O exceptionala poveste a lui Zweig (1)

Noapte fantastică (partea I)

Însemnările de mai jos au fost găsite făcute pachet şi pecetluite, în biroul baronului Friedrich Michael von R… după ce acesta căzuse în lupta de la Rawaruska, în toamna anului 1914, ca locotenent de rezervă austriac, într-un regiment de dragoni. Familia sa, orientându-se după titlu şi mulţumindu-se să arunce doar o privire superficială pe aceste foi, a presupus că sunt doar o operă literară a defunctului, aşa că mi-a predat mie însemnările ca să le cercetez şi m-a însărcinat cu publicarea lor. Eu însă nu consider de loc că însemnările acestea sunt o povestire născocită ci, până în cele mai mici amănunte, o întâmplare reală din viaţa celui dispărut. Astfel, public propriile-i dezvăluiri, fără să modific sau să adaug ceva, trecându-i numele sub tăcere.

   Azi-dimineaţă m-a cuprins deodată gândul că trebuie să aştern pe hârtie, pentru mine, aventura din noaptea aceea fantastică spre a avea o privire de ansamblu asupra întregii întâmplări, aşa cum a decurs ea. Din clipa aceea neaşteptată, simt o constrângere inexplicabilă să-mi aştern în scris aventura, deşi mă îndoiesc că aş putea zugrăvi, fie chiar pe departe, toată ciudăţenia evenimentelor. Îmi lipseşte cu totul ceea ce se numeşte talent artistic, n-am nicio experienţă în ce priveşte literatura şi, cu excepţia unor produse mai degrabă hazlii, la Theresianum(*), nu m-am încumetat vreodată la încercări beletristice. De pildă, nu ştiu măcar dacă există o tehnică specială care să te înveţe cum să-ţi orânduieşti descrierea faptelor exterioare şi totodată ecoul lor interior. Mă întreb de asemenea dacă voi fi în stare să descopăr totdeauna cuvântul potrivit sensului şi sensul potrivit cuvântului ca să obţin astfel echilibrul pe care inconştient l-am simţit totdeauna citind un adevărat povestitor. Dar la urma urmelor, scriu numai pentru mine aceste rânduri, deloc destinate să lămurească altora lucruri pe care abia mi le pot explica mie însumi. Ele nu sunt decât o încercare de a termina într-un anume sens cu o întâmplare care m-a preocupat neîntrerupt şi care m-a adus într-o stare de fierbere dureroasă, o încercare de a o fixa, de a o înfăţişa şi a o cuprinde din toate laturile.

N-am vorbit despre întâmplarea asta cu niciunul dintre prietenii mei, tocmai din sentimentul că nu-i puteam face să înţeleagă esenţialul, şi dintr-o anume jenă de a fi fost zguduit şi răscolit în asemenea hal de un lucru atât de întâmplător. Căci totul nu este, de fapt, decât o aventură măruntă. Dar, scriind aceste cuvinte, am şi început să simt cât de greu e pentru un novice să dea în scris cuvintelor adevărata lor valoare, şi câtă ambiguitate, câte posibilităţi de neînţelegere sunt legate de cea mai simplă vocabulă. Căci, numind aventura mea „măruntă”, înţeleg asta, fireşte, numai într-un sens relativ, în opoziţie cu evenimentele grandioase, dramatice, care antrenează întregi popoare şi destine; şi o iau pe de altă parte în sens temporal, întrucât toată întâmplarea a durat abia şase ceasuri. Dar această aventură măruntă, neînsemnată şi neimportantă în general, a fost atât de imensă pentru mine, încât chiar azi, patru luni după acea noapte fantastică, mă arde încă şi trebuie să-mi încordez toate forţele sufleteşti ca s-o ţin închisă în pieptul meu. În fiecare zi, în fiecare ceas, îmi repet toate detaliile ei, căci a devenit oarecum pivotul întregii mele existenţe. Tot ce fac, tot ce vorbesc, este inconştient determinat de ea, de această întâmplare: gândurile mele nu încetează să-şi repete iarăşi şi iarăşi desfăşurarea ei bruscă şi prin această repetare să-mi confirme că îmi aparţine. Acum mi-am dat seama dintr-odată de un lucru pe care acum zece minute, când am luat condeiul în mână, încă nu-l presimţisem — anume că descriu această aventură numai ca s-o am în faţă, fixată sigur, oarecum concret, s-o gust încă odată cu simţirea şi în acelaşi timp s-o pricep cu spiritul. E cu totul fals, cu totul neadevărat ceea ce spuneam înainte, că vreau să termin cu ea descriind-o. Dimpotrivă, vreau ca cele trăite prea repede să-mi devină şi mai vii, să le aşez lângă mine, calde şi pline de suflu, pentru a le putea îmbrăţişa într-una. O, nu mi-e teamă că am să uit vreodată, măcar o clipă, acea după-amiază apăsătoare şi acea noapte fantastică. N-am nevoie de niciun punct de reper, de niciun jalon pentru ca, în amintire, să merg din nou, pas cu pas, pe drumul acelor ceasuri. Asemeni unui somnambul, găsesc drumul înapoi către sfera aventurii oricând — ziua sau noaptea. Recunosc în ea fiecare amănunt cu clarviziunea pe care numai inima o are şi nu memoria cea nesigură. Aş putea tot atât de bine să desenez aici, pe hârtie, conturul fiecărei frunze în peisajul înverzit de primăvară; acum, toamna, simt încă mireasma molatică şi prăfuită a florilor de castan. Prin urmare, dacă descriu aici încă odată ceasurile acelea, nu o fac din teama de a le pierde, ci din plăcerea de a le regăsi. Iar când îmi reprezint prefacerile din acea noapte, în succesiunea lor exactă, trebuie, de dragul ordinii, să mă stăpânesc, căci numai gândindu-mă la amănunte, se ridică din simţirea mea un extaz, mă cuprinde un fel de ameţeală şi trebuie să stăvilesc imaginile amintirii, ca să nu se îmbulzească una într-alta, ca o beţie colorată. Retrăiesc cu o aprindere pătimaşă cele trăite în ziua aceea, în acea zi de 7 iunie 1913, când la prânz am luat o birjă…

 Dar încă odată îmi dau seama că trebuie să mă opresc; din nou mă sperie cele două tăişuri, multiplicitatea înţelesurilor unui singur cuvânt. Abia acum, când pentru prima oară încerc să povestesc ceva cu continuitate, observ cât e de greu să priveşti într-o formă închegată acel ceva care parcă îţi scapă mereu printre degete, dar care totuşi reprezintă tot ce e viu.

Iată, am scris cuvântul „eu”, am spus că în ziua de 7 iunie 1913, la prânz, am luat o birjă. Dar chiar acest cuvânt poate însemna o neclaritate, căci demult nu mai sunt acel „eu” de la 7 iunie, deşi n-au trecut decât patru luni de atunci, deşi stau în aceeaşi locuinţă, deşi scriu la acelaşi birou, cu acelaşi condei şi cu aceeaşi mână. De omul de atunci sunt cu totul dezlegat tocmai prin acea aventură, pe acel om îl privesc acum ca din afară, străin şi rece, şi-l pot zugrăvi ca pe un tovarăş de joc, un camarad, un prieten despre care ştiu lucruri multe şi esenţiale, dar care am încetat a mai fi. Aş putea să vorbesc despre el, să-l critic sau să-l condamn, fără a simţi câtuşi de puţin că a făcut vreodată parte din fiinţa mea.

Omul care eram pe atunci se deosebea prea puţin ca interior şi ca exterior de cei mai mulţi oameni din clasa lui socială, clasă care, mai ales la noi, în Viena, fără vreo mândrie specială, ci ca un lucru de la sine înţeles, se numeşte „înalta societate”. Mergeam pe treizeci şi şase de ani, părinţii muriseră cu puţin înainte de majoratul meu, îmi lăsaseră o avere care se arăta destul de considerabilă pentru a exclude cu totul gândul la vreo meserie sau la vreo carieră, încât, pe nebănuite, am fost scutit de a lua o hotărâre, ceea ce pe atunci mă neliniştea grozav. Îmi terminasem tocmai studiile universitare şi mă aflam în faţa alegerii viitoarei mele profesii care, probabil, mulţumită relaţiilor noastre familiale şi înclinaţiilor mele demult marcate spre o existenţă tihnit ascendentă şi contemplativă, ar fi fost desigur o slujbă de stat. Când, fără veste, acea avere părintească mi-a revenit mie, ca moştenitor unic, asigurându-mi o independenţa fără muncă, realizarea unor dorinţe ambiţioase, ba, mai mult, o viaţă de lux. Nu avusesem niciodată ambiţii; astfel că m-am hotărât să asist câţiva ani la desfăşurarea vieţii şi să aştept până când mă voi simţi atras de vreun domeniu de activitate. Dar am rămas cu aşteptarea, căci nerâvnind nimic deosebit, obţineam totul în cercul îngust al dorinţelor mele. Ca niciun alt oraş, molatica şi voluptoasa Vienă — care din plimbări, din contemplaţie inactivă, din eleganţa ţinutei, a creat o perfecţiune artistică şi un scop al vieţii — m-a făcut să uit cu totul gândul la o adevărată ocupaţie. Mă bucuram de toate satisfacţiile pe care le poate încerca un tânăr elegant, aristocrat, avut, drăguţ şi pe deasupra lipsit de orice ambiţie, de încordarea neprimejdioasă a jocului, a vânătorii, de regulata destindere a călătoriilor şi excursiilor. Pe încetul, cu tot mai multă grijă conştientă şi cu aplecare artistică, am început să-mi îmbogăţesc existenţa mea contemplativă. Colecţionam cristale rare, nu atât din pasiune cât din plăcerea de a ajunge, printr-o ocupaţie neobositoare, la perseverenţă şi la cunoaştere. Mi-am împodobit locuinţa cu un gen deosebit de gravuri italiene în stil baroc şi cu tablouri reprezentând peisaje în genul lui Canaletto, pe care mi le procuram fie de la negustorii de vechituri, fie la licitaţii; era pentru mine un fel de vânătoare captivantă dar nicidecum primejdioasă. Mă ocupam de multe din înclinaţie şi niciodată fără gust: lipseam arareori de la concertele bune şi din atelierele pictorilor noştri. La femei aveam destul succes. Şi în privinţa aceasta, cu instinctul tainic de colecţionar, care arăta oarecum lipsa unei ocupaţii interioare, îmi adunasem multe ceasuri de viaţă preţioase şi demne de amintit ce mă înălţaseră treptat de la un simplu juisor la acela de cunoscător priceput. În total, trăisem multe, ceea ce îmi umplea plăcut zilele şi mă făcea să-mi socotesc existenţa bogată; din ce în ce începea să-mi placă atmosfera comodă şi domoală a unei tinereţi animate şi totuşi niciodată zguduite, aproape fără dorinţi noi, căci în atmosfera calmă a zilelor mele, lucruri cu totul mărunte izbuteau să devină adevărate bucurii. O cravată bine aleasă putea aproape să mă înveselească, o carte frumoasă, o excursie cu automobilul sau un ceas cu o femeie, să mă fericească deplin. Ceea ce îmi plăcea mai ales în acel stil al existenţei mele era că nu atrăgea de loc atenţia societăţii, la fel ca un costum englezesc impecabil. Cred că eram considerat o apariţie plăcută, eram simpatizat, toţi mă priveau cu drag, şi cei mai mulţi cunoscuţi ai mei mă considerau un om fericit.

Astăzi nu mai pot spune dacă omul de atunci, pe care mă străduiesc să mi-l reactualizez, se considera, aşa cum credeau ceilalţi, un om fericit, căci acum, când în urma acelei întâmplări, cer un sens mult mai plin pentru orice sentiment, mi se pare aproape imposibilă orice apreciere retrospectivă. Totuşi, pot spune cu siguranţă, pe acea vreme nu mă socoteam nicidecum nefericit; dorinţele mele nu rămâneau mai niciodată neîndeplinite, ceea ce ceream vieţii obţineam aproape totdeauna. Dar tocmai faptul că mă învăţasem ca soarta să-mi acorde tot ce-i ceream şi astfel să nu-i mai pretind nimic, tocmai asta m-a dus cu încetul la o oarecare lipsă de interes, o lipsă de viaţă în viaţa însăşi. Ceea ce se agita pe atunci inconştient în mine, în momente de semiluciditate, nu erau propriu-zis pofte, ci numai pofta de pofte, numai dorinţa de dorinţe, dorinţa de a râvni mai tare, mai nestăpânit, mai ambiţios, mai neîmpăcat, de a trăi mai intens şi poate chiar de a suferi. Printr-o tehnică prea raţională, înlăturasem toate piedicile din existenţa mea, şi din această lipsă de împotriviri, vitalitatea mea slăbise. Observam că din ce în ce doream mai puţin, mai slab, că apăruse un fel de încremenire în simţirea mea, că, mai bine spus, sufeream de un fel de impotenţă sufletească, de o incapacitate de a stăpâni cu pasiune viaţa. Lipsa aceasta am recunoscut-o întâi în simptome mărunte. M-a surprins faptul că la teatru şi în societate lipseam tot mai ades de la anumite festivităţi senzaţionale; comandam cărţi care îmi fuseseră lăudate şi le lăsam săptămâni întregi să zacă pe birou, netăiate; îmi satisfăceam mai departe, ce-i drept, mecanic, micile slăbiciuni, cumpăram cristaluri şi antichităţi, dar fără să le aranjez apoi şi fără să mă bucur deosebit de achiziţia neaşteptată a vreunei piese rare şi mult căutate.

Însă n-am devenit conştient cu adevărat de acea scădere treptată şi lentă a energiei mele sufleteşti decât într-o anumită ocazie pe care mi-o amintesc încă desluşit. Rămăsesem în timpul verii la Viena, tot din acea trândăvie ciudată, pe care nimic nou nu o ademenea, când, dintr-o staţiune balneară, primesc o scrisoare de la o doamnă cu care întreţinusem de trei ani o legătură intimă, şi pe care credeam că o iubesc sincer. Îmi scria, pe paisprezece pagini agitate, că în acele săptămâni cunoscuse acolo un bărbat care acum însemna mult, ba chiar totul pentru dânsa, că se va căsători cu el în toamnă şi că legătura dintre noi trebuie să ia sfârşit. Îşi amintea fără regrete, ba chiar cu plăcere, timpul petrecut cu mine: în noua ei căsnicie, îşi va aminti de mine ca de omul cel mai drag pe care l-a cunoscut şi spera că am să-i iert hotărârea neaşteptată. După această veste, într-un stil surescitat, se întrecea în rugăminţi zguduitoare să nu fiu supărat pe dânsa şi să nu sufăr prea mult din pricina rupturii, să nu încerc s-o reţin cu forţa sau să fac vreo nebunie împotriva mea. Tot mai arzătoare goneau rândurile: că voi găsi desigur consolare la o femeie mai bună decât ea şi să-i scriu numaidecât, deoarece e îngrijorată de felul în care îi voi primi hotărârea. Şi la urmă mai era un adaus, scris în grabă cu creionul: „Să nu faci vreo nebunie, înţelege-mă, iartă-mă”. Am citit scrisoarea, la început mirat de veste, apoi, după ce am parcurs-o a doua oară, cu un fel de ruşine care, devenind conştientă, a crescut repede până la spaimă. Căci nu încercam câtuşi de puţin vreunul dintre sentimentele acelea puternice şi totuşi fireşti pe care prietena mea mi le atribuia ca fiind ceva de la sine înţeles. Nu sufeream din pricina veştii pe care mi-o comunica, nu-i purtam pică, şi încă şi mai puţin mă gândeam la vreo faptă violentă împotriva ei sau a mea. Această răceală a simţirii era prea stranie ca să nu mă înspăimânte. Mă părăsea o femeie cu care vreme de ani de zile îmi împărţisem viaţa, al cărei trup cald se lipise tandru de al meu, a cărei răsuflare în nopţile lungi se îmbinase cu a mea, şi nimic nu tresărea în mine, nimic nu se apăra şi nu căuta s-o recucerească. În viaţa mea afectivă nu se întâmpla nimic din cele pe care simplul instinct al acestei femei le prevăzuse ca de la sine înţelese la un om adevărat. În acea clipă, am fost pentru întâia dată cu totul conştient cât de departe ajunsese în mine procesul de împietrire. Alunecam ca pe oglinda unei ape curgătoare, fără să fiu prins, înrădăcinat nicăieri, şi ştiam sigur că răceala aceasta era ceva mort, ceva de cadavru; ce-i drept, încă neînvăluit în suflul viciat al descompunerii, totuşi împietrit fără scăpare într-o atroce insensibilitate. Mă aflam deci în minutul care precede adevărata moarte trupească, adevărata descompunere vizibilă.

După acest episod, am început să mă observ cu atenţie — atât pe mine cât şi ciudata încremenire a sentimentelor mele, ca un bolnav care-şi studiază boala. Peste scurt timp, unul dintre prietenii mei a murit şi, mergând în urma dricului, ascultam în mine dacă nu cumva se mişcă vreo mâhnire, dacă nu se încordează în conştiinţa mea vreun sentiment că-l pierdusem pentru totdeauna pe acel om de care mă legasem încă din copilărie. Dar nimic nu se mişca; îmi păream un obiect de sticlă prin care lucrurile s-ar străvedea, fără însă ca ele să fie vreodată înăuntrul lui. Şi oricât mă osteneam în această ocazie, sau în altele asemănătoare, să simt ceva, ba chiar să mă conving prin argumente raţionale că simt, niciun răspuns nu primeam din acea împietrire interioară. Oamenii mă părăseau, femeile soseau şi plecau, dar eu nu resimţeam toate astea în alt chip decât ca omul ce stă în casă, pe când ploaia bate în geamuri; între mine şi realitatea imediată era un perete de sticlă pe care nu aveam puterea să-l sfarm cu voinţa.

Deşi simţeam totul foarte limpede, constatarea asta nu-mi stârnea o adevărată nelinişte, pentru că, după cum am mai spus, priveam cu aceeaşi indiferenţă şi lucrurile ce mă atingeau pe mine însumi. Nici pentru a suferi nu mai aveam destulă simţire. Îmi ajungea faptul că infirmitatea aceasta sufletească era tot atât de puţin manifestă ca şi impotenţa trupească a unui bărbat care nu apare decât în clipele intime — aşa că, în societate, trezeam adesea admiraţie printr-o pasiune simulată, printr-o exagerare spontană a emoţiei, pe care le arboram ostentativ, pentru a ascunde cât de detaşat şi fără viaţă mă ştiam lăuntric. În afară, trăiam mai departe vechea mea viaţă, comodă şi neînfrânată, fără să-i schimb direcţia. Săptămânile, lunile treceau alunecând uşor şi, pe nesimţite, se închegau în anii întunecaţi. Într-o dimineaţă, am văzut în oglindă o şuviţă cenuşie pe tâmplă şi mi-am dat seama că tinereţea mea voia să treacă pe nebăgate de seamă în altă lume. Dar ceea ce alţii numesc tinereţe, în mine pierise demult. Astfel, despărţirea nu mă îndurera prea tare, căci nici propria-mi tinereţe n-o iubeam destul. Chiar faţă de mine însumi, sentimentul meu încăpăţânat rămânea mut.

Cu această stagnare interioară, zilele deveneau din ce în ce mai monotone, cu toată diversitatea ocupaţiilor şi a întâmplărilor; se perindau, nereliefate, una după alta, creşteau şi se veştejeau ca frunzele unui copac. Tot aşa, ca de obicei, fără nimic insolit, fără niciun semn lăuntric prevestitor, începu şi acea zi unică pe care vreau să mi-o zugrăvesc iar.

Atunci, la 7 iunie 1913, fiind o duminică, mă deşteptasem mai târziu, sub influenţa inconştientă a unui sentiment festiv ce mai stăruia în mine din vremea copilăriei, din anii de şcoală; îmi luasem baia, citisem ziarul, îmi aruncasem ochii prin câteva cărţi, apoi, ademenit de ziua caldă de vară care pătrundea prietenoasă în odaie, plecasem la plimbare. Ca de obicei, traversasem bulevardul Graben printre saluturile prietenilor şi ale cunoscuţilor, schimbasem scurte impresii cu unii dintre ei, apoi dejunasem la nişte prieteni. Pentru după-amiază refuzasem orice angajament, căci îmi plăcea, cu deosebire duminica, să am câteva ceasuri libere, fără program, care să aparţină cu totul unui capriciu întâmplător, comodităţilor mele sau vreunei hotărâri spontane. Când, întorcându-mă de la prietenii mei, am traversat Ringstrasse, am simţit ca o binefacere frumuseţea oraşului însorit şi m-am bucurat de acea zi de vară timpurie, atât de radioasă. Oamenii păreau veseli şi parcă îndrăgostiţi de atmosfera duminicală a străzii multicolore; multe detalii mi-au atras atenţia şi mai ales cât de stufoşi se înălţau din asfalt arborii cu verdele lor proaspăt. Deşi treceam aproape zilnic pe acolo, atenţia mi-a fost brusc atrasă, ca de o minune, de acest furnicar al duminicii şi instinctiv mi s-a făcut dor de multă verdeaţă, de lumină, de variaţie. Mi-am amintit cu oarecare curiozitate de Prater, unde pe atunci, în acel sfârşit de primăvară, în fapt de vară, copacii groşi stau ca nişte lachei verzi, uriaşi, la stânga şi la dreapta aleii principale săgetate de trăsuri, şi nemişcaţi întind către mulţimea de oameni gătiţi şi eleganţi, lumina florilor lor. Obişnuit să cedez chiar şi celei mai fugare dorinţe, am oprit întâia birjă care mi-a ieşit în cale, şi la întrebarea birjarului, am spus „în Prater”.

— La curse, domnule baron, nu-i aşa? a răspuns el docil şi ca de la sine înţeles.

Atunci mi-am adus aminte că în ziua aceea aveau loc alergări de cai foarte fashionable, premergătoare derby-ului, unde îşi dădea întâlnire întreaga înaltă societate a Vienei. Curios, mi-am zis pe când mă urcam în trăsură, cum ar fi fost cu putinţă chiar cu puţini ani în urmă să-mi scape din vedere sau să uit o zi ca asta? Şi am resimţit iar — aşa cum un rănit, făcând o mişcare, îşi simte rana — toată rigiditatea indiferenţei căreia îi căzusem pradă.

Aleea principală era aproape goală când am ajuns, cursele trebuie să fi început de mult, căci nu era nici urmă din alaiul pompos al trăsurilor, numai câteva birje goneau în trapul cailor, vrând parcă să prindă ceva din urmă. Vizitiul s-a întors pe capră şi m-a întrebat dacă doream să meargă în trap iute; dar i-am răspuns să-şi lase caii încet, nu ţineam să ajung la timp. Fusesem de prea multe ori la curse şi cunoşteam prea bine lumea turfului, pentru ca sosirea la timp să mai aibă vreo importanţă pentru mine; se potrivea mai mult cu lenevia mea să simt, în legănatul molatic al trăsurii, aerul albastru foşnind domol, ca marea de pe bordul unui vapor, şi să privesc liniştit castanii frumoşi şi rotaţi care din când în când dădeau spre joacă vântului mângâietor de cald câţiva fulgi din petalele lor; iar vântul, ridicându-le încet, le învârtejea, ca apoi să semene o fulguire albă pe alei. Era plăcut să te laşi legănat aşa, să guşti cu ochii închişi primăvara, să te simţi înaripat şi plutind fără nicio sforţare… Aproape că mi-a părut rău când trăsura s-a oprit la intrarea de la Freudenau. Bucuros m-aş fi întors ca să mă mai las legănat de ziua molatică a verii timpurii. Dar era prea târziu, trăsura se şi oprise în faţa hipodromului. Din spatele tribunelor în amfiteatru, m-a întâmpinat un vuiet înăbuşit ca o mare agitată de vânt, deşi nu vedeam mulţimea în mişcare de la care venea zgomotul. Fără să vreau, mi-am amintit de Oslanda; acolo, când din oraşul de jos te urci pe nişte ulicioare dosnice spre promenada ştrandului, simţi vântul aspru, sărat, al mării şi auzi un vâjâit surd înainte de a-ţi arunca privirea pe întinsul cenuşiu, spumegând din valurile-i muginde… Trebuie să se fi început o alergare, dar între mine şi pista pe care desigur că acum caii goneau ca săgeata, se întindea vuind un fum gros, multicolor, tălăzuit încoace şi încolo ca de furtună: gloata spectatorilor şi a jucătorilor. Nu puteam vedea pista, dar, contaminat de emoţia crescândă, simţeam fiecare fază sportivă. Fără îndoială, jocheii îşi luaseră demult startul, unii probabil că se distanţaseră şi câţiva se şi luptau pentru primul loc, căci din gâtlejurile spectatorilor — prin mişcări enigmatice, invizibile mie — se şi auzeau izbucnind strigăte şi interpelări surescitate. După direcţia capetelor, îmi dădeam seama de virajul la care, jochei şi cai trebuia să fi ajuns pe ovalul prelung de iarbă, căci tot mai omogen, tot mai strâns se bulucea, ca un singur gât întins, întregul haos de oameni către un punct nevăzut de mine; şi din acest gât încordat răcnea şi gâlgâia cu mii de sunete monosilabice şi pulverizate o tălăzuire tot mai înspumată şi tot mai înaltă. Şi valurile creşteau şi se umflau, umpleau tot spaţiul până în slava albastră şi indiferentă. Am privit câteva chipuri. Erau schimonosite ca de o crispare lăuntrică, cu ochii ficşi şi scânteietori, cu buzele strânse, bărbia întinsă lacom înainte, nările umflate ca la cai. Mie, treaz, frivolitatea acestor oameni beţi, pătimaşi, mi se părea ridicolă şi groaznică. Lângă mine şedea un bărbat îmbrăcat elegant, cu o figură probabil prezentabilă de obicei, dar care acum se dezlănţuise ca un posedat, învârtea bastonul în aer ca şi cum ar fi biciuit pe cineva; întregul trup i se mişca pătimaş, parcă ar fi gonit şi el călare, lucru grotesc pentru un spectator. Ca pe nişte scăriţe de şa, tălpile i se legănau necontenit în sus şi în jos, mâna dreaptă agita întruna bastonul ca o cravaşă, cea stângă mototolea spasmodic un tichet. Şi tot mai mult asemenea tichete albe fluturau în jur, se învolburau ca o spumă deasupra torentului răzvrătit şi cenuşiu, care se umfla zgomotos. Acum, la curbă, câţiva cai trebuie să fi fost aproape de tot unul de altul, căci dintr-odată huietul a tăbărât pe două, trei, patru nume, care se clamau în grupuri izolate, ca nişte strigăte de luptă, iar larma părea o supapă pentru turbarea acelor posedaţi.

Stăteam în mijlocul delirului asurzitor, rece ca o stâncă în marea ce mugeşte, şi încă  îmi amintesc ce am simţit în acel moment. Pe lângă grotescul gesturilor şi dispreţul ironic pe care-l simţeam pentru vulgaritatea acestor manifestări, mai era ceva — ceva ce-mi mărturisisem cu neplăcere: un fel de uşoară invidie pentru o asemenea surescitare, pentru o asemenea ardoare a pasiunii, pentru viaţa care pulsa în fanatismul acela. Ce ar trebui să se întâmple, mă întrebam, ca să mă agite în asemenea grad, ca să mă înfrigureze, ca trupul să-mi fie la fel de arzător şi vocea să-mi ţâşnească fără voie din gâtlej? Nu-mi puteam imagina nicio avuţie de dragul căreia să mă înflăcărez astfel, nicio femeie care să mă încânte într-atât, nu exista nimic, nimic care să aţâţe focul din mine şi să mă scoată din împietrirea simţirii. În faţa unui pistol întins, inima mea n-ar bate mai tare nici măcar o clipită înainte de a se opri pentru totdeauna, aşa cum bătea într-o mie, în zece mii de oameni din jurul meu pentru un pumn de bani. Dar acum, unul dintre cai ajunsese desigur foarte aproape de potou, căci urletele a mii de glasuri, din ce în ce mai ascuţite, ca nişte coarde prea bine înstrunate, făceau să răsune din tumult un singur nume, iar apoi deodată se curmară. Fanfara începu să cânte, mulţimea se împrăştie repede. O competiţie luase sfârşit, o bătălie se hotărâse, încordarea slăbise într-o mişcare ce se mai agita şi se frământa fără vlagă. Mulţimea, până atunci ca un ghem de patimă arzătoare, se desfăcu într-o multitudine de oameni izolaţi care alergau, râdeau şi vorbeau; feţe liniştite se iveau iar de după măştile bahice ale surescitării; din haosul incendiului, care, timp de câteva clipe, topise mii de oameni într-un singur bulgăre învăpăiat, se stratificau iar grupuri sociale care păşeau împreună, apoi se despărţeau, oameni pe care îi cunoşteam şi care mă salutau, străini care se priveau, se cercetau reciproc, politicos şi rece. Femeile se măsurau din ochi una pe alta, în toaletele lor noi, bărbaţii le aruncau priviri lacome. Curiozitatea mondenă, adevărata ocupaţie a celor fără ocupaţie începea să se desfăşoare; se căutau, se numărau, îşi verificau prezenţa şi eleganţa. Abia trezită din beţie, lumea aceea nu mai ştia dacă ţelul reuniunii ei mondene era acest antract în care se plimbau, sau jocul însuşi.

Mergeam prin mijlocul gloatei potolite, salutam şi răspundeam, respiram cu plăcere — doar era atmosfera existenţei mele — adierea de parfum şi de eleganţă ce plutea în jurul acelui furnicar caleidoscopic. Încă şi mai bucuros respiram vântul lin care, din grădinile Praterului, din pădurea încălzită de soarele verii, îşi trimitea din când în când boarea printre oameni şi pipăia voluptos-jucăuş muselina albă a femeilor. Câţiva cunoscuţi voiau să-mi vorbească; dintr-o lojă, Diane, frumoasa actriţă, îmi făcu din cap un semn îmbietor, dar nu m-am apropiat de nimeni. N-aveam poftă să stau de vorbă cu aceşti mondeni, mă plictisea să mă văd în oglinda lor pe mine însumi. Doream să cuprind numai spectacolul, numai emoţia fremătând senzual, care trecea prin ceasul acela de paroxism (căci emoţia altora este cel mai plăcut spectacol al indiferentului). Câteva femei frumoase treceau — am privit impertinent, dar fără dorinţă, sânii care jucau la fiece pas sub muselina subţire. Îmi râdeam în barbă de jena lor, jumătate penibilă, jumătate plăcută, când se simţeau evaluate senzual şi dezbrăcate cu privirea. În realitate, niciuna nu mă aţâţa, mă amuza numai să mă prefac astfel faţă de ele. Mă desfăta jocul cu gândurile, cu gândurile lor, plăcerea de a le atinge trupeşte, de a le simţi sclipirea magnetică din priviri. Ca fiecărui om lăuntric rece, principala mea plăcere erotică era să trezesc căldură şi nelinişte în alţii, nu să mă înfierbânt. Numai acea boare a căldurii pe care prezenţa femeilor o dă senzualităţii îmi plăcea s-o simt, nu adevărata înfierbântare — stimularea numai, nu şi emoţia. Aşa mergeam şi acum pe promenadă, susţineam priviri, le aruncam îndată înapoi ca pe nişte mingi, gustam fără să apuc, cântăream din ochi femeile fără să le simt, doar slab încălzit de voluptatea călâie a jocului.

Dar şi de asta m-am plictisit curând. Treceau mereu aceiaşi oameni, le ştiam pe de rost fizionomiile şi gesturile. Un scaun se afla în apropiere. M-am aşezat. Împrejur reîncepea, în grupuri, o nouă mişcare învârtejită: oamenii se îmbrânceau şi se ciocneau alandala, mai agitaţi; fără îndoială, o nouă alergare avea să înceapă. Mie nu-mi păsa de asta, stăteam moale şi ca afundat sub inelul trabucului meu, care scotea un fum alb, unduindu-se spre cer, unde, pălind tot mai mult, pierea ca un nouraş în azurul de primăvară.

În clipa aceea a început un lucru nemaiauzit, acel eveniment unic care şi azi îmi influenţează viaţa. Pot să stabilesc precis momentul, căci din întâmplare tocmai mă uitasem la ceas, arătătoarele se încrucişau şi am privit cu o curiozitate dezinteresată cum, timp de o secundă, s-au suprapus. Era ora trei şi şaisprezece minute în acea după-amiază din 7 iunie 1913. Mă uitam deci, cu trabucul între degete, la cadranul alb, cu totul preocupat de această contemplare puerilă şi ridicolă, când, aproape de tot, chiar în spatele meu, am auzit râzând o femeie. Râdea cu acel râs strident şi surescitat care îmi place la femei, cu acel râs cald, speriat, ce ţâşneşte din adâncurile senzualităţii. Râsul mă făcu să întorc involuntar capul: mă şi pregăteam să mă uit la femeia a cărei senzualitate zgomotoasă se înfigea atât de insolent în visarea mea nepăsătoare, ca o piatră albă scânteind într-o baltă de nămol stătut — dar m-am stăpânit. Dorinţa ciudată a unui joc mintal, a unei mici şi nevinovate experienţe psihologice, cum mă apucă adesea, m-a făcut să mă opresc. Nu voiam încă s-o văd pe aceea ce râsese. Mă atrăgea să-mi ocup fantezia cu un fel de plăcere premergătoare, să mi-o închipui pe acea femeie şi să-i întregesc râsul cu un obraz, o gură, un gât, o ceafă, un piept, cu trupul tot pulsând de viaţă.

Era evident că acum stătea aproape de tot, în spatele meu. Râsul se prefăcuse iar în convorbire. Trăgeam cu urechea, atent. Vorbea cu un uşor accent unguresc, foarte repede şi însufleţit, fâlfâind vocalele şi prelungindu-le ca în cântec. Mă amuza să-i ghicesc acum, după aceste vorbe, făptura şi să-i plăsmuiesc cât mai luxuriant imaginea. Îi atribuiam un păr negru, ochi negri, o gură mare, senzual arcuită, cu dinţi foarte albi şi puternici, un nas mic, îngust de tot, dar cu nările ridicate brusc, palpitânde. Pe obrazul stâng îi aşezam o aluniţă, în mână îi puneam o cravaşa, cu care, râzând, îşi plesnea uşor coapsa. Vorbea întruna, întruna. Şi fiece cuvânt al ei adăuga ceva nou chipului pe care i-l făurisem la iuţeală: un sân mic de fată, o rochie verde-închis cu o agrafă de briliante înfiptă pieziş, o pălărie de culoare deschisă cu un bâtlan alb. Imaginea îmi devenea din ce în ce mai clară; şi pe femeia aceea străină, care stătea invizibilă în spatele meu, o şi simţeam în pupile ca pe un clişeu luminat. Dar nu voiam să mă întorc, ca să sporesc mai mult jocul fanteziei. Un fel de voluptate se distila şi se amesteca în visarea mea îndrăzneaţă. Am închis ochii, convins că atunci când pleoapele se vor ridica şi mă voi întoarce către dânsa, imaginea lăuntrică se va suprapune perfect celei exterioare.

În clipa aceasta, ea a păşit înainte. Fără să vreau, am deschis ochii — dar am rămas consternat. Nu ghicisem de loc, toate erau altfel, chiar răutăcios de opuse imaginei din fantezia mea. Rochia nu era verde, ci albă; nu era zveltă, ci corpolentă, cu şolduri late, nicăieri aluniţa visată nu-i puncta obrazul plin, părul lucea arămiu — nu negru — sub pălăria în formă de coif. Niciuna dintre caracteristicile pe care i le atribuisem nu se potrivea cu portretul ei. Dar femeia era frumoasă, provocator de frumoasă, deşi eu, jignit în ambiţia prostească a vanităţii mele de psiholog, mă codeam să recunosc. Mă uitam la ea aproape duşmănos; dar însăşi împotrivirea din mine simţea puternica-i vrajă senzuală, dorinţa animalică pe care, cu plinătatea ei moale şi în acelaşi timp fermă, o trezea provocator. Acum râdea iar tare, cu dinţi albi, puternici şi m-am văzut nevoit să recunosc că râsul acesta fierbinte, senzual, era în armonie cu opulenţa întregii ei făpturi. Totul în ea era vehement şi provocator: sânul rotund, bărbia pe care râsul o împingea înainte, privirea tăioasă, nasul avântat, mâna care apăsa cu tărie umbreluţa pe pământ. Aici, elementul feminin era forţă primară, ademenire conştientă, pătrunzătoare, un fanal încarnat al voluptăţii. Alături stătea un ofiţer elegant, cam ofilit, oare îi vorbea insistent. Ea îl asculta, zâmbea, râdea, îl contrazicea, dar toate astea numai în treacăt, căci în acelaşi timp ochii îi alunecau şi nările îi tremurau în toate părţile, oarecum către toţi: culegea atenţii, zâmbete, priviri de la toţi câţi treceau, şi parcă de la întreaga masă de bărbaţi din jur. Privirea îi era neîntrerupt rătăcitoare, ba căta de-a lungul tribunelor, pentru ca brusc să răspundă bucuroasă la un salut, ba hoinărea — ascultându-l tot timpul, zâmbitoare şi cochetă, pe ofiţer — când la dreapta, când la stânga. Numai pe mine care, acoperit de însoţitorul ei, nu mă aflam în câmpul său vizual, nu mă atinsese încă. Asta mă înciuda. M-am ridicat în picioare — dar nu m-a observat. M-am vârât mai aproape — acum se uita iar în sus, spre tribune. Atunci am înaintat hotărât către dânsa, mi-am scos pălăria spre însoţitor, iar ei i-am oferit scaunul meu. M-a privit mirată, un luciu zâmbitor i-a trecut repede peste ochi, buzele i s-au arcuit linguşitor într-un surâs. Apoi mi-a mulţumit scurt şi a primit fotoliul, dar fără să se aşeze. Şi-a sprijinit doar delicat pe spătarul lui braţul rotund, gol până la cot, şi a folosit uşoara flexiune a trupului pentru a-şi scoate mai bine în relief formele.

Uitasem demult ciuda pe care mi-o stârnise greşita mea deducţie psihologică; acum mă atrăgea numai jocul cu acea femeie. M-am tras puţin îndărăt, la peretele tribunei, de unde puteam s-o fixez liber, fără să atrag atenţia nimănui şi, sprijinit în baston, căutam să-i prind privirea. Ea a băgat de seamă, s-a întors puţin spre postul meu de observaţie, însă în aşa fel încât mişcarea să pară cu totul întâmplătoare; nu mă evita, ba îmi răspundea uneori; totuşi, fără a se angaja. Necontenit îşi plimba ochii în jur peste toate, fără a-i opri nicăieri; mă întrebam dacă numai pentru mine strălucea acel zâmbet negru din priviri, sau îl dăruia oricui. Nu se putea desluşi, şi tocmai nesiguranţa asta mă irita. Părea plină de făgăduieli privirea ei, în clipele în care îmi arunca raze ca nişte semnale luminoase; dar cu aceeaşi pupilă de oţel înfrunta, fără să aleagă, oricare altă privire ce se îndrepta spre dânsa, numai din plăcerea cochetă a jocului; şi mai ales, aparent interesată, fără să neglijeze nicio clipă convorbirea cu însoţitorul ei. Ceva orbitor de obraznic era în această paradă pătimaşă, o virtuozitate a cochetăriei sau, poate, izbucnirea unui surplus de senzualitate. Fără voie, m-am apropiat cu un pas: mă molipsisem de aroganţa ei rece. Nu mă mai uitam în ochii ei ci, ca un expert, am examinat-o din creştet până în tălpi — am sfâşiat cu privirea veşmintele de pe ea şi am simţit-o goală. Îmi urmărea privirile fără să pară nicidecum ofensată, surâdea din colţurile gurii către ofiţerul cel vorbăreţ, dar am observat că acest surâs savant aproba intenţiile mele. Şi cum mă uitam la piciorul care se zărea, mic şi delicat, de sub rochia albă, ea şi l-a examinat neglijent cu privirea, lăsând-o ca în treacăt în jos. În clipa următoare, a ridicat parcă întâmplător piciorul şi l-a pus pe fuscelul scaunului, încât prin rochia ajurată îi vedeam ciorapii până la genunchi. În acelaşi timp însă, surâsul către însoţitor părea că devine oarecum ironic sau maliţios. Evident, se juca şi ea cu mine tot atât de indiferentă cum mă jucam eu cu dânsa; şi eram silit să admir cu ură tehnica rafinată a îndrăznelii ei. Căci în timp ce îmi arăta cu o intimitate perfidă trupul senzual, se vâra, măgulită, în şoaptele însoţitorului, dând şi totodată luând, dar numai în joacă. De fapt, eram înveninat, căci uram la alţii tocmai acest soi de senzualitate rece, calculată cu maliţiozitate, pentru că o simţeam atât de incestuos de înrudită cu propria-mi insensibilitate conştientă. Şi totuşi, eram surescitat, poate mai mult de ură decât de dorinţă. Impertinent, am păşit mai aproape şi am atacat-o brutal cu privirea: „Te doresc, animal frumos!” îi spuneau gesturile mele făţişe, şi, involuntar, buzele trebuie să mi se fi mişcat, căci a zâmbit uşor sfidătoare, întorcându-şi capul şi lăsându-şi rochia peste piciorul dezgolit. În clipa următoare însă, pupila neagră rătăcea iar scânteind, încoace şi încolo. Era perfect limpede că e tot atât de indiferentă pe cât eram eu, că se putea măsura cu mine, că amândoi ne jucam rece cu o căldură simulată, care, la rândul ei, nu era decât un joc zugrăvit, totuşi plăcut la vedere şi amuzant într-o zi lâncedă.

Deodată, încordarea din obraz îi pieri: luciul sclipitor se stinse, o mică brazdă necăjită se arcui în jurul gurii, care până atunci mai zâmbise. Urmăream direcţia privirii ei: un domn scund şi gros, cu haine prea largi, se îndrepta grabnic spre dânsa, ştergându-şi nervos cu batista obrazul umed de surescitare. Pălăria, pe care din grabă şi-o îndesase strâmb pe cap, lăsa să se vadă numai într-o parte chelia. Instinctiv, îmi spuneam că atunci când are să-şi scoată pălăria, am să văd clocind broboane mari de sudoare pe scăfârlie, şi omul mi-a devenit respingător. În mâna inelată lucea un teanc întreg de tichete. De tulburare, fornăia de-a binelea şi în acelaşi timp vorbea insistent cu ofiţerul într-o ungurească sonoră, fără să ia seama la soţia sa. Îmi dădui seama numaidecât că e vorba de un fanatic al curselor, vreun geambaş de o categorie mai bună, pentru care jocul e singurul extaz, augustul surogat al sublimului. Pesemne că nevastă-sa îi atrăsese atenţia, se vedea că e jenată de prezenţa lui şi tulburată în siguranţa ei elementară, căci omul îşi potrivi pălăria, apoi râse jovial spre dânsa şi o bătu pe umăr cu o tandreţe blajină. Furioasă, femeia îşi arcui sprâncenele, dezgustată de familiaritatea conjugală care îi era penibilă în prezenţa ofiţerului şi poate încă mai mult în prezenţa mea. Soţul păru că se scuză, spuse iar pe ungureşte câteva cuvinte ofiţerului — la care acesta răspunse cu un zâmbet gentil — apoi, tandru şi oarecum servil, îşi luă soţia de braţ. Simţeam că femeia se ruşinează de purtarea lui intimă faţă de noi şi, cu un amestec de batjocură şi de silă, îi gustam înjosirea. Dar se reculese îndată, şi, rezemându-se moale de braţul lui, îmi aruncă o privire ironică, ce părea să spună: „Vezi, ăsta mă posedă, nu tu…” Eram în acelaşi timp furios şi scârbit. De fapt, aveam de gând să-i întorc spatele şi să mă depărtez, ca să-i arăt că soţia unui grăsun atât de ordinar nu mă interesează. Dar atracţia era totuşi prea puternică. Am rămas.

(*) Şcoală rezervată copiilor din aristocraţia austriacă, înfiinţată de împărăteasa Maria-Theresa la 1746