ei.

Tunînd şi urlînd, gorilele dădură să se repeadă la Kulonga, dar prevăzător, omul fugea de rupea pămîntul, ca o antilopă speriată. Cunoştea ferocitatea acestor făpturi crude, păroase, şi nu dorea decît să aştearnă cît mai multe mile cu putinţă între el şi ele. Îl urmăriră o bună bucată de drum, gonind prin copaci, dar în cele din urmă, una cîte una abandonară cursa şi se întoarseră la locul tragediei.

Niciuna dintre ele, cu excepţia lui Tarzan, nu văzuse vreodată un om şi se întrebau ce fel de creatură o fi aceea care le invadase jungla.

De pe plaja îndepărtată, lîngă mica lui cabană Tarzan auzi ecourile slabe ale luptei şi dîndu-şi seama că se petrecea ceva grav în tribul lui, o porni grăbit în direcţia zgomotelor. Cînd sosi, găsi întregul trib adunat şi sporovăind de zor în jurul leşului mamei sale ucise.

Durerea şi furia lui Tarzan nu cunoscură margini. Îşi slobozea mereu strigătul de provocare. Se izbea cu pumnii în pieptu-i robust, apoi se arunca peste trupul Kalei şi hohotea, dînd drumul la dureroasa jale adunată în inima lui singuratică.

A pierde unica fiinţă de pe această lume care i-a arătat cîndva iubire şi afecţiune era pentru Tarzan cea mai mare suferinţă pe care o cunoscuse vreodată. Şi ce dacă fusese o gorilă aprigă şi hidoasă! Pentru Tarzan, Kala fusese bună, fusese frumoasă! Asupra ei revărsase, fără să-şi dea seama, toată adoraţia, respectul şi dragostea pe care un copil normal le nutreşte pentru mama lui. Nu cunoscuse nicicînd altă mamă, astfel încît îi dăruise Kalei, în tăcere, tot ceea ce i s-ar fi cuvenit blondei şi fermecătoarei Lady Alice, dacă aceasta ar fi trăit.

După prima izbucnire de durere, Tarzan se stăpîni şi întrebînd pe membrii tribului cine fusese de faţă la omor, află tot ceea ce vocabularul lor sărac îi putu comunica.

I-a fost totuşi de ajuns. Îi vorbiră despre o maimuţă neagră, ciudată, fără păr, căreia-i creşteau pene în cap şi care trimisese moartea dintr-o ramură subţire, iar apoi fugise cu iuţeala lui Bara, antilopa, spre soare-răsare.

Tarzan nu mai stătu pe gînduri şi sărind pe crengile copacilor, o porni grăbit spre pădure. Cunoştea şerpuirile cărării elefanţilor pe unde o luase la fugă ucigaşul Kalei, aşa că tăie direct prin junglă ca să-i aţină calea războinicului negru, care, de bună seamă, urma sinuozităţile potecii.

La şold îi atîrna cuţitul de vînătoare al necunoscutului său părinte, iar pe umăr lunga lui funie încolăcită. Un ceas mai tîrziu, coborî din nou pe cărare şi lăsîndu-se pe vine, cercetă pămîntul cu atenţie.

În noroiul moale de pe malul unui pîrîiaş găsi urme de tălpi, la fel cu cele care pînă acum, din întreaga junglă, numai picioarele lui le lăsaseră; atît că erau mult mai mari decît urmele lui. Inima începu să-i bată năvalnic. S-ar putea oare să urmărească un OM — unul din propria-i rasă?

Două şiruri de urme indicau direcţia opusă. Deci prada lui trecuse pe acolo în drumu-i de întoarcere, în vreme ce examina urma nouă, o mică fărîmă de pămînt se desprinse de pe marginea formei de talpă şi căzu în scobitura uşor întipărită în noroi — ah, urma era foarte proaspătă, probabil că prada lui trecuse de foarte puţin timp prin acel loc.

Tarzan se caţără din nou în copaci şi sprinten, fără zgomot, porni în viteză, urmărind de sus cărarea. Abia parcursese o milă, cînd dădu peste războinicul negru, care stătea într-un luminiş. Ţinea în mînă un arc suplu, în care potrivise una dintre săgeţile lui purtătoare de moarte. În faţă, dincolo de micul luminiş, se afla Horta, mistreţul, cu capul proptit în piept, cu colţii înspumaţi, gata să atace.

Tarzan privi cu uimire la strania făptură care se găsea dedesubtul său — atît de asemănător lui ca formă şi totuşi atît de diferit la faţă şi la culoare. În cărţile sale văzuse o poză de NEGRU, dar ce deosebire între figura aceea tipărită, mată, moartă şi trupul acesta de abanos lucitor, pulsînd de viaţă.

În timp ce omul sta acolo cu arcul încordat, Tarzan îl recunoscu nu numai ca NEGRU, dar şi ca ARCAŞ, asemenea celui din cartea cu poze.

A PENTRU ARCAŞ

Ce minunat! Aţîţat de descoperirea lui, Tarzan fu cît p-aci să-şi trădeze prezenţa. Dar dedesubtul Iui, lucrurile începeau să se precipite. Braţul negru, musculos, trăgea de arc; Horta, mistreţul, se năpusti şi în clipa aceea, negrul slobozi săgeata otrăvită, iar Tarzan o văzu zburînd cu iuţeala gîndului şi pătrunzînd în pieptul ţepos al mistreţului

Abia se desprinsese săgeata din arc, că tînărul Kulonga îşi pregăti o a doua, dar Horta, mistreţul se repezi atît de fulgerător la el, încît băiatul n-avu timp s-o lanseze. Dintr-un salt, negrul sări dincolo de fiara turbată şi răsucindu-se pe călcîie cu o nemaipomenită repeziciune, împlîntă o a doua săgeata în spinarea animalului. După care, Kulonga sări în arborele cel mai apropiat.

Horta se roti o dată, căutînd să-şi atace duşmanul dar abia făcu doisprezece paşi, că se clătină pe picioare şi căzu într-o rînă. O secundă, muşchii i se încordară şi i se relaxară spasmodic, apoi rămase nemişcat.

Kulonga coborî din copac. Cu ajutorul unui cuţit care-i atîrna la şold, tăie cîteva felii mari din carnea mistreţului şi drept în mijlocul cărării, aprinse un foc la care fripse carnea, ospătîndu-se apoi după placul inimii. Restul mistreţului îl lăsă acolo unde se prăbuşise.

Tarzan asista la toate acestea, plin de interes. Dorinţa de a-l ucide pe negru îi frigea pieptul, dar dorinţa de a învăţa era mai puternică. Avea să urmărească un timp făptura aceea, ca să afle de unde venea. Va putea să-l ucidă în tihnă mai tîrziu, cînd negrul va lăsa deoparte arcul şi săgeţile mortale.

După ce Kulonga îşi isprăvi ospăţul şi se făcu nevăzut pe o cotitură a drumeagului, Tarzan coborî în tăcere pe pămînt. Îşi tăie şi el cîteva bucăţi din carnea lui Horta, dar nu le fripse.

Mai văzuse el foc, însă numai cînd Ara, fulgerul, lovise cîte un arbore. Faptul că o făptură a junglei putuse face acei colţi roşii şi galbeni ce mîncau lemnul pînă nu mai rămînea decît pulbere din el îl miră din cale afară pe Tarzan, care, pe de altă parte, nu înţelegea de fel de ce războinicul negru îşi stricase bunătate de ospăţ, muindu-l în dogoarea vătămătoare. Poate că Ara era prieten cu arcaşul şi, în felul ăsta, îşi împărţiseră hrana între ei.

Dar, fie cum o fi, Tarzan n-avea de gînd să strice o mîncare bună într-un chip atît de prostesc, aşa încît înfulecă o mare cantitate de carne crudă, îngropînd restul hoitului lîngă cărare, ca să-l poată găsi la întoarcere.

După care, Lordul Greystoke îşi şterse degetele unsuroase de coapsele goale şi luă iar urma lui Kulonga, fiul lui Mbonga, regele; în acest timp, în îndepărtata Londră, un alt Lord Greystoke refuza indignat cotletele, trimiţîndu-le înapoi bucătarului-şef al clubului pentru că nu erau destul de bine fripte, iar după ce-şi isprăvi dejunul, îşi muie degetele într-o cupă de argint cu apă parfumată, uscîndu-şi-le apoi cu un şervet de damasc alb ca zăpada.

Tarzan îl urmări ziua întreagă pe Kulonga, dîndu-i tîrcoale prin copaci, ca un duh rău. Îl mai văzu de două ori azvîrlindu-şi săgeţile morţii — o dată în Dango, hiena şi a doua oară în Manu, maimuţa. De fiecare dată, animalul murea aproape instantaneu, căci otrava lui Kulonga era foarte proaspătă şi foarte primejdioasă.

În timp ce se ţinea la o distanţă sigură pentru prada lui, Tarzan se gîndi mult la această grozavă metodă de a ucide. Ştia prea bine că numai înţepătura mică a vîrfului săgeţii nu era de ajuns ca să le vină atît de repede de hac sălbăticiunilor junglei, care, adeseori, în lupta cu vecinii lor, îşi sfîşiau carnea, se zgîriau cu ghearele şi se împungeau înfiorător, pentru ca apoi să se tămăduiască de fiecare dată. Nu, exista o anumită taină legată de aşchiile astea subţiri de lemn care aduc moartea doar cu o simplă zgîrietură! Trebuie să vadă despre ce-i vorba.

În noaptea aceea, Kulonga dormi în crăcăna unui arbore maiestuos, iar sus, mult mai sus decît el, se ghemui Tarzan din neamul maimuţelor.

Cînd Kulonga se deşteptă, constată că arcul şi săgeţile îi dispăruseră. Războinicul negru era furios şi speriat, dar mai mult speriat decît furios. Scotoci pămîntul dedesubtul copacului şi scotoci în copac, deasupra pămîntului; dar nici urmă de arc, de săgeţi sau de tîlharul nocturn.

Kulonga era îngrozit. Suliţa o azvîrlise în Kala şi nu o mai putuse lua înapoi; şi acum, cînd arcul şi săgeţile pieriseră, nu avea nici o armă de apărare în afară de cuţit. Singura lui speranţă era să ajungă în satul lui Mbonga cît mai repede, bizuindu-se pe iuţeala picioarelor. Era încredinţat că nu mai are mult pînă acasă, aşa c-o apucă pe cărare cu pas grăbit.

Dintr-o masă densă de frunziş, cîţiva iarzi mai în spate, răsări Tarzan din neamul maimuţelor, pîndind de zor, în tăcere.

Arcul şi săgeţile lui Kulonga fuseseră legate, în siguranţă, sus în vîrful unui arbore uriaş, de pe care Tarzan cojise cu lama cuţitului o fîşie mare de scoarţă, aproape de rădăcină, apoi frînsese pe jumătate o creangă, lăsînd-o să atîrne la vreo optsprezece metri distanţă de pămînt. Astfel îşi cresta el urmele în pădure şi-şi marca ascunzătorile.

În timp ce Kulonga îşi continua drumul, Tarzan se apropie din ce în ce, pînă ajunse să călătorească chiar deasupra creştetului negrului. În mîna dreaptă îşi ţinea funia încolăcită; era pregătit să ucidă.

Momentul fu amînat numai din pricină că Tarzan voia să se asigure de destinaţia spre care se îndrepta războinicul şi în curînd fu răsplătit, deoarece nu trecu mult şi în faţa lor se ivi o rarişte întinsă, la capătul căreia se aflau multe vizuini ciudate.

Cînd făcu această descoperire, Tarzan se găsea chiar deasupra lui Kulonga. Pădurea se sfîrşea brusc şi dincolo de ea se întindeau două sute de iarzi de ogor cultivat, făcînd legătura între junglă şi sat.

Tarzan trebuia să acţioneze repede, altfel prada îi scăpa; dar antrenamentul vieţii lui lăsa atît de puţin spaţiu între decizie şi acţiune în clipa cînd se ivea vreo primejdie, încît între una şi cealaltă n-ar fi încăput nici măcar umbra unui gînd.

Aşadar, cînd Kulonga ieşi din întunecimea junglei, un colac de funie subţire şerpui asupră-i, pornind de pe craca cea mai de jos a unui arbore puternic, aflat chiar la marginea domeniilor lor Mbonga; fiul regelui nu apucă să facă nici şase paşi în luminiş, cînd un fel de laţ i se înfăşură iute în jurul gîtului.

Atît de repede îşi trase Tarzan prada, încît strigătul de alarmă al lui Kulonga i se opri în gîtlej. Ajutîndu-se cu amîndouă mîinile, Tarzan îl tîrî îndărăt pe negrul care se zbătea, pînă cînd îl lăsă spînzurat de gît, în aer; apoi se caţără pe o cracă mare, trăgîndu-şi victima, care insă se zvîrcolea, în adăpostul frunzişului unui copac. Aici legă zdravăn funia de o ramură tare şi scoborînd din copac, îşi infipse cuţitul de vînătoare în inima lui Kulonga; Kala era răzbunată.

Tarzan îl cercetă pe negru cu luare-aminte, căci nu mai văzuse pînă atunci o fiinţă omenească în carne şi oase. Privirile îi fură atrase de cuţit şi de teaca lui. De asemenea, îl fermecă o brăţară de aramă prinsă în jurul gleznei, pe care o transferă la piciorul lui. Cercetă şi admiră tatuajul de pe frunte şi de pe piept. Se minună de dinţii piliţi. Răsuci pe toate feţele şi îşi însuşi podoabele de pene, apoi se pregăti să coboare spre a-şi vedea de treburi, întrucît lui Tarzan din neamul maimuţelor i se făcuse foame şi avea la dispoziţie carne; carne de vînat, care, conform cu etica junglei, putea fi mîncată.

Cum l-am putea condamna, după ce norme, pe acest om-maimuţă, cu inima, capul şi trupul unui gentleman englez şi cu deprinderile unei fiare sălbatice? Pe Tublat, care-l urîse şi pe care-l urîse, îl ucisese în luptă dreaptă şi totuşi nicio clipă nu-i trăznise prin minte să mănînce carnea lui Tublat. Ideea l-ar fi revoltat cum ne revoltă pe noi canibalismul.

Dar cine era Kulonga de nu putea fi mîncat asemenea lui Horta, mistreţul, sau lui Bara, antilopa? Era altceva decît una dintre nenumăratele sălbăticiuni ale junglei, care se pîndesc una pe alta pentru a-şi astîmpăra pîntecele lihnit?

Deodată însă, o ciudată îndoială îi opri mîna. Nu-l învăţaseră cărţile lui că el era OM? Şi ARCAŞUL nu era şi el OM? Oare oamenii mîncau oameni? Vai. Nu ştia. Atunci, de ce această şovăială? Încercă încă o dată să treacă la treabă, dar brusc îl năpădi un val de greaţă. Nu înţelegea de ce. Tot ce ştia era că nu putea să mănînce carnea acestui om negru şi astfel, instinctul ereditar, vechi de milenii, zădărnici imboldurile animalice ale acestei fiinţe ignorante şi-l salvă de la încălcarea unei legi universale de a cărei existenţă nu avea habar.

           Coborî la iuţeală trupul lui Kulonga pe pămînt, îi scoase laţul şi o porni din nou prin copaci.
Cap8