Doua povesti surori ale lui André Gide (2)

Scoala femeilor(b)                                                                                         
                                                                                             12  octombrie 1894.
   Robert a plecat pe neaşteptate la Perpignan, căci a primit ştire că maică-sa e grav bolnavă. 
   —   Sper că nu se va întîmpla nimic rău, i-am spus. 
   —  Toată lumea zice aşa în asemenea împrejurări, mi-a răspuns cu un surîs grav, care mi-a dat să înţeleg cît de îngrijorat era.
   Mi-a fost ciudă că putusem pronunţa o frază atît de absurdă. 

  Dacă ar trebui să elimin din viaţa mea toate gesturile banale şi, din ceea ce spun, toate frazele pe care le rostesc din obişnuinţă, ce-ar mai rămîne oare? Şi cînd mă gîndesc că numai trăind în preajma unui om superior mi-am putut da seama de asta! Ce admir mai mult la Robert este tocmai faptul că nu spune nimic, că nu face nimic ca ceilalţi şi totuşi în felul în care se poartă nu există nimic pretenţios, nimic căutat. Multă vreme m-am străduit să găsesc cuvântul nimerit pentru a caracteriza înfăţişarea lui, felul cum se îmbracă, cum vorbeşte, cum se mişcă; „original" mi se pare un termen prea tare; ştiu şi eu... „deosebit", „special"... Nu, totuşi cuvîntul „distins" e cel care mi se pare pînă la urmă cel mai potrivit; şi aş dori ca acest cuvînt să nu fi fost între­buinţat pentru nimeni altcineva mai înainte. Această extraordinară distincţie pe care o emană întreaga sa făptură, felul lui de-a se purta nu le datorează decît sie însuşi, căci mi-a dat să înţeleg că ai lui sunt oameni de rînd. El spune că nu are de ce să roşească de cei din care se trage; dar aceste cuvinte implică ideea că alt­cineva mai puţin cinstit şi mai puţin nobil ca Robert ar putea roşi. Mi se pare că taică-său făcea un fel de ne­goţ. Robert era încă mic cînd a murit. Nu vorbeşte bucuros despre el şi nici mie nu-mi vine să-l întreb. Cred că ţine foarte mult la maică-sa.

—   Numai din cauza ei ai putea fi geloasă, mi-a măr­turisit încă de pe cînd nu ne spuneam pe nume.

A avut şi o soră mai mică, dar care a murit. 

Vreau să profit de faptul că Robert e plecat şi de timpul liber pe care absenţa lui mi-1 prilejuieşte, pen­tru a povesti aici cum ne-am cunoscut. Mama voia să merg cu ea la o recepţie dată de familia Darblez unde, pare-se, avea să cînte un violoncelist ungur extrem de talentat. Am pretins că sufăr de o violentă durere de cap,, pentru ca să mi se dea pace şi să rămîn singură... cu Robert. Nu înţeleg cum am putut pînă acum să mă las dusă de vîrtejul vieţii mondene sau mai bine zis îmi dau foarte bine seama că ceea ce mă atrăgea erau lu­crurile care îmi măguleau vanitatea. Acum, cînd nu mai doresc decît ca Robert să mă preţuiască, nu mă sinchi­sesc să aflu dacă alţii mă găsesc pe gustul lor; mai bine zis, lucrul acesta mă preocupă numai în funcţie de Ro­bert, căci succesele mele mondene par să-i facă plăcere. Dar înainte, într-un trecut destul de apropiat, dar care mi se pare foarte îndepărtat, cît preţ puneam pe surîsuri, pe aprobări, pe elogii, ba chiar şi pe invidia şi gelozia pe care am simţit-o încolţind în sufletul prie­tenelor mele după ce am cîntat la două piane cu Rosita concertul nr. 5 de Beethoven, Rosita executînd partea- de pian solo, iar eu (destul de bine, trebuie s-o spun), partitura orchestrei redusă pentru pian! Făceam pe modesta, dar cît eram de măgulită văzînd că primesc mai multe felicitări decît solista! „Rosita! Admirabil, desigur; dar e pianistă de meserie; pe cînd E veline..." Cei care mă felicitau cu mai multă căldură erau tocmai cei care nu aveau habar de muzică. Ştiam asta, dar ac­ceptam laudele lor, care ar fi trebuit să mă lase rece... Ba chiar îmi ziceam în sinea mea: „Ia te uită, au mai mult gust decît mă aşteptam". Şi iată-mă intrată în această horă absurdă. Acum am înţeles cum te poţi distra la recepţii mondene: observînd cît sunt de ridi­coli cei din jur. Dar, de îndată ce mă aflu într-un salon, mi se pare că personajul cel mai ridicol sunt eu. Ştiu că nu sunt nici foarte frumoasă, nici prea spirituală şi nu pricep ce a găsit Robert în mine care să îndreptăţească dragostea pe care mi-o poartă. Pentru a străluci în societate nu mă puteam bizui decît pe talentul meu, destul de oarecare, de pianistă, şi acum cîteva zile am renunţat să mai cînt la pian, hotărîre definitivă, fără doar şi poate. La ce bun? Lui Robert nu-i place muzica. E singurul lui cusur. Dimpotrivă, pictura îl interesează foarte mult şi vorbeşte despre acest subiect cu atîta competenţă încît mă mir că nu încearcă să picteze. Cînd i-am spus asta, a surîs şi mi-a explicat că atunci cînd natura te-a „năpăstuit" (acesta a fost termenul pe care l-a folosit) cu prea multe daruri, lucrul cel mai greu de realizat este să nu acorzi o excesivă importanţă celor care o merită mai puţin. Pentru a se ocupa serios de pictură, ar fi trebuit să sacrifice prea multe alte lucruri, şi nu pictînd, a adăugat el, ar fi putut aduce întregul său prinos societăţii. Cred că vrea să facă politică, deşi nu mi-a spus-o în mod explicit. De altfel, sunt sigură că, de orice lucru s-ar apuca, va izbuti să-l ducă cu bine la capăt. Şi dacă există ceva care mă poate întrista acum este numai sentimentul că are atît de puţină nevoie de ajutorul meu pentru a reuşi în orice ar întreprinde. Dar Robert, din bunătate, se preface că nu poate trăi fără mine şi prefăcătoria asta mă încîntă într-atît încît intru şi eu în jocul lui, deşi nu cred în adevărul spuselor lui.

Dar iată că mă trezesc vorbind iarăşi despre mine, deşi îmi jurasem să n-o mai fac. Cîtă dreptate avea abatele Bredel cînd ne deschidea ochii asupra capcane­lor pe care egoismul ştie să le întindă, luînd uneori masca devotamentului sau a dragostei. Ne place să ne punem în slujba altora pentru plăcerea de a putea simţi că suntem folositori şi mai ales ne place să ni se spună acest lucru. Desăvîrşita dăruire de sine este aceea pe care numai Dumnezeu o ştie şi care nu aşteaptă decît de la El recunoaştere şi răsplată. Dar cred că nu există nimic pe lume care să te înveţe să fii modest, dacă nu dragostea pe care o nutreşti pentru un om de valoare. Numai alături de Robert înţeleg care sunt virtuţile ce-mi lipsesc, şi puţinele lucruri bune ce se află în mine aş dori să i le dăruiesc lui... Dar mă apucasem să istorisesc cum a început povestea noastră; şi mai întîi, cum ne-am cunoscut.

Întîlnirea noastră a avut loc acum şase luni şi trei zile, la 9 aprilie 1894. Pentru a mă răsplăti pentru premiul pe care îl obţinusem la Conservator, părinţii mei îmi făgăduiseră că vom face o călătorie în Italia; moartea unchiului meu şi greutăţile ivite, la deschiderea succe­siunii, din cauza copiilor minori, au dus la amînarea acestui proiect. In ce mă priveşte, renunţasem la această călătorie, cînd, pe neaşteptate, tata se hotărî să plece cu mine la Florenţa, pentru a petrece acolo vacanţa de Paşti, lăsînd-o pe mama la Paris să vadă de nepoatele ei. Am tras la pensiunea Girard, pe care doamna de T. ne-o recomandase pe bună dreptate. Toţi locatarii erau „oameni bine“, aşa că nu era dezagreabil să prînzeşti împreună cu ei în jurul aceleiaşi mese. Trei suedezi, patru americani, doi englezi, cinci ruşi şi un elveţian. Noi eram singurii francezi în afară de Robert. Se vor­beau toate limbile, dar mai ales franţuzeşte, din cauza ruşilor, a elveţianului, din cauza noastră şi a unui belgian pe care era cît pe ce să-l uit. Toţi comesenii erau simpatici, dar niciunul nu era atît de distins ca Robert. La masă, stătea în faţa tatii, care se poartă destul de distant şi adesea nu tocmai amabil cu cei care nu sunt din lumea lui. Cum tata şi cu mine sosiserăm ultimii, e de la sine înţeles că n-am participat imediat la conversaţia generală. Eu aş fi intrat bucuros în vorbă, dar nu se cădea să mă arăt mai amabilă decît tata; mă străduiam deci să adopt atitudinea rezervată a tatii şi, cum la masă stăteam lîngă el, tăcerea noastră con­stituia o insulă de gheaţă în mijlocul animaţiei generale. Dar parcă era un făcut. Nu puteam merge nicăieri fără să dăm de vreunul din colocatarii noştri. Tata se vedea silit să răspundă prin surîsuri la surîsurile lor şi să-i salute la rîndul lui, aşa că, atunci cînd ne aşezam să luăm masa, toată lumea ştia că dimineaţa vizitaserăm biserica Santa-Croce sau Palatul Pitti. „Nu mai e de trăit“, spunea tata, dar simţeam că începuse s-o lase mai moale. Despre Robert, ce să mai vorbim, îl întîlneam peste tot. De cum intram într-o biserică sau în­tr-un muzeu, de cine dădeam? De Robert. „Poftim, spunea tata. Se putea să lipsească?“ La început, ca să nu-şi impună prezenţa, Robert se făcea că nu ne vede, căci e mult prea subtil ca să nu-şi fi dat seama că aceste coincidenţe îl enervau pe tata. Aştepta deci ca tata să binevoiască a-1 recunoaşte şi, din discreţie, nu ne saluta niciodată primul, prefăcîndu-se cu totul absorbit de con­templarea cîte unei opere de artă. Cîteodată tata întîrzia dinadins să-i dea bună ziua, căci mai ales faţă de Robert ţinea să rămînă în rezervă. Eu mă simţeam destul de prost, fiindcă răceala de care dădea dovadă tata, îmi vine greu s-o spun, dar o voi spune, aducea a mojicie. Numai un om atît de cumsecade ca Robert putea să nu-i ia în nume de rău această atitudine şi să nu se simtă jignit. Cum nu mă puteam împiedica sa-i zîmbesc, Robert înţelese că mie cel puţin nu-mi putea atribui in­tenţii rele. Cu cît tata se purta mai rece cu el, cu atît îmi venea mai greu să nu-i zîmbesc; noroc că tata nu-şi prea dădea seama de ceea ce se întîmpla, căci îi surîdeam lui Robert mai ales cînd ştiam că tata nu mă poate vedea. Robert dădea mereu dovadă de mult tact, nearătînd prin nimic că observase manevrele mele; nu mi se adresa niciodată direct cînd ne opream să schimbe politeţele de rigoare, dîndu-şi desigur seama că tata s-ar fi făcut foc dacă ar fi procedat altfel. Aveam oarecare remuşcări pentru această mică comedie care crease între Robert şi mine o înţelegere ce nu avea nevoie de cu­vinte şi de care tata n-avea habar. Dar ce puteam face?

Ceea ce contribuia la atitudinea din ce în ce mai dis­tantă a tatei era faptul că Robert „avea alte opinii". N-am înţeles niciodată prea bine care sunt opiniile tatii, căci n-am nici cea mai vagă idee despre politică, dar ştiu că mama îl acuză mereu că este „materialist" şi că tatii nu-i prea sunt pe plac „popii". Cînd eram mică, mă uimea faptul că e atît de bun, deşi nu se duce niciodată duminica la biserică şi nu cred nici acum că are dreptate cînd afirmă că „religia nu-i face pe oameni mai buni". Mama spune că e „îndărătnic"; dar cred că tata e mai bun ca ea, şi cînd discută în contradictoriu, lucru ce se întîmpla destul de des, mama îi vorbeşte pe un asemenea ton încît inima mă trage spre el, chiar cînd nu-i pot da dreptate. Spune că nu crede în rai; dar abatele Bredel i-o întoarce de fiecare dată, zicîndu-i că va fi silit să creadă cînd se va trezi acolo, căci va sta în rîndul drepţilor, chiar fără voia lui. Şi eu nădăj­duiesc asta din tot sufletul.

Cît de trist este să se ivească asemenea neînţelegeri între soţi atît de uniţi cum sunt părinţii mei, mai ales cînd este vorba de probleme asupra cărora, cu puţină bunăvoinţă, ar fi atît de uşor să cadă la învoială! În orice caz, asemenea lucruri nu ni se pot întîmpla mie şi lui Robert, căci nu l-am văzut niciodată pe Robert intrînd într-o biserică fără să se roage şi în mintea lui nu încolţesc decît idei mărinimoase şi nobile. Nu-mi vine să cred că La Libre Parole este un „jurnal prost", cum spune tata, care nu citeşte decît Le Temps; am crezut chiar că din cauza asta se vor strica de tot relaţiile dintre el şi Robert. Sosise de două zile la pensiunea Girard. Tata şi cu Robert se aflau numai ei doi în salonaşul pentru fumători. Uşa din salonul unde mă aflam eu rămăsese deschisă şi puteam să-i văd cum stăteau fiecare în fotoliul lui citindu-şi jurnalul. După ce şi-a terminat lectura, Robert a făcut imprudenţa să întindă tatii jurnalul pe care-1 citise, spunîndu-i cîteva cuvinte pe care nu le-am putut auzi. Tata s-a înfuriat atît de tare încît şi-a răsturnat pe pantalonii de culoare deschisă ceaşca de cafea pe care o pusese pe braţul fotoliului. Robert şi-a cerut mii de scuze, dar de fapt nu avea nici o vină. Şi în timp ce tata îşi ştergea pantalonii cu ba­tista, Robert, care mă zărise, a început să-mi explice printr-o mimică deopotrivă de discretă şi de expresivă cît îi părea de rău de ceea ce se întîmplase. Era atît de caraghios, că mi-a fost imposibil să nu izbucnesc în rîs. M-am întors repede cu spatele, nevoind să dau im­presia că mă distrez pe socoteala tatii.

Nu trecuseră decît şase zile de la sosirea noastră la Florenţa, cînd tata a avut o criză de gută... Doamne! Ce îngrozitor lucru să te bucuri de-o asemenea întîmplare! I-am propus, fireşte, să rămîn lîngă el pentru a-i ţine de urît, dar tata a stăruit să merg la plimbare şi să profit de timpul frumos. Cum tatii nu-i plac pictorii primi­tivi, mi-am zis că era momentul să vizitez biserica spa­niolă. Bineînţeles că Robert era acolo şi că nu puteam face altceva decît să-i adresez cuvîntul. După ce şi-a exprimat mirarea văzîndu-mă singură şi după ce m-a întrebat foarte politicos despre sănătatea tatii, am vorbit doar despre pictură. Aproape că-mi părea bine că sunt atît de neştiutoare în acest domeniu, căci Robert avea astfel prilejul să-mi dea explicaţii despre tot ceea ce vedeam. Purta sub braţ o carte groasă, dar n-a avut ne­voie s-o deschidă, căci ştie pe dinafară toate numele acelor pictori atît de vechi. Nu izbuteam să-i împărtă­şesc admiraţia pentru frescele care mie îmi păreau încă departe de a fi perfecte, dar îmi dădeam treptat seama că tot ce spunea Robert este adevărat şi descopeream, datorită lui, o serie de calităţi pe care singură nu le-aş fi putut aprecia. După aceea, la sugestia lui, am plecat să vizităm mănăstirea San-Marco, unde mi s-a părut că pentru prima oară în viaţa mea am înţeles ce înseamnă pictura. Ce minunat e să te poţi cufunda pînă la totala uitare de sine într-o admiraţie pe care-o simţi împărtă­şită! Eram atît de copleşită de acest sentiment încît în faţa frescei celei mari a lui Angelico l-am luat pe Robert de braţ. Nu mi-am dat seama de asta decît în momentul cînd alţi vizitatori au intrat în capela unde pînă atunci ne aflam numai noi doi. De altfel, Robert nu rostise nici o vorbă pe care să n-o fi putut auzi şi tata. Şi totuşi, cînd am ajuns acasă, n-am îndrăznit să-i vorbesc tatii despre această întîlnire. Fără îndoială că nu trebuia să-i ascund un lucru a cărui amintire era atît de puternică încît mă împiedica să mă gîndesc la orice altceva. Dar cînd, mai tîrziu, i-am mărturisit abatelui Bredel această „minciună prin omisiune", preotul m-a liniştit; e drept că în acelaşi timp îi aduceam la cunoştinţă lo­godna noastră. Preotul ştie că tata nu este de acord, dar mai ştie că motivele care îl fac să se împotrivească sunt opiniile lui Robert, adică tocmai ceea ce i-a cîştigat pe abate şi pe mama de partea noastră. Tata, de altfel, e atît de bun încît a cedat destul de repede, căci, după cum spune el, singurul lucru pe care îl doreşte cu ade­vărat este ca eu să fiu fericită; şi nici el nu se mai poate îndoi de fericirea mea.

Înainte de a vorbi despre logodna noastră, ar fi trebuit să povestesc ultimele zile pe care le-am petrecut în Italia, dar m-am lăsat în voia condeiului şi am ajuns repede să scriu acest cuvînt minunat în faţa căruia toate celelalte amintiri se şterg. Înainte de a pleca de la Florenţa, Robert îi ceruse tatii îngăduinţa de a veni să ne facă o vizită la Paris. Mi-era atît de teamă că tata o să refuze! Întîmplarea a făcut ca Robert să fie în bune relaţii cu familia de Berre, cu care suntem rude. Am fost invitaţi la masă de verii noştri, şi printre oas­peţi se afla şi Robert; acest fapt a simplificat mult lu­crurile. A doua zi după ce cinasem împreună, Robert a venit să-i facă o vizită mamei şi, la scurt timp după aceea, a revenit pentru a-mi cere mîna. (Cît de stupidă mi se pare această expresie!) Mama a fost la început destul de uimită, dar mai uimită am fost eu cînd am aflat, căci Robert nu-mi făcuse, la drept vorbind, nicio declaraţie. A rîs cu poftă cînd i-am mărturisit mirarea mea şi mi-a „declarat" că niciodată nu-i trecuse aşa ceva prin minte, dar că era gata să-mi facă această „de­claraţie de dragoste", dacă încă nu pricepusem că mă iubeşte. Apoi m-a îmbrăţişat şi am simţit că nici eu nu aveam nevoie să rostesc vreun cuvînt ca să-l fac să în­ţeleagă că mă dăruiam lui trup şi suflet. 

                                                                           *

Adineauri a sosit o telegramă. Am lăsat-o pe mama s-o deschidă, deşi era trimisă pe numele meu.

 „Mama lui Robert a murit", mi-a spus, întinzîndu-mi telegrama, din care n-am înţeles decît un singur lucru, că Robert se întoarce miercuri. 
CapI