Tarzan of the apes (16)

"Extrem de remarcabil"

         La cîteva mile depărtare spre sud de cabană, pe un petic de plajă nisipos, stăteau doi bătrînei, discutînd în contradictoriu. Dinaintea lor se aşternea nemărginitul Atlantic; în spatele lor, Continentul Negru. De jur împrejur îi împresurau tenebrele de nepătruns ale junglei.

Lighioane sălbatice răgeau şi urlau; zgomote cumplite şi lugubre le asaltau urechile. Rătăciseră mile intregi în căutarea taberei, pornind însă mereu în direcţie greşită. Erau pierduţi, la fel de iremediabil pierduţi de parcă ar fi fost duşi pe altă lume.

           În asemenea clipe, de bună seamă, fiece fibră a creierelor lor ar fi trebuit să fie concentrată asupra chestiunii vitale a minutului respectiv: problema, pentru ei de viaţă şi de moarte, a regăsirii taberei.

Samuel T. Philander vorbea:

— Dar, dragă domnule profesor, eu îmi menţin punctul de vedere că, dacă Ferdinand şi Isabella nu i-ar fi cucerit pe mauri în secolul al XV-lea, omenirea ar fi fost astăzi cu o mie de ani mai avansată faţă de nivelul de civilizaţie la care ne găsim. Maurii erau un neam funciarmente îngăduitor, receptiv, liberal, un popor de agricultori, meşteşugari şi neguţători, adică exact tipul de oameni care au făcut posibile civilizaţiile pe care le întîlnim azi în America şi în Europa, în timp ce spaniolii...

— Ţţţ, ţţţ, domnule Philander, îi curmă vorba profesorul Porter, religia lor însemna un obstacol categoric în calea posibilităţilor pe care le sugerezi dumneata. Mahomedanismul a fost, este şi va fi întotdeauna un mijloc de subminare a progresului ştiinţific, care a marcat...

— Vai de mine, domnule profesor! exclamă domnul Philander, care-şi întorsese privirea spre junglă. Am impresia că se apropie ceva de noi.

Profesorul Archimedes Q. Porter se întoarse în direcţia indicată de domnul Philander cel miop.

— Ţţţţ, ţţţţ, domnule Philander, îl dojeni el, de cîte ori trebuie să-ţi atrag atenţia că numai o concentrare absolută a facultăţilor spirituale îţi poate permite să atingi înaltul nivel intelectual necesar soluţionării importantelor problema care se ivesc în cîmpul de gîndire al minţilor luminate? Şi acum te fac vinovat de o flagrantă încălcare a politeţei, întrerupîndu-mă din argumentarea mea erudită doar pentru a-mi atrage atenţia asupra unui patruped de genul Felis.

— Dumnezeule, domnule profesor, un leu?! strigă domnul Philander, aţintindu-şi ochii miopi în direcţia formei confuze ce se profila pe fundalul întunecat al vegetaţiei tropicale.

— Da, da, domnule Philander, dacă ţii să foloseşti terminologia vulgară. Dar, după cum îţi spuneam...

— Dumnezeule mare, domnule profesor! îl întrerupse din nou domnul Philander. Îngăduiţi-mi să vă spun că, fără îndoială, maurii, care au fost robiţi în secolul al XV-lea, vor continua, cel puţin pentru moment, să se afle în aceeaşi regretabilă condiţie, chiar dacă noi am amîna discuţia asupra acestei calamităţi mondiale pînă am reuşi să obţinem încîntătoarea imagine a îndepărtării acelui felis carnivora, care e cunoscut a fi cu atît mai generos cu cît e mai departe.

Între timp, leul se apropiase, cu o calmă demnitate, pînă la vreo zece paşi de cei doi oameni, unde se opri, urmărindu-i plin de curiozitate.

Clarul de lună inunda plaja şi ciudatul grup se zugrăvea desluşit pe nisipul gălbui.

— Condamnabil, extrem de condamnabil! exclamă profesorul Porter, cu o urmă de iritare în glas. Niciodată, domnule Philander, niciodată în viaţa mea n-am pomenit să i se permită unui asemenea animal s-o ia razna afară din cuşcă. Voi raporta negreşit această scandaloasă încălcare de etică directorilor grădinii zoologice celei mai apropiate.

— Foarte just, domnule profesor, încuviinţă domnul Philander şi cu cît o veţi face mai curînd, cu atît mai bine. Haideţi s-o facem acum!

Luîndu-l pe profesor de braţ, domnul Philander porni în direcţia care părea să mărească depărtarea dintre ei şi leu. Parcurseseră doar o scurtă distanţă, cînd, întorcînd capul, domnul Philander constată cu groază că leul venea după ei. Încleştă mai puternic braţul profesorului, care protestă şi-l sili să mărească viteza.

— După cum îţi spuneam, domnule Philander, reluă profesorul Porter...

Domnul Philander mai furişă o privire în spate. Leul îşi iuţise la rîndul său pasul şi menţinea cu îndărătnicie aceeaşi distanţă între el şi ei.

— Ne urmăreşte! icni domnul Philander, luînd-o fugă.

— Ţţţ, ţţţ, domnule Philander, îl mustră profesorul, fuga aceasta ruşinoasă nu cadrează cu nişte oameni de ştiinţă. Ce-ar gîndi despre noi prietenii care s-ar întîmpla să fie pe stradă şi să asiste la isprăvile noastre atît de poznaşe? Te rog, haide să  procedăm cu mai multă distincţie.

Domnul Philander mai aruncă o privire îndărăt. Leul înainta în salturi elastice şi se afla la cinci paşi în urma lor.

Domnul Philander îşi retrase mîna de pe braţul profesorului şi o rupse la fugă într-o viteză care ar fi făcut cinste oricărei echipe universitare de cros.

— După cum îţi spuneam, domnule Philander strigă profesorul Porter în timp ce, metaforic vorbind, îşi luă şi el picioarele la spinare.

Avusese aceeaşi fugară viziune, peste umăr,  a unor ochi galbeni şi feroci, precum şi a unui bot întredeschis la o uimitoare apropiere de persoana sa.

Profesorul Archimedes Q. Porter, cu cozile redingotei fluturînd şi cu cilindru-i de mătase lucioasă, fugea prin noaptea scăldată de lună, ţinîndu-se strict pe urmele domnului Samuel T. Philander.

În faţa lor, un ieşind al junglei se sfîrşea într-un promontoriu îngust şi înspre refugiul copacilor pe care-i vedea acolo îşi îndreptă domnul Samuei T. Philander prodigioasele salturi şi ţopăieli, în timp ce din tenebrele aceluiaşi loc, doi ochi ageri urmăreau cursa cu mare interes şi preţuire.

Tarzan din neamul maimuţelor privea, hlizindu-se, acest joc de-a.. hoţii şi vardiştii!

Ştia bine că cei doi oameni erau în siguranţă în ce priveşte un eventual atac din partea leului. Simplul fapt că Numa nu se repezise imediat la o pradă atît de lesnicioasă era de ajuns pentru Tarzan, înzestrat cu desăvîrşita cunoaştere a pădurii, ca să-l încredinţeze că leul mîncase pe săturate.

S-ar fi putut ca lighioana să-i hăituiască pînă i s-ar fi făcut din nou foame; dar, după toate probabilităţile, dacă nu-l întărîtau, leul avea să se plictisească curînd de sport şi să se mistuie în junglă.

Într-adevăr, singurul pericol ar fi fost ca unul dintre oameni să se împiedice şi să cadă; în acest caz, diavolul galben s-ar fi năpustit într-o clipită asupră-i, iar bucuria de a ucide ar fi fost o ispită prea mare ca să-i poată rezista.

Aşa încît Tarzan lunecă repede pe o cracă mai joasă, în dreptul fugarilor care se apropiau şi, cînd domnul Samuei T. Philander, gîfîind şi suflînd din greu, ajunse dedesubtul lui, prea sleit de puteri ca să se mai poată căţăra pe o creangă, Tarzan se aplecă şi apucîndu-l de gulerul hainei, îl săltă pe ram, alături de el.

O clipă mai tîrziu se ivi şi profesorul în zona prietenoasei înşfăcări şi la rîndul său, fu tras în sus, în adăpost, exact în secunda cînd dezamăgitul Numa, cu un răget, făcu un salt pentru a-şi dobîndi prada care-i scăpa.

Un scurt răstimp, cei doi bărbaţi se cramponară, gîfîind, de ramura puternică, în timp ce Tarzan, cu spaţele lipit de trunchiul copacului, îi urmărea cu un amestec de curiozitate şi amuzament.

Profesorul rupse primul tăcerea.

— Sînt profund întristat, domnule Philander, că ai dat dovadă de o asemenea lipsă de bărbăţie în prezenţa unui specimen din ordinele inferioare şi că, prin crasa dumitale laşitate, m-ai obligat să mă extenuez în asemenea mod neobişnuit pentru a-mi putea continua expunerea. Aşa cum îţi spuneam, domnule Philander, înainte de a mă fi întrerupt, maurii...

— Domnule profesor Archimedes Q. Porter — i-o reteză domnul Philander — a sosit vremea cînd răbdarea devine o crimă, iar josnicia se împodobeşte cu mantia virtuţii. M-aţi acuzat de laşitate. Aţi insinuat că dumneavoastră aţi luat-o la fugă doar ca să mă ajungeţi pe mine din urmă şi nu ca să scăpaţi din ghearele leului. Luaţi seama, domnule profesor Archimedes Q. Porter! Sînt un om disperat! Îmboldit de-o suferinţă îndelung îndurată şi viermele ajunge să se răscoale.

— Ţţţ, ţţţ, domnule Philander, ţţţ, ţţţ, îl dojeni profesorul, ai uitat ce-i buna-cuviinţă!

— N-am uitat nimic, domnule profesor Archimedes Q. Porter, dar credeţi-mă, nu mai am mult pînă să uit de înalta dumneavoastră poziţie în lumea ştiinţei şi de tîmplele dumneavoastră cărunte...

Profesorul rămase tăcut cîteva minute şi întunericul îi ascunse zîmbetul îndîrjit ce-i schimonosi faţa zbîrcită.

— Uite ce-i, Philander Sfrijitu, rosti în cele din urmă pe-un ton oţărît, dacă ţi s-a făcut de o chelfăneală, scoate-ţi haina şi vino jos pe pămînt. O să-ţi dau o lecţie aşa cum ţi-am mai dat în urmă cu şaizeci de ani pe aleea din spatele şopronului lui Evans Purcelul.

— Ark! exclamă uimit domnul Philander. Dumnezeule, ce frumos sună asta! Ark, cînd eşti uman te iubesc; dar s-ar zice că de douăzeci de ani încoace ai uitat să fii uman!

Profesorul ridică o mînă bătrînă, osoasă, tremurătoare şi dibui pe întuneric, pînă găsi umărul vechiului său prieten.

— Iartă-mă, Sfrijitule! rosti el cu duioşie. Nu chiar de douăzeci de ani şi Dumnezeu mi-e martor că am încercat să fiu uman de dragul lui Jane şi de dragul tău, de-atunci de cînd tot el mi-a luat-o pe cealaltă Jane.

O altă mînă bătrînă se ridică dinspre partea domnului Philander pentru a strînge mîna care se rezema pe umărul său şi niciun alt mesaj nu ar fi putut stabili o comunicare mai directă între o inimă şi cealaltă.

Cîteva minute nu-şi spuseră nimic. Sub ei, leul păşea iritat în sus şi-n jos. Cel de-al treilea om din copac stătea ascuns în umbrele dese ce învăluiau tulpina. Şi el era tăcut — nemişcat ca o imagine gravată.

— M-ai ridicat sus în copac la momentul oportun, spuse în cele din urmă profesorul. Vreau să-ţi mulţumesc. Mi-ai salvat viaţa.

— Dar nu te-am ridicat eu, profesore! replică domnul Philander. Cerule! Emoţia momentului m-a făcut să uit că şi eu am fost tras în copac de un factor exterior; presupun că mai e cineva sau ceva în acest copac împreună cu noi.

— Cum? făcu profesorul Porter. Eşti sigur, domnule Philander?

— Mai mult ca sigur, domnule profesor, replică domnul Philander, apoi adăugă: Cred că trebuie să mulţumim respectivului factor. S-ar putea să se afle chiar alături de dumneavoastră, domnule profesor.

— Cum? Ce tot spui? Ţţţ, ţţţ, domnule Philander, ţţţ, ţţţ! Făcu profesorul Porter, trăgîndu-se mai aproape de domnul Philander.

În clipa aceea i se năzări lui Tarzan din neamul maimuţelor că Numa se fîţîise destul pe sub copac, astfel încît îşi înălţă capul tînăr spre ceruri şi în urechile mortificate ale celor doi bătrîni, răsună aprigul strigăt de provocare al antropoidelor.

Cei doi prieteni, cuibăriţi în echilibru instabil pe creanga copacului, îl văzură pe măreţul leu oprindu-se din neastîmpărata-i naveta de îndată ce răcnetul cumplit îi izbi urechile, apoi strecurîndu-se în junglă, unde se făcu nevăzut.

— Pînă şi leul tremură de frică, şopti domnul Philander..

— Remarcabil, extrem de remarcabil... murmură profesorul Porter, agăţîndu-se cu disperare de domnul Philander pentru a-şi redobîndi echilibrul, pe care spaima subită i-l periclitase.

Dar din nefericire pentru amîndoi, în chiar acel moment, centrul de greutate al domnului Philander atîrna în gol, aşa încît n-a fost nevoie decît de slabul impuls oferit de greutatea adiţională a profesorului Porter pentru a-l răsturna pe devotatul său secretar de pe cracă.

O clipă, amîndoi se clătinară, apoi, cu ţipete unite şi cît se poate de necărturăreşti, căzură din copac, înlănţuiţi într-o frenetică îmbrăţişare.

Trebuiră să treacă mai multe minute pînă cînd unul din ei să cuteze a se clinti, amîndoi fiind convinşi că o asemenea încercare se va solda cu atîtea rupturi şi fracturi, încît nu va mai exista nici o posibilitate să-şi continue drumul.

În cele din urmă, profesorul Porter încercă să-şi mişte un picior. Spre surprinderea lui, piciorul răspunse comenzilor ca şi în trecut. Atunci făcu aceeaşi încercare cu piciorul pereche şi-l întinse în faţă.

— Remarcabil, extrem de remarcabil! murmură el.

— Slavă Domnului, profesore, şopti domnul Philander cu fervoare. Deci n-ai murit?

— Ţţţ. Ţtt. Domnule Philander, ţţţ, ţţţ, îl preveni profesorul Porter, încă nu ştiu cu certitudine.

Cu infinită grijă, profesorul Porter îşi flutură braţul drept. Fericire! Era intact. Ţinîndu-şi răsuflarea, îşi flutură şi braţul stîng pe deasupra corpului trîntit la pămînt — şi acesta se mişca!

— Remarcabil, extrem de remarcabil! rosti el.

— Cui semnalizaţi, domnule profesor? întrebă domnul Philander pe un ton aţîţat de curiozitate.

Profesorul Porter nu catadicsi să răspundă acestei întrebări puerile. Dar îşi ridică uşurel capul de pe pămînt, mişcîndu-l de vreo şase ori în faţă şi în spate.

— Extrem de remarcabil! şopti el. Rămîne intact.

Domnul Philander nu se urnise de pe locul unde căzuse; nu îndrăznise să încerce vreo mişcare. Cum să te mişti, cînd braţele, picioarele şi spinarea ţi-s fărîmate? Un ochi îi era îngropat în lutul moale celălalt, privind lateral, era fixat asupra mişcărilor giratorii ale profesorului Porter.

— Ce dureros! exclamă domnul Philander aproape cu glas tare. Traumatism al creierului, corelat cu totală aberaţie mintală. Cît de dureros, într-adevăr! Şi la o persoană încă în floarea vîrstei!

Profesorul Porter se rostogoli cu faţa în jos; cu mare gingăşie îşi arcui spatele pînă ajunse să semene cu un uriaş cotoi zbîrlit în imediata vecinătate a unui dulău gălăgios. După care, se aşeză în capul oaselor şi începu să-şi pipăie diverse porţiuni ale propriei anatomii.

— Toate sunt la locul lor! exclamă el în cele din urmă. Extrem de remarcabil! Cu aceste cuvinte se ridică şi aruncînd o privire nimicitoare siluetei culcate încă a domnului Samuei T. Philander, rosti: Ţţţţ, ţţţ, domnule Philander; nu-i timpul să-ţi acorzi un răgaz de trîndăvie. Trebuie să ne ridicăm şi să acţionăm.

Domnul Philander îşi înălţă şi al doilea ochi din noroi şi privi cu o furie fără cuvinte la profesorul Porter. Apoi făcu un efort să se ridice; n-ar fi putut exista om mai surprins decît el, cînd strădania îi fu pe dată încununată de succes. Totuşi clocotea încă de mînie în faţa cruntei nedreptăţi a insinuării făcute de profesorul Porter şi era pe punctul de a-i trînti o replică usturătoare, cînd ochii îi căzură asupra unei ciudate figuri aflate doar la cîţiva paşi şi care-i privea cu deosebit interes.

Profesorul Porter îşi culesese de pe jos cilindrul de mătase lucioasă, pe care-l frecase cu grijă de mîneca redingotei şi-l plasase din nou pe cap. Cînd îl văzu pe domnul Philander arătîndu-i cu degetul ceva în spatele lui, se întoarse şi dădu cu ochii de un uriaş gol, cu excepţia unei legături în jurul şalelor şi a cîtorva podoabe de metal, care se înălţa nemişcat în faţa lor.

— Bună seara, domnule! i se adresă profesorul, scoţîndu-şi pălăria.

Drept răspuns, uriaşul le făcu semn să-l urmeze şi o porni pe plajă în direcţia dinspre care ei tocmai veniseră.

— Cred că cel mai înţelept lucru ar fi să-l urmăm — spuse domnul Philander.

— Ţţţţ, ţţţ, domnule Philander, ripostă profesorul. Cu foarte puţin înainte mi-ai expus o argumentare  foarte logică în sprijinul teoriei dumitale că tabăra se află drept la sud de noi. Eu m-am arătat sceptic, însă pînă la urmă m-ai convins, aşa încît acum afirm categoric că trebuie s-o luăm spre sud pentru a ne regăsi prietenii. Deci eu îmi voi continua drumul spre sud.

— Dar, domnule profesor Porter, omul acesta s-ar putea să ştie mai mult decît fiecare dintre noi. Pare un băştinaş al acestui colţ de lume. Să-l urmăm măcar pe o mică distanţă.

— Ţţţ, ţţţ, domnule Philander, repetă profesorul. Eu mă las greu convins, dar, odată ce-mi formez o convingere, decizia mea e inalterabilă. Voi continua drumul în direcţia justă, chiar dacă ar trebui să fac pe jos înconjurul întregului continent african spre a-mi atinge ţinta.

Discuţiile ulterioare fură întrerupte de Tarzan, care, văzînd că aceşti oameni bizari nu-l urmează, se înapoie lîngă ei. Le făcu din nou semn, însă ei continuau discuţia în contradictoriu. La un moment dat, omul-maimuţă îşi pierdu răbdarea în faţa ignoranţei lor stupide. Îl înşfăcă pe speriatul domn Philander de umăr şi înainte ca acest stimabil domn să-şi fi dat seama dacă îl ucide sau îl schilodeşte pe viaţă, Tarzan îl şi legă de gît cu un capăt al funiei lui.

— Ţţţ, ţţţ, domnule Philander, protestă profesorul Porter, e ruşinos din partea dumitale să accepţi asemenea umilinţe.

Dar abia apucase să rostească aceste cuvinte, că şi el, la rîndu-i, fu înşfăcat şi legat de gît cu aceeaşi funie. Apoi Tarzan o porni spre nord, trăgîndu-i după el pe înspăimîntatul profesor şi pe secretarul său.

Un răstimp, care celor doi bătrîni istoviţi şi disperaţi li se păru că însumase ceasuri întregi, înaintară într-o tăcere mormîntală, însă după ce urcară o mică ridicătură de pămînt, fură mai mult decît fericiţi să zărească în faţa lor cabana, la o distanţă mai mică de o sută de iarzi. Aici, Tarzan îi dezlegă şi arătîndu-le cu degetul clădirea mică, se mistui în jungla de lîngă ei.

— Remarcabil, extrem de remarcabil! făcu profesorul. Dar ai văzut, domnule Philander, că tot eu am avut dreptate, ca de obicei; dacă n-ar fi fost încăpăţînarea dumitale, am fi fost scutiţi de o serie de incidente cît se poate de umilitoare, ca să nu spun periculoase. Te rog ca pe viitor, ori de cîte ori e nevoie de o părere avizată, lasă-te ghidat de o minte mai matură şi mai practică decît a dumitale.

Domnul Samuei T. Philander era prea bucuros de deznodămîntul fericit al aventurii lor pentru a încerca vreun resentiment în faţa înţepăturii aruncate de profesor. Ba chiar îl apucă pe prietenul său de braţ şi-l sili să grăbească pasul în direcţia cabanei.

Un grup de exilaţi bucuroşi se găsi reunit în acea noapte. Zorile îi aflară povestindu-şi încă diversele aventuri şi făcînd speculaţii asupra identităţii straniului păzitor şi protector pe care-l găsiseră pe această coastă sălbatică.

Esmeralda susţinea categoric că era, nici mai mult nici mai puţin, un înger al Domnului, trimis special ca să vegheze asupra lor.

— Dacă l-ai fi văzut cum devora carnea crudă a leului, l-ai fi socotit un înger foarte terestru, Esmeralda, rîse Clayton.

— Şi n-avea nimic ceresc în glas, adăugă Jane Porter, scuturată de un mic fior la amintirea răcnetului cumplit care urmase după uciderea leoaicei.

           — Şi nici nu s-a comportat cu ceea ce aş numi  ideea mea apriorică despre demnitatea mesagerilor divini - remarcă profesorul Porter, atunci cînd... hm... acest domn a înjugat de gît doi cărturari respectabili şi erudiţi şi i-a tras ducă el prin junglă, de parc-ar fi fost două vaci.
Cap15