Aventurile lui Tom Sawyer (30)

A doua zi după înmormântare, dimineaţa, Tom îl duse pe Huck într-un loc al lor, ca să stea serios de vorbă cu el. Între timp, Huck aflase de la Gal şi de la văduva Douglas peripeţiile prietenului său, dar Tom spuse că mai era un lucru pe care nu-1 putuse afla de la el, şi tocmai despre asta voia să-i vorbească acum. Huck se întrista:

-  Ştiu ce este. Ai intrat la număru' doi şi n-ai găsit decât whisky. Nu mi-a spus nimeni că tu ai fost ăla care-ai găsit băutura, da' cum am auzit de chestia asta, mi-am închipuit numaidecât şi am ştiut că nu găsiseşi banii, fiin'că altminteri mi-ai fi dat de ştire într-un fel, chiar dacă tăceai chitic faţă de ăilalţi. Tom, eu am presimţit totdeauna că n-o să punem mâna pe comoara aia cât îi lumea.

       - Aş, Huck, nu l-am pârât eu pe hangiu. Nu ştii că era linişte la han, sâmbătă, când am plecat în excursie? Nu ţii minte că trebuia să stai la pândă în noaptea aia?

-  Ba da, cum să nu ţiu minte? Aoleo, parcă ar fi trecut un an de atunci! Chiar în noaptea aia m-am luat după Joe Indianul şi l-am urmărit pân' la casa văduvei.

-  Tu l-ai urmărit?

-  Da, da' auzi, o vorbă să nu scoţi! Joe Indianul e-n cârdăşie cu alţii de teapa lui şi n-am chef să-mi poarte sâmbetele şi să-mi facă mai ştii ce! Să nu fi fost eu, ehe! ăla era acum hăt în Texas şi nici capu' nu-l durea.

Huck îi povesti lui Tom toate peripeţiile prin care trecuse. Tom nu avea de unde să ştie, fiindcă până acum nu aflase decât despre ceea ce făcuse bătrânul Gal.

-   De, zise Huck, întorcându-se numaidecât la problema care îi frământa, cine-a dat de urma rachiului de la număru' doi a pus mâna şi pe bani, aşa crez. În tot căzu', noi ne-am lins pe bot, Tom, asta e!

-  Huck, banii ăia n-au fost niciodată la număru' doi.

-   Ceee?... Huck se uită uluit la tovarăşul lui. Tom, nu cumva ai dat tu de urma comorii?

-  E-n peşteră, Huck!

Ochii lui Huck scăpărau.

-  Mai zi o dată, Tom! .

-  Comoara e-n peşteră!

-  Tom, potoleşte-te! Glumeşti, ori vorbeşti serios?

- Serios, mă, în viaţa mea n-am fost mai serios ca acum. Vrei să mergi cu mine şi să-mi ajuţi s-o scot de-acolo?

-  Îhî, mai e vorbă? Vreau, cum să nu vreau—dacă-i într-un loc până unde putem face semne, să nu ne rătăcim.

-  Putem, Huck, fără nici o primejdie.

-  Bravo! Asta zic şi eu treabă!... Da' ce te face pe tine să crezi că banii...

-  Huck, aşteaptă pân-om ajunge acolo. Dacă nu-i găsim, să mor dacă nu-ţi dau tot

ce am pe lume.

           -  Bine. S-a făcut. Şi când mergem?

-  Şi-acuma dacă vrei. Te simţi în stare? Ţi-ai mai venit în puteri?

- E departe-n fundu' peşterii, Tom? Eu sunt pe picioare de mai bine de trei-patru zile, da' nu pot să umblu mai mult de vrun kilometru, cel puţin aşa crez.

-  Huck, e mult pân-acolo, vreo opt kilometri. Eu aş merge... merg şi cu ochii închişi. Da' mai e un drum de-a dreptu', care-l ştiu numai eu, Huck, las' că te duc eu drept acolo, cu barca. O las să plutească la vale până colo, şi-napoi vâslesc numai eu. Tu n-ai nevoie să mişti un deşt.

-  Hai să plecăm numaidecât.

-  Bine. Da' trebuie să ne luăm ceva de mâncare, pipe şi tutun, vreo doi săculeţi şi vreo două-trei sfori de zmeu, şi-apoi şi nişte drăcovenii de-alea noi... cum naiba le zice?... cribituri. Află de la mine că atunci când eram în peşteră, aş fi dat nu ştiu ce să am un cribit la mine.

Îndată după prânz, băieţii au... împrumutat o barcă mică de la un cetăţean care nu era de faţă şi au pornit-o la drum. După ce trecură câţiva kilometri mai la vale de "Peştera adâncă", Tom zise:

-  Ai văzut şi tu acuma: pe tot drumu', de la "Peştera adâncă" încolo, malu' apei e mereu la fel: nici case, nici depozite de buşteni, numa' tufişuri şi iar tufişuri, de nu vezi nimic prin ele. Da' vezi locu' ăla alb colo, unde-i surpătura? Ei, ăla-i un semn de-al meu. Acu' debarcăm.

Au debarcat.

-  Huck, de unde stăm acu', poţi s-atingi c-o nuia de undiţă deschizătura pe unde m-am strecurat eu. Ia să văz, o găseşti?

Huck se uită în stânga, se uită în dreapta... nu găsi nimic. Atunci Tom, călcând semeţ într-un tufăriş de sumac, zise:

-  Uite-aicea! Uită-te bine, mă Huck! Să dai cu puşca şi nu găseşti în toată ţara un ascunziş mai bun. Da... gura, să nu ne afle nimeni. Ehei, de când vream eu să mă fac haiduc, da-mi trebuia o ascunzătoare ca asta şi nu ştiam cum să dau de ea. Acuma uite-o aici. S-avem grijă să nu ne-o miroasă nimeni; numa' pe Joe Harper şi pe Ben Rogers îi aducem să le-o arătăm, că... nu-i aşa, o să facem o bandă, altfel n-ar avea nici un haz. Şi, ştii, să lucrăm aşa, în stil mare! Banda lui Tom Sawyer! Grozav nume, ce zici, Huck?

-  Adevărat, Tom... Şi pe cine o să jefuim?

-  A, mai pe toată lumea. Îi pândim la drumu' mare. Aşa-i obiceiu'.

-   Şi-i omorâm?

-  Nu, nu chiar totdeauna. I-ascundem în peşteră până se răscumpără.

-   Cum adică se răscumpără?

-   Ne dau bani. Îi pui să ceară de la prietenii lor şi dacă i-ai ţinut un an şi nu ţi-au adunat paralele care le-ai cerut, le faci de petrecanie. Aşa-i obiceiu'. Da' pe femei nu le omori. Pe femei le închizi, da' nu le omori. Ele sunt totdeauna foarte frumoase şi bogate, şi moarte de frică. Le iei cesuleţele şi inelele, da' vorbeşti politicos cu ele şi nu uiţi să scoţi pălăria înaintea lor. Nu există oameni mai politicoşi ca bandiţii; în orişice carte poţi să vezi asta. Ei, şi pân-la urmă femeile se amorezează de tine şi după ce stau în peşteră o săptămână, două, nu mai plâng. Şi după aia, să vrei, şi nu poţi să mai scapi de ele. Şi dacă le goneşti, ele tot se-ntorc înapoi. În toate cărţile e aşa.

-  Ei, nu mă-nnebuni! Eu zic că asta-i mai bine decât să fii pirat!

-  Da, într-un fel e mai bine, fiin'că e mai aproape de-acasă, de circuri şi de-alde-

astea.

Între timp terminaseră pregătirile şi intraseră prin deschizătură, Tom făcând pe călăuza. Merseră aşa orbecăind în dreapta şi în stânga, până la capătul din fund al tunelului. Acolo legară bine de o stâncă sforile de zmeu înnădite şi porniră mai departe. După câţiva paşi, ajunseseră la izvor. Tom se cutremură. Îi arătă lui Huck bucăţica de feştilă lipită de un cocoloş de lut, sus pe perete, şi-i povesti cum priviseră el şi Becky flacăra pâlpâind şi pierind.

Băieţii vorbeau din ce în ce mai încet şi în curând începură să şoptească. Tăcerea şi întunericul erau apăsătoare. Merseră mai departe şi peste puţin intrară într-un coridor, prin care înaintară până ajunseră la trambulină. La lumina lumânărilor îşi dădură seama că dedesubt nu era o prăpastie, ci doar un perete drept de lut, de vreo opt metri. Tom şopti:

-  Acu' o să-ţi arăt ceva, Huck.

Înălţă lumânarea.

- Uite-te cât poţi mai departe după colţ. Vezi ceva? Colo pe stânca aia mare! Mai încolo! Ceva mânjit cu fum de lumânare!

-   Tom, e o cruce!

- Ei, acu' spune tu unde era faimosu' număru' doi? Nu era "sub cruce"? Chiar acolo l-am văzut pe Joe Indianu' întinzând lumânarea, Huck!

Huck se zgâi câtăva vreme la semnul misterios, apoi spuse cu glas tremurător:

-   Tom, hai să plecăm de-aci!

-   Ce, şi să lăsăm comoara?...

-  Da, s-o lăsăm... La sigur că stafia lu' Joe Indianu' dă târcoale pe-aci...

-  Aş, Huck, ce ţi s-a năzărit? Înţeleg să umble pe unde-a murit, da' el şi-a dat sufletu' taman la gura peşterii, la opt kilometri de-aici.

- Ba nu, Tom, nu umblă pe-acolo. Dă mereu târcoale banilor. Ştiu eu obiceiu' stafiilor, şi-l ştii şi tu foarte bine.

Tom începu să se teamă că poate Huck avea dreptate. În suflet i se furişă îngrijorarea. Dar deodată îi veni o idee.

- Ascultă aici, mă Huck, suntem nişte caraghioşi! Cum o să umble stafia lu' Joe Indianu' într-un loc unde-i o cruce?

      Era un argument convingător.

- Vezi, la asta nu m-am gândit, răspunse Huck. Da, aşa e... Avem mare noroc de cruce. Eu zic să coborâm pân-acolo şi să căutăm lădiţa.

Tom porni cel dintâi, bătând trepte în povârnişul de lut; în timp ce cobora, Huck îl urmă. Patru drumuri se deschideau din mica văgăună în care se afla stânca.

Băieţii cercetară fără nici un rezultat trei dintre ele. În cel mai apropiat de poalele stâncii găsiră un cotlon în care erau aşternute nişte pături, mai găsiră acolo un cuier vechi, nişte şorici de slănină şi câteva oase de pasăre, bine roase. Dar nici urmă de lădiţa cu bani. Zadarnic au cotrobăit peste tot.

-  A spus sub cruce, zise în sfârşit Tom. Ei, aici ar fi ăl mai aproape sub cruce. Nu poate să fie chiar sub stâncă, fiindcă stânca stă ţeapăn în pământ.

Au scotocit încă o dată peste tot, apoi s-au aşezat jos, descurajaţi. Lui Huck nu-i venea nici o idee. Dar nu trecu mult şi Tom spuse:

-  Ia uite, Huck; aici sunt urme de paşi şi seu de lumânare; dincolo, în partea cealaltă a stâncii, nu-s. Ce-o fi însemnând asta? Te pomeneşti că banii sunt tot sub stâncă. M-apuc să sap.

- Bună idee, Tom! răspunse Huck cu însufleţire. Briceagul "Barlow veritabil" intră numaidecât în funcţiune.

Tom nu săpase nici de-o palmă, când izbi în lemn.

-   I-auzi, Huck! Auzi?

      Huck începu şi el să sape şi să scurme.

Nu trecu mult şi dădură de nişte scânduri; scoţându-le din pământ, băgară de seamă că ele acopereau o spărtură naturală ce ducea sub stâncă. Tom se vârî în ea şi întinse lumânarea cât putu mai adânc dedesubtul stâncii, dar nu putea să vadă până în capătul crăpăturii. Îi propuse lui Huck s-o exploreze. Se aplecă şi intră sub stâncă; hornul îngus cobora treptat. Îi urmă cursul şerpuitor, întâi spre dreapta, apoi spre stânga. Huck venea pe urmele lui. Peste puţin, cotind brusc, Tom strigă:

-  Măiculiţă Doamne!! Huck, ia te uită ce-i aici!

Era, vezi bine, lădiţa cu comoara. Într-o văgăună mică şi adăpostită, sta laolaltă cu un butoiaş gol, pentru praf de puşcă, o pereche de puşti în învelitori de piele, două- trei perechi de mocasini vechi, un centiron de piele şi alte boarfe, muiate de umezeală.

- Care va să zică, tot am pus mâna pe ea! zise Huck, trăgând brazde cu degetele prin monedele umede. Tiii! Tom, acuma ştiu că suntem bogaţi!

- Huck, eu totdeauna am fost sigur c-o s-o găsim! Hai să nu ne mai pierdem timpul pe-aci, s-o ştergem. Da' stai, mai întâi să văd dacă pot să ridic lădiţa.

Cântărea vreo douăzeci şi cinci de kilograme. Tom o săltă din loc cam anevoie; dându-şi seama că n-ar fi putut s-o care de acolo. Spuse:

- Mi-am închipuit eu că-i grea atunci când i-am văzut pe bandiţi ieşind cu ea din Casa cu stafii. De-abia o duceau, de parcă erau înăuntru pietroaie. Ce bine am făcut că am luat cu noi săculeţii!

      Deşertară degrabă banii în săculeţi şi-i duseră sus, la stânca însemnată cu o cruce.

-   Acum, hai s-aducem puştile şi celelalte lucruri, zise Huck.

-  Nu, Huck, lasă-le acolo. Sunt tocmai ce ne trebuie când ne-om apuca de haiducie. Le păstrăm acolo, şi tot acolo o să ne ţinem şi orgiile. E un loc straşnic pentru orgii.

-   Ce-s alea orgii?

-  Nu ştiu. Da' haiducii totdeauna fac orgii, aşa că, vezi bine, trebuie să facem şi noi. Hai, Huck, c-am stat mult aci înăuntru. O fi târziu. Mi s-a făcut foame. Când ajungem la barcă mâncăm şi fumăm.

Ieşiră curând la lumina zilei, în tufărişul de sumac, scrutară cu luare-aminte împrejurimile şi, văzând că nu era nimeni pe mal, se aşezară în barcă, unde au prânzit şi au tras câte o pipă. Când soarele începu să scapete, porniră la drum. Barca luneca uşor de-a lungul malului prin umbrele asfinţitului. Tom abia atingea cu lopeţile luciul apei, în timp ce vorbea voios cu Huck. Coborâră pe uscat, curând după ce se întunecase.

-   Acu', Huck, hai s-ascundem banii în podu' şopronului de lemne al văduvii. Mâine dimineaţă viu şi-i numărăm şi-i împărţim, după aia căutăm un loc afară-n pădure, unde putem să-i păstrăm fără frică. Tu stai liniştit aici şi vezi de ei, până dau eu o fugă să şterpelesc roaba lu' Benny Taylor. Mă-ntorc numaidecât.

Se făcu nevăzut, şi curând se întoarse cu roaba; puse săculeţii în ea, aruncă pe deasupra nişte zdrenţe şi porniră, trăgând după ei încărcătura. Când ajunseră în dreptul casei Galului, băieţii se opriră să se odihnească. Tocmai când erau să pornească iar, ieşi dinăuntru Galul şi strigă după ei:

-  Hei, cine-i acolo?

-  Huck şi Tom Sawyer.

- Straşnic! Mă băieţi, haideţi cu mine că v-aşteaptă lumea. Hai, luaţi-o voi înainte, că vă duc eu roaba. Ei, da' ştiţi că nu-i aşa uşoară cum s-ar crede. Ce-aţi pus în

ea, cărămidă ori fier vechi?

-  Fier vechi, răspunse Tom.

-  Mi-am închipuit eu. Băieţii din târgul nostru mai degrabă-şi bat capul şi pierd o groază de vreme ca s-adune fier vechi, să-l vânză la turnătorie pe şaptezeci şi cinci de cenţi, decât să câştige de două ori pe-atâta muncind ca lumea. Dar aşa e omul făcut! Hai, grăbiţi-vă, grăbiţi-vă!

Băieţii îl întrebară de ce trebuiau să se grăbească.

-  Lasă, lasă! O să vedeţi voi când o s-ajungem la casa doamnei Douglas.

Huck, deprins să fie adesea învinovăţit pe nedrept, zise:

Domnule Jones, noi n-am făcut nimica. Galul râse.

-  De, Huck, băiatule, eu nu ştiu. Asta n-am cum să ştiu. Doar tu şi cu văduva sunteţi prieteni. Nu?

-  Da, nu pot să zic că nu s-a purtat frumos cu mine.

-  Atunci e foarte bine. De ce-ţi mai e frică?

Cu mintea lui înceată, Huck nu apucă să găsească răspuns la întrebarea asta, că se şi văzu împins, împreună cu Tom, în salonul doamnei Douglas. Domnul Jones lăsă roaba lângă uşă şi-i urmă.

Camera strălucea de lumină, ca la zile mari, şi nu era om de vază în târg care să nu fie de faţă. Şi Thatcherii, şi Harperii, şi Rogerii, mătuşa Polly, Sid, Mary, preotul, gazetei şi mulţi alţii; toţi îmbrăcaţi cu ce aveau mai bun. Văduva îi întâmpină pe băieţi cât poate cineva să întâmpine de prietenos pe nişte biete făpturi în halul lor. Din cap până în picioare erau mânjiţi cu lut şi cu seu de lumânare. Tuşa Polly se făcu stacojie la faţă de ruşine, se încruntă şi-l ameninţă din cap pe Tom. Dar nimeni nu suferea nici pe jumătate cât cei doi băieţi.

Domnul Jones spuse:

-  Tom nu era acasă şi-mi luasem gândul să-l mai găsesc, când colo, ce să vezi, cu cine credeţi că mă întâlnesc chiar în uşa casei mele? Cu dumnealor, aşa că i-am adus repede, aşa cum se găseau.

-  Bine-aţi făcut! răspunse văduva. Haideţi cu mine, copii. Şi-i duse numaidecât într-un iatac.

 - Acum copii, spălaţi-vă şi îmbrăcaţi-vă. Uite două rânduri de haine noi, cămăşi, ciorapi, tot ce vă trebuie. Sunt ale lui Huck—n-ai pentru ce să-mi mulţumeşti, Huck, domnul Jones a adus un rând, eu pe celălalt. Împrumută-i unul lui Tom pentru astă- seară. Cred c-o să-i vină bine. Hai, îmbrăcaţi-vă; noi vă aşteptăm. După ce vă faceţi frumoşi, coborâţi!

 Apoi plecă.Tom, putem s-o ştergem dacă găsim o frânghie. Fereastra nu e prea sus.

-  Aiurea! De ce s-o ştergem?

-  De, eu nu-s învăţat cu lume de-asta, şi încă aşa multă la un loc. N-o să poci să rabd. Eu nu cobor colo jos, Tom, să ştii...

-   Hai, nu fi copil! N-o să fie nimic. Mie nici nu-mi pasă. Las' că am eu grijă de

tine.

Apăru Sid.

- Tom, zise el, te-a aşteptat mătuşica toată după-masa. Mary îţi pregătise hainele de duminică şi toată lumea era îngrijorată şi se întreba ce e cu tine. Uliuuu... da' ce-i cu petele alea de seu şi de pământ pe hainele tale?...

-   Musiu Sid, te rog să nu-ţi bagi nasu' unde nu-ţi fierbe oala. Mai bine spune de ce s-a adunat atâta lume jos?

- E-o sindrofie de-a văduvii. De data asta o dă în cinstea Galului şi a feciorilor lui, fiindcă au scăpat-o în noaptea aia când era să dea de bucluc. Şi dacă vreţi, vă mai spun ceva.

-  Ce?

-  Domnul Jones are de gând să anunţe o veste mare în seara asta şi să uluiască lumea cu ea, da' eu l-am auzit astăzi spunându-i-o mătuşicăi în secret. Acum cred că nu prea mai e secret. Ştie toată lumea, şi chiar şi văduva, cu toate că se preface că habar n­are. Ce se făcea domnul Jones, dacă nu venea Huck! Fără el n-avea nici un haz cu secretul lui.

-  Care secret, Sid?

-  Cum le-a luat Huck urma bandiţilor până la casa văduvii. Cred că domnul Jones se aşteaptă la un succes nebun cu surpriza lui, când colo n-o să mai fie nici o surpriză pentru nimeni!

Şi Sid rânji, foarte fericit.

-  Sid, ia uită-te la mine, tu ai răspândit povestea?

-  Ce-ţi pasă cine-a răspândit-o? Vorba e c-a povestit careva.

-  Sid, din tot târgu', numai unu' e-n stare să facă o ticăloşie ca asta, şi ăla eşti tu. Să fi fost tu în locul lui Huck, colo sus pe deal, îţi luai tălpăşiţa şi nu suflai o vorbă nimănui despre bandiţi. Nu eşti în stare decât de ticăloşii, nu poţi să rabzi să vezi pe altu' lăudat pentru fapte bune. Asta e: n-ai pentru ce să-mi mulţumeşti, vorba văduvei. Şi Tom îl scoase pe Sid în pumni afară, trăgându-i şi câteva picioare în spate. Acu' du-te şi spune-mă mătuşicăi, dacă îndrăzneşti, că mâine ne răfuim noi iar.

Câteva minute mai târziu, oaspeţii văduvei erau aşezaţi la masa cea mare, iar o duzină de copii şedeau cocoţaţi la nişte măsuţe rânduite mai la o parte, în aceeaşi încăpere, după obiceiul locului şi al vremii. La timpul potrivit, domnul Jones îşi ţinu micul discurs, mulţumind văduvei pentru cinstea ce i-o făcea lui şi feciorilor săi, adăugând că mai era însă o altă persoană, a cărei modestie... şi aşa mai departe. În felul cel mai meşteşugit şi mai dramatic de care era în stare, dădu în vileag amestecul lui Huck în isprăvile ştiute. Dar surprinderea ce o stârni era în mare parte prefăcută şi nu atât de zgomotoasă şi de spontană pe cât ar fi fost în împrejurări mai prielnice. Cu toate acestea, văduva se arătă cât putu de uluită. Îl copleşi pe Huck cu atâtea laude şi cu atâta recunoştinţă, încât bietul băiat, destul de nenorocit şi aşa, a pricina hainelor noi care-l strângeau grozav, se simţea am din cale-afară de nenorocit, văzându-se ţinta privirilor şi laudelor tuturor.Văduva spuse că avea de gând să-l ia pe Huck în casa ei, că avea să-i dea o educaţie bună şi că, în momentul în care va dispune de banii necesari, îl va ajuta să-şi facă o situaţie modestă. Tom atâta aştepta:

-  Huck n-are nevoie de-aşa ceva! Huck e bogat!

Silindu-se cu greu să nu calce buna-cuviinţă, cei de faţă abia îşi ţineau râsul, auzind o glumă atât de năstruşnică. Liniştea care se lăsă curând după aceea începea să fie cam neplăcută, dar Tom o curmă:

- Huck are bani. Poate că nu mă credeţi, dar are o groază de bani. Degeaba zâmbiţi; pot să vi-i arăt. Staţi numa' niţel.

Şi dete buzna afară. Oamenii se uitau unii la alţii, uluiţi şi curioşi, şi-l priveau întrebător pe Huck, care nu sufla o vorbă.

- Sid, ce i-a venit lui Tom? întrebă mătuşa Polly. Zău dacă mai ştiu ce să mă fac cu zănaticul ăsta. N-am mai pomenit...

Dar n-apucă să-şi termine vorba că, opintindu-se sub greutatea unor săculeţi încărcaţi, intră iar Tom. Se apropie de masă şi răsturnă pe ea toată grămada de monede galbene.

-  Poftim! Ce v-am spus? Jumătate din ei sunt ai lui Huck şi jumătate ai mei!

Priveliştea neaşteptată a aurului tăie răsuflarea întregii adunări. Toţi căscau ochii şi nimeni nu scoase o vorbă timp de un minut. Apoi începură să strige cu toţii, cerând o explicaţie. Tom răspunse că poate s-o dea, ceea ce şi făcu. Istorisirea fu lungă, dar cât se poate de interesantă. Aproape nimeni nu întrerupse cu o vorbă farmecul depanării ei. Când se sfârşi, domnul Jones spuse:

- Şi eu care credeam că vă pregătisem o surpriză pentru astă-seară. Sunt gata să recunosc că pe lângă surpriza care ne-a făcut-o Tom, a mea a rămas de ruşine!

Apoi numărară banii. Totalul se urca la peste douăsprezece mii de dolari. Nici unul dintre cei de faţă nu mai văzuse atâta bănet laolaltă, deşi se aflau acolo câţiva inşi care stăpâneau o avere cu mult mai mare în proprietăţi.