Tarzan of the apes (14)

In puterea junglei          

         După ce Clayton se înfundă în junglă, marinarii răzvrătiţi de pe vasul Arrow — se apucară să discute ce aveau de făcut mai departe; asupra unui singur punct căzură cu toţii de acord, şi anume că trebuiau s-o întindă cît mai repede pe puntea vasului, unde cel puţin se puteau adăposti de suliţele nevăzutului lor inamic. Şi astfel, în timp ce Jane Porter şi Esmeralda se baricadau în cabană, nelegiuiţi o porneau grabnic spre vas, cu cele două bărci care îi aduseseră la ţărm. 

         Tarzan văzuse atîtea noutăţi în ziua aceea, încît capul lui era un adevărat vîrtej de uluire. Dar cel mai minunat lucru, din tot ce văzuse, era pentru el faţa frumoasei fete albe. Iată, în sfîrşit, cineva din neamul lui, de asta era convins. La fel şi tînărul şi cei doi bătrîni; şi aceştia erau în bună măsură aşa cum îşi închipuise că trebuie să arate cei de-un neam cu el. Dar, fără îndoială şi ei erau la fel de fioroşi şi de cruzi ca şi ceilalţi oameni pe care-i văzuse. Faptul că numai ei, în tot grupul, erau neînarmaţi, s-ar fi putut să însemne că nu uciseseră pe nimeni. Însă, dacă ar avea arme, ar fi posibil să se poarte cu totul altfel. Tarzan îl văzu pe tînăr luînd pistolul căzut al lui Snipes cel rănit şi ascunzîndu-l în sîn; şi-l mai văzuse strecurîndu-l cu grijă fetei, cînd aceasta intrase în cabană. Nu înţelegea nimic din raţiunile ce se ascundeau îndărătul a tot ce văzuse; dar în chip instinctiv, îi plăceau tînărul şi cei doi bătrîni, iar pentru fată simţea un soi de dor ciudat, pe care nu-l putea înţelege. Cît despre femeia cea mare, neagră, şi aceasta era într-un fel legată de fată, aşa că-i plăcea şi ea.

Faţă de marinari însă şi mai cu seamă faţă de Snipes, resimţea o ură feroce. Înţelesese din gesturile lor de ameninţare şi mai ales din expresia feţelor lor rele că erau duşmanii celorlalţi din grup, aşa încît hotărî să-i pîndească îndeaproape.

Tarzan se întrebă mirat de ce s-or fi dus bărbaţii în junglă, dar nicio clipă nu-i dădu prin minte că cineva s-ar fi putut pierde în hăţişul vegetaţiei mărunte, care pentru el era un drum la fel de simplu cum e pentru dumneavoastră strada principală din oraşul natal.

Cînd îi văzu pe marinari vîslind spre vapor şi ştiu că fata şi păzitoarea ei se găseau în siguranţă în cabană, Tarzan hotărî să-l urmărească pe tînăr în junglă, ca să afle ce căuta acolo. O porni grăbit în direcţia luată de Clayton şi după scurt timp, auzi slab, din depărtare, chemările, acum rare, pe care englezul le adresa prietenilor săi.

Curînd, Tarzan îl ajunse pe omul alb, care, aproape sleit de puteri, sta rezemat de un copac, ştergîndu-şi transpiraţia de pe frunte. Omul-maimuţă, aşezîndu-se îndărătul unui paravan de frunziş, rămase locului, pîndind cu atenţie acest nou specimen din rasa lui. Din cînd în cînd, Clayton striga cu glas tare şi în cele din urmă, i se năzări lui Tarzan că-l căuta pe bătrîn.

Tarzan tocmai se pregătea să plece să-i caute el pe cei doi, cînd zări sclipirea gălbuie a unei piei lucioase înaintînd prudent prin junglă către Clayton. Era Sheeta, leopardul. Tarzan auzi foşnetul moale al ierbii călcate în picioare şi se miră de ce tînărul cel alb nu se alarma. Oare nu auzise zgomotul distinct care ar fi trebuit să-l avertizeze? Niciodată pînă atunci n-o văzuse Tarzan pe Sheeta atît de stîngace.

Nu, tînărul alb nu o auzea. Sheeta se ghemuise, gata să sară, dar chiar în clipa aceea, tăcerea junglei fu spintecată de înfiorătorul strigăt de provocare al gorilei, iar Sheeta se întoarse brusc, pierzîndu-se în hăţiş.

Clayton se ridică în picioare, cu o puternică tresărire. Sîngele îi îngheţase în vine. Niciodată în viaţa lui urechile nu-i fuseseră izbite de un sunet atît de înspăimîntător. Nu era laş, dar dacă vreodată un om a simţit degetele reci ale spaimei încleştîndu-i inima, acela a fost W'illiam Cecil Clayton, fiul cel mare al Lordului Greystoke din Anglia, în acea zi, în fortăreaţa junglei africane.

Zgomotul unui corp mare strivind, atît de aproape de el vegetaţia şi urletul acela care-ţi încrîncena carnea venind de undeva de sus, puseră curajul lui Clayton la o încercare-limită; dar Clayton nu avea de unde să ştie că tocmai acestui urlet îşi datora viaţa şi nici că făptura care-l salvase era propriul său văr, adevăratul Lord Greystoke.

După-amiaza era pe sfîrşite şi Clayton, mîhnit şi descurajat, se găsea într-un teribil impas cu privire la ceea ce trebuia să facă; nu ştia dacă să stăruie în căutarea profesorului Porter, cu riscul aproape sigur al propriei sale vieţi, în jungla învăluită de noapte, sau să se întoarcă la cabană, unde ar fi putut cel puţin să fie de ajutor, ocrotind-o pe Jane de primejdiile ce o înconjurau de pretutindeni. Nu voia să se întoarcă în tabără fără să-l fi găsit pe tatăl ei; totuşi îi repugna şi mai mult gîndul de a o lăsa singură şi lipsită de apărare în mîinile răzvrătiţilor de pe Arrow sau expusă sutelor de pericole necunoscute ale junglei. De asemenea, era cu putinţă, se gîndea el, ca profesorul şi Philander să se fi întors la tabără. Da, era mai mult decît probabil. În orice caz, avea să se ducă să vadă înainte de a continua ceea ce părea să fie o căutare zadarnică. Aşadar o porni, împiedicîndu-se în vegetaţia măruntă şi încîlcită, în direcţia în care credea el că s-ar afla cabana.

Spre surpriza lui Tarzan, tînărul se îndrepta către inima junglei, în direcţia satului lui Mbonga, iar isteţul om-maimuţă fu convins că străinul se rătăcise. Pentru Tarzan lucrul era de neînţeles; judecata lui îi spunea că niciun om nu s-ar aventura spre cătunul aprigilor negri, înarmat numai cu o suliţă, care, după felul stîngaci cum o ţinea, părea să nu fie o armă familiară acestui alb. Şi nici nu mergea pe urma celor doi bătrîni. Aceştia trecuseră demult şi se îndepărtaseră de acele locuri, deşi urmele lor erau proaspete şi clare pentru ochiul lui Tarzan.

Era nedumerit. Străinul acesta lipsit de apărare va deveni în scurt timp o pradă lesnicioasă pentru crîncena junglă, dacă nu va fi călăuzit iute spre plajă. Da, chiar si acum, iată-l pe Numa, leul, strecurîndu-se tiptil la vreo doisprezece paşi în dreapta omului alb. Clayton auzi colosul care păşea paralel cu drumul lui şi curînd, văzduhul serii fu cutremurat de răgetul tunător al fiarei. Omul se opri cu suliţa înălţată şi înfruntă desişul din care ieşise înfiorătorul urlet. Umbrele înserării se îndesau, întunericul se înstăpînea.

Dumnezeule! să mori singur, în locul acesta, sub colţii unei lighioane; să fii sfîrtecat şi spintecat; să simţi pe faţă răsuflarea fierbinte a fiarei şi laba-i uriaşă strivindu-ţi pieptul!

O clipă, totul păru încremenit. Clayton stătea ţeapăn, cu suliţa ridicată. După un timp, un foşnet slab îi dădu de veste că făptura ascunsă îndărătul tufişului se furişa tîrîş. Se pregătea să se năpustească. În cele din urmă, tînărul văzu la mai puţin de şapte metri trupul prelung, flexibil, musculos, şi capul roşiatic al unui leu uriaş, cu coamă arămie. Lighioana se tîra pe pîntece, înaintînd foarte încet. Cînd ochii ei întîlniră ochii lui Clayton, se opri şi, cu mare încetineală şi precauţie, îşi trase labele dindărăt sub ea. Omul o urmărea cu moartea în suflet, temîndu-se să-şi lanseze suliţa şi neputincios s-o ia la fugă. Deodată auzi un zgomot în copacul de deasupra lui. „Vreun nou pericol" — gîndi Clayton, dar nu îndrăzni să-şi desprindă privirile de la globurile galben-verzui pironite asupră-i. Urmă un zbîrnîit asemănător cu acela al unei coarde de banjo cînd plezneşte şi în aceeaşi clipă, o săgeată se înfipse în pielea galbenă a leului culcat.

Cu un urlet de durere şi de furie, fiara sări în sus, iar Clayton se împletici şi căzu pe o parte. Cînd se întoarse din nou ca să-l înfrunte pe furiosul rege al animalelor, fu îngrozit de priveliştea ce i se înfăţişă. Aproape simultan cu încordarea leului care se pregătea să-şi reînnoiască atacul, un gigant pe jumătate gol pică din copac drept pe spatele dihaniei. Cu iuţeala fulgerului, un braţ înarmat, cu muşchi ca de oţel, încercui grumazul uriaş şi colosul fu ridicat din spate, în timp ce răgea şi bătea aerul cu labele — ridicat cu aceeaşi uşurinţă cu care Clayton ar fi luat în braţe un căţel.

Scena aceasta la care a fost martor în penumbra amurgului din jungla africană se întipări pe vecie în mintea englezului. Omul din faţa lui era întruchiparea perfecţiunii fizice şi a forţei de nedescris; dar nu pe aceste atribute se întemeia el în lupta cu anjmalul uriaş, pentru că, oricît de puternici ar fi fost muşchii săi, nu însemnau nimic în comparaţie cu ai lui Numa. Omul îşi datora supremaţia agilităţii sale, inteligenţei şi cuţitului său lung şi ascuţit. Braţul drept continua să strîngă grumazul leului ca într-o menghine, în timp ce mîna stîngă înfigea mereu cuţitul în porţiunea neprotejată de sub umărul stîng. Fiara întărîtată se smucea în sus şi îndărăt, pînă ajunse să se ţină vertical, proţăpită pe picioarele din spate, luptînd neputincios în această nefirească poziţie.

Dacă lupta s-ar mai fi prelungit cîteva secunde, poate că rezultatul ei ar fi fost altul, dar totul se petrecu atît de repede, încît leul abia de avu timp să-şi revină din nedumerirea surprizei, că se şi nărui, mort, la pămînt. Apoi straniul personaj care-l răpusese se urcă în picioare pe stîrv şi zvîrlindu-şi pe spate capul sălbatic şi frumos, scoase strigătul acela înfiorător care, cu cîteva minute mai înainte, îl speriase atît de cumplit pe Clayton.

Dinaintea lui se înălţa un tînăr gol, cu excepţia unei piei ce-i acoperea coapsele şi a unor podoabe barbare la braţe şi la glezne; pe piept îi atîrna un medalion bătut în nestemate, care strălucea pe pielea-i netedă şi arămie. Cuţitul de vînătoare fusese din nou vîrît în teacă şi omul îşi aduna acum arcul şi tolba cu săgeţi, pe care le aruncase cînd sărise în spinarea leului.

Clayton se adresă străinului în englezeşte, mulţumindu-i pentru vitejia cu care-l salvase şi complimentîndu-l pentru forţa miraculoasă şi îndemînarea de care dăduse dovadă, dar singurul răspuns pe care-l primi fu o privire intensă şi o uşoară ridicare a umerilor puternici, ceea ce ar fi putut să însemne ori o minimalizare a serviciului adus, ori necunoaşterea limbii lui Clayton.

După ce îşi puse din nou pe umăr arcul şi săgeţile, omul sălbatic, pentru că aşa îl socotea Clayton, îşi scoase din nou cuţitul şi, cu mare iscusinţă, despică vreo duzină de hălci de carne din leşul animalului.

Apoi, lăsîndu-se pe vine, porni să mănînce, după ce mai întîi îi făcu semn lui Clayton să poftească la ospăţ. Dinţii albi şi puternici se înfigeau cu vădită poftă în carnea crudă din care se prelingeau picături de sînge, dar Clayton nu se putu hotărî să împartă această delicatesă cu ciudata sa gazdă; în schimb îl cercetă stăruitor şi îi trăsni prin minte că acesta o fi Tarzan din neamul maimuţelor, al cărui bilet îl găsiseră pe uşa cabanei în dimineaţa aceleiaşi zile. Dar în acest caz ar fi trebuit să vorbească englezeşte.

Clayton încercă din nou să lege o discuţie cu omul-maimuţă; însă răspunsurile, de astă dată exprimate vocal, sunară într-o limbă ciudată, care semăna cu trăncăneala maimuţelor amestecată cu mîrîielile vreunei jivine.

Nu, omul acesta nu putea fi Tarzan din neamul maimuţelor pentru că, vezi bine, nu ştia o boabă de engleză.

După ce Tarzan sfîrşi ospăţul, se ridică şi arătînd cu degetul în direcţia opusă celei pe care o urma Clayton, o porni prin junglă într-acolo. Clayton, uimit şi descumpănit, şovăi să-l urmeze, fiind convins că-l înfundă mai adînc în labirintul pădurii, dar omul-maimuţă, văzînd că n-avea chef să vină după el, se întoarse şi apucîndu-l de haină, îl trase pînă se încredinţă că tînărul înţelesese ceea ce i se cerea. Apoi îl lăsă să-l urmeze de bună voie.

Englezul, ajungînd în cele din urmă la concluzia că era prizonier, nu văzu altă soluţie decît să-l urmeze pe cel care-l capturase şi astfel străbătură încet jungla în timp ce zăbranicul nopţii din pădurea de nepătruns se înfăşura în jurul lor, iar paşii furişaţi ai labelor căptuşite cu perniţe se amestecau cu trosnetele rămurelelor ce se frîngeau şi cu chemările vieţii sălbatice de care Clayton se simţea împresurat.

Deodată, Clayton auzi ecoul îndepărtat al unei arme de foc; o singură împuşcătură, apoi tăcere.

În cabana de pe plajă, două femei inspăimîntate se strîngeau în braţe, chircindu-se pe băncuţa joasă, în întunericul din ce în ce mai adînc.

Negresa hohotea isteric, blestemînd ziua nefericită cînd plecase din dragul ei Maryland, în timp ce fata albă, cu ochii uscaţi şi aparent calmă, era sfîşiată de temeri şi presimţiri lăuntrice. Nu se temea atît pentru ea cît pentru cei trei bărbaţi pe care-i ştia pribegind prin hăurile de beznă ale junglei sălbatice, dinspre care răzbeau acum neîncetat urletele şi răgetele, lătrăturile şi mîrîitul înspăimîntătorilor şi crîncenilor ei locuitori, hăituind prada.

Şi deodată se auzi zgomotul unui corp greoi care se freca de peretele cabanei. June putea desluşi paşii vătuiţi călcînd în bătătura casei. O clipă, totul fu învăluit în tăcere, pînă şi vacarmul pădurii păru să se fi stins într-un murmur slab; apoi auzi desluşit sforăitul fiarei în faţa uşii, la şaizeci de centimetri de locul unde se pitea ea. Instinctiv, fata fu scuturată de un fior şi se strînse mai tare lîngă negresă.

— Sst! şuşoti ea. Ssst, Esmeralda!

Pentru că sughiţurile de plîns şi gemetele femeii păreau să fi atras făptura aceea care se opintea dincolo de peretele subţire.

Se auzi un rîcîit uşor pe lemnul uşii. Bestia încerca să forţeze intrarea; dar după un timp, zgomotul încetă şi fata auzi din nou paşii labelor capitonate furişîndu-se în jurul cabanei. Iarăşi se opriră — de astă dată dedesubtul ferestrei, asupra căreia se pironiră ochii îngroziţi ai fetei.

— Dumnezeule! murmură ea, deoarece în clipa aceea, profilat pe cerul scăldat de lună, se decupa în cadrul ferestrei zăbrelite capul unei leoaice uriaşe. Ochii licăritori erau aţintiţi asupră-i cu o intensă ferocitate. Esmeralda, priveşte! şopti fata. Pentru numele lui Dumnezeu, ce trebuie să facem? Uită-te! Repede! La fereastră!

Esmeralda, cuibărindu-se şi mai strîns lîngă stăpîna ei, aruncă un ochi speriat spre micul pătrat prin care pătrundea clarul de lună, taman în clipa cînd leoaica scoase un mîrîit gros, sălbatic. Priveliştea care întîmpină privirea sărmanei femei însemnă prea mult pentru nervii ei supraîncordaţi.

— Oh, Gaberelle! strigă negresa şi lunecă pe podea, o masă uriaşă, inertă.

Un răstimp ce păru lung cît o eternitate, fiara rămase cu labele din faţă proptite pe pervaz, zgîindu-se în mica încăpere. După aceea se apucă să încerce cu ghearele trăinicia grilajului de lemn.

Fata aproape că încetase să respire cînd, spre uşurarea ei, capul dispăru şi auzi paşii fiarei îndepărîtîndu-se de fereastră. Dar nu trecu mult şi se apropiară din nou de uşă şi din nou fiara începu să rîcîie; de astă dată cu forţă sporită pînă ce namila se porni să scrijelească scîndurile groase, în dorinţa-i aprigă de a-şi înhăţa victimele lipsite de apărare.

Dacă Jane ar fi cunoscut extraordinara trăinicie a uşii clădite bucată cu bucată, s-ar fi temut mai puţin de un atac al leoaicei pe această cale.

La fel de puţin îşi închipuise John Clayton, cînd cioplise acea poartă rudimentară dar rezistentă, că într-o bună zi, cu douăzeci de ani mai tîrziu, va sluji să ocrotească o frumoasă şi tînără americană— care nici nu era născută pe vremea lui — împotriva colţilor şi ghearelor unei lighioane mîncătoare de oameni.

Timp de douăzeci de minute bune, jivina sforăi şi scrijeli la uşă, slobozind cînd şi cînd un răcnet fioros, sălbatic, de furie zadarnică. În cele din urmă totuşi renunţă la strădania ei şi Jane o auzi reîntorcîndu-se la fereastră, dedesubtul căreia se opri o secundă, pentru ca apoi să se arunce cu toată greutatea în împletitura de zăbrele mîncate de vreme.

Fata auzi vergelele de lemn pîrîind sub povară; totuşi vergelele rezistară şi namila se prăbuşi la pămînt. Leoaica repetă, iar şi iar, aceeaşi tactică, pînă cînd, îngrozita prizonieră din cabană văzu o porţiune din zăbrele cedînd şi în aceeaşi clipă, o labă enormă şi capul animalului apărură înăuntru. Încetul cu încetul, grumazul vînjos şi umerii îndoiau şi lărgeau zăbrelele, iar trupul mlădios pătrundea tot mai mult în încăpere.

Ca în transă, fata se ridică, apăsîndu-şi inima cu palma şi privind cu ochii dilataţi de groază fiara ce-şi rînjea colţii la mai puţin de trei metri depărtare. La picioarele ei zăcea negresa în nesimţire. Ah, de-ar putea s-o trezească, poate că strădaniile lor unite ar izbuti să izgonească aprigul şi sîngerosul intrus. Jane se aplecă şi apucă femeia de umăr. O zgîlţîi zdravăn.

— Esmeralda! Esmeralda! îi strigă. Ajută-mă, altfel suntem pierdute!

Esmeralda deschise încet ochii. Primul lucru asupra căruia îi căzură privirile fură colţii leoaicei hămesite, de pe care se prelingeau balele. Cu un urlet de groază, biata femeie se ridică în patru labe şi în această postură, începu să alerge prin cameră, strigînd cît o ţinea gura: O, Gaberelle! O, Gaberelle!

Esmeralda cîntărea vreo sută patruzeci de kilograme şi graba ei extremă, dimpreună cu corpolenţa-i extremă produseră un efect uluitor mai ales cînd negresei îi veni cheful să circule în patru labe. O clipă, leoaica rămase încremenită, holbîndu-se la Esmeralda, care fugea de zor, avînd, pare-se, drept ţintă dulapul, în care încercă să-şi propulseze mătăhălosul trup; dar cum distanţa dintre rafturi era doar de vreo treizeci de centimetri, nu reuşi să-şi vîre decît capul; drept care, cu un răcnet final ce făcu să pălească toate zgomotele junglei, leşină din nou.

O dată cu leşinul Esmeraldei, leoaica îşi reînnoi eforturile de a-şi introduce trupul masiv printre zăbrelele şubrezite.

Fata, albă ca varul şi ţeapănă, stînd rezemată de peretele din fund, îşi scormonea mintea în căutarea vreunei portiţe de scăpare. Deodată, mîna cu care-şi apăsa puternic pieptul simţi conturul rigid al revolverului lăsat de Clayton, mai înainte, în aceeaşi zi. Îl smulse iute din locul unde-l ascunsese şi, ţintind din plin capul leoaicei, apăsă pe trăgaci. Urmă o ţîşnire de foc, bubuitul descărcării şi un răget de durere şi furie ca răspuns din partea animalului.

Jane Porter văzu namila dispărînd de la fereastră, apoi leşină la rîndul ei, revolverul căzîndu-i alături.

Sabor însă nu fusese ucisă. Glonţul săpase doar o rană dureroasă într-unui din umerii ei uriaşi. Numai surpriza fulgerării orbitoare şi a detunăturii asurzitoare o determinară să se retragă pripit, dar vremelnic. O clipă mai tîrziu se repezi la zăbrele şi trase cu o furie reînnoită, însă cu ceva mai puţin efect, din cauză că nu se mai putea folosi de membrul rănit.

Işi văzu prada — cele două femei — zăcînd în nesimţire pe podea. Nu mai avea de întîmpinat deci nici o rezistenţa. Carnea din care avea să se înfrupte se găsea acolo, în faţa ei; Sabor nu trebuia decît să-şi croiască drum printre zăbrele ca s-o poată lua. Centimetru cu centimetru, îşi împingea trupul greu prin spărtură. Iată, capul răzbise în întregime, apoi laba din faţă, cu omoplat cu tot. Grijulie, îşi ridică laba rănită pentru a o introduce uşurel pe sub barele apăsătoare. Încă o clipă şi ambii omoplaţi fiind dincolo de zăbrele, corpul mlădios, cu coapsele-i înguste, avea să lunece cu repeziciune.

          Asupra acestei privelişti deschise din nou ochii Jane Porter.
Cap13