Tarzan of the apes (20)

Ereditatea
Jane, dîndu-şi seama că era captiva acelei stranii făpturi pădurene care o salvase din ghearele gorilei, se luptă din răsputeri ca să se elibereze, dar braţele viguroase ce-o purtau cu atîta uşurinţă, de parc-ar fi fost un prunc de o zi, nu făcură decît s-o strîngă şi mai tare. Aşa încît renunţă la efortul ei zadarnic şi rămase liniştită, privind pe sub pleoapele pe jumătate închise la faţa omului care înainta atît de sprinten cu ea prin vegetaţia încîlcită.

Faţa care se înclina asupră-i era de o extraordinară frumuseţe. Tipul desăvîrşit al masculului viguros, necorupt de desfrîu sau de pasiuni brutale şi înjositoare. Căci, deşi Tarzan din neamul maimuţelor era un omorîtor de oameni şi de fiare, el ucidea aşa cum ucide vînătorul, fără patimă, cu excepţia rarelor prilejuri cînd ucidea din ură, dar chiar şi atunci nu era acea ură mocnită, malefică, ura care brăzdează hidos trăsăturile celui ce-o nutreşte. Cînd Tarzan ucidea, mai adeseori o făcea cu un surîs decît cu o încruntare şi surîsul este temelia frumuseţii.

Fata remarcase o anumită particularitate cînd îl văzuse pe Tarzan năpustindu-se asupra lui Terkoz — dunga de un roşu aprins care-i străbătea fruntea pornind de deasupra ochiului stîng pînă la pielea capului, dar acum, scrutîndu-i trăsăturile, observă că dispăruse şi doar o cicatrice îngustă, albă marca locul unde se ivise pata colorată.

Se lăsă mai în voie în braţele lui şi strînsoarea lui Tarzan slăbi. Odată îşi coborî privirea în ochii ei şi el îi zîmbi, iar fata trebui să-şi strîngă puternic pleoapele pentru a alunga priveliştea acelui chip frumos, cuceritor.

După un timp, Tarzan o porni pe calea copacilor, iar Jane, minunîndu-se că nu încerca nicio teamă, îşi dădu seama că niciodată în viaţa ei nu se simţise mai în siguranţă decît acum, cînd zăcea în braţele acestei făpturi puternice, sălbatice, care o purta, Dumnezeu ştie către ce soartă, mai adînc, tot mai adînc, în fortăreaţa neînblînzitei păduri.

Cînd, cu ochii închişi, încercă să se gîndească la viitor şi închipuirea ei vie îi stîrni temeri cumplite, nu avu decît să deschidă ochii şi să privească acel chip nobil, atît de apropiat de faţa ei, pentru ca să i se spulbere şi ultima rămăşiţă de îngrijorare.

Nu, niciodată fiinţa aceasta nu i-ar fi putut face vreun rău; se simţi încredinţată de lucrul ăsta cînd înţelese cavalerismul pe care-l trădau trăsăturile lui fine şi ochii sinceri, curajoşi.

Înaintară tot mai mult prin ceea ce i se părea o masă compactă de verdeaţă în care se deschidea, ca prin farmec, o cărare dinaintea acestui zeu al pădurii, pentru ca apoi să se închidă iar în urma lor. Nu simţi nici măcar zgîrietura unei crenguţe şi totuşi deasupră-i şi dedesubt, în faţă şi în spate, ochii ei nu puteau desluşi altceva decît un zid trainic de ramuri şi de plante agăţătoare, încîlcite într-o împletitură de nedestrămat.

În timp ce Tarzan înainta cu pas sigur, mintea lui era preocupată de numeroase gînduri, noi şi ciudate. Avea înainte-i o problemă cum nu mai întîlnise nicicînd şi simţea, mai curînd decît gîndea, că trebuie să-i facă faţă ca un om şi nu ca o maimuţă.

Mişcarea liberă prin terasele de mijloc ale copacilor, drum pe care îl urma de obicei, îl ajută să-şi mai răcorească ardoarea primei iubiri proaspăt descoperite. Se pomeni meditînd la soarta care ar fi aşteptat-o pe fată dacă n-ar fi salvat-o de Terkoz. Ştia foarte bine de ce n-o ucisese gorila şi Tarzan începu să-şi compare intenţiile cu cele ale lui Terkoz.

Adevărat, legea junglei cerea ca masculul să-şi cucerească perechea prin forţă, dar se putea oare lăsa Tarzan călăuzit de legile fiarelor? Doar Tarzan era Om! Dar oamenii cum or fi procedînd? Era nedumerit; nu ştia. Ar fi dorit s-o întrebe pe fată, dar pe urmă îi veni ideea că fata îi şi răspunsese prin strădania ei zadarnică de a se elibera şi de a-l respinge. Dar acum sosiseră la destinaţie şi Tarzan din neamul maimuţelor, purtînd-o pe Jane în braţele-i musculoase, se lăsă domol pe iarba arenei unde marii antropoizi îşi ţineau sfatul şi dănţuiau orgia sălbatică a dum-dum-ului.

Deşi veneau de la mile şi mile depărtare, ziua ajunsese abia pe la jumătatea după-amiezei şi amfiteatrul era scăldat în lumina difuză ce se cernea prin urzeala frunzişului din jur. Iarba verde părea moale, răcoroasă şi îmbietoare. Miriadele de zgomote ale junglei răzbăteau înăbuşit, ca de la mare distanţă, topite parcă în ecoul unor sunete învălmăşite care urcau şi coborau, asemenea talazurilor pe un ţărm îndepărtat.

Cînd se înfundă în iarba în care o depusese Tarzan, Jane se simţi contopită de un simţămînt de tihnă visătoare, iar cînd îşi înălţă ochii la silueta care o domina, o năpădi şi o stranie senzaţie de siguranţă desăvîrşită.

În timp ce Jane îl urmărea cu priviri filtrate pe sub pleoapele pe jumătate coborîte, Tarzan străbătu poiana circulară, îndreptîndu-se spre copacii din cealaltă parte. Jane îi observă graţia maiestuoasă a ţinutei, simetria perfectă dintre trupul magnific şi felul în care-şi ţinea capul frumos modelat pe umerii largi.

Ce făptură desăvîrşită! Sub această înfăţişare de zeu nu se putea ascunde niciun dram de cruzime sau josnicie. „Nicicînd — îşi spuse Jane — pămîntul nu a mai fost călcat de un asemenea om, din clipa cînd Dumnezeu l-a plăsmuit pe cel dintîi, după chipul şi asemănarea sa!"

Cu un salt, Tarzan se avîntă în copaci şi pieri din văzul lui Jane. O părăsise oare în voia soartei, acolo în jungla singuratică? Privi în jur cu nervozitate. Fiecare vrej, fiecare tufiş părea vizuina tainică a unei fiare uriaşe şi îngrozitoare, ce pîndea să-şi înfigă colţii scînteietori în carnea ei mătăsoasă. Fiecare sunet era amplificat de închipuirea ei în zgomotul unui trup şerpuitor şi malefic ce se tîra pe furiş.

Cît de schimbate păreau toate acum, cînd o părăsise!

Cîteva minute, care fetei speriate i se părură lungi cît ceasurile, stătu cu nervii încordaţi, aşteptînd saltul fiarei pitite ce urma să pună capăt nefericirii şi îngrijorării. Aproape că se ruga să apară odată dinţii cruzi ce aveau s-o facă să-şi piardă cunoştinţa, curmîndu-i astfel agonia spaimei.

Auzi un zgomot brusc şi uşor în spatele ei. Cu un strigăt, sări în picioare şi se întoarse pentru a-şi înfrunta sfîrşitul. Dar nu-l văzu decît pe Tarzan, cu braţele încărcate de fructe coapte şi mustoase. Jane fu cuprinsă de o ameţeală şi s-ar fi prăbuşit dacă Tarzan, lăsînd să-i scape povara, n-ar fi prins-o în braţe. Fata nu-şi pierdu cunoştinţa, dar se agăţă cu putere de el, tremurînd şi clănţănind ca o căprioară speriată.

Tarzan din neamul maimuţelor îi mîngîie părul moale şi încercă s-o îmbărbăteze şi s-o liniştească, întocmai cum făcea Kala cu el pe cînd era o maimuţă mică şi se speria de Sabor, leoaica, sau de Histah, şarpele. O singură dată îşi lipi uşor buzele de fruntea ei şi Jane nu se clinti, ci închise ochii şi scoase un suspin.

Nu-şi putea analiza sentimentele şi nici nu dorea să încerce. Era mulţumită că simţea siguranţa pe care i-o dădeau braţele lui puternice şi, în rest, îşi lăsa viitorul în voia soartei; căci ultimele cîteva ore o învăţaseră să se încreadă în strania şi sălbatica făptură a pădurii, cum nu s-ar fi încrezut decît în foarte puţini dintre bărbaţii pe care-i cunoştea.

Chibzuind la întreaga ciudăţenie a acestui fapt, întrezări adevărul că, poate, descoperise ceva ce nu mai cunoscuse niciodată: iubirea. Se minună, apoi zîmbi.

Continuînd să zîmbească, îl împinse uşurel pe Tarzan îndărăt şi privindu-l cu o expresie pe jumătate zîmbitoare, pe jumătate batjocoritoare, care dădea chipului ei un farmec nespus, arătă cu degetul spre fructele împrăştiate pe jos şi se aşeză pe marginea tobei de pămînt a antropoidelor, căci foamea începuse să se facă simţită.

Tarzan adună iute fructele şi le puse la picioarele ei; după aceea se cocoţă lîngă ea pe tobă şi începu să despice cu cuţitul şi să pregătească diferitele fructe pentru cina frumoasei Jane.

Mîncară împreună, în tăcere, furişînd din cînd în cînd cîte o privire unul spre celălalt, pînă ce Jane, în cele din urmă, izbucni într-un hohot de rîs vesel, la care Tarzan se alătură.

— Aş fi dorit să vorbeşti englezeşte, spuse fata.

Tarzan clătină din cap şi o expresie îngîndurată trădînd o dorinţă patetică îi înnegură ochii surîzători.

Apoi Jane încercă să-i vorbească franţuzeşte, iar după aceea nemţeşte; dar fu nevoită să rîdă singură de încercarea-i bîlbîită de a se exprima în această din urmă limbă.

— Oricum, îi spuse ea în englezeşte, înţelegi germana mea la fel de bine cum o înţelegeau şi cei din Berlin.

Tarzan luase de mai multă vreme hotărîrea cum să procedeze mai departe. Avusese timp să-şi aducă aminte tot ce citise în cărţile lui din cabană despre felul cum se poartă bărbaţii cu femeile. Se va comporta aşa cum îşi închipuia el că s-ar fi purtat bărbaţii din cărţi, dacă ar fi fost în locul lui.

Din nou se ridică şi o porni prin copaci, dar mai înainte încercă să-i explice prin semne Janei că se va întoarce imediat şi o făcu atît de bine, încît fata pricepu şi nu se mai temu cît lipsi el.

O năpădi doar o senzaţie de singurătate în timp ce-l aştepta privind, cu ochi languroşi, punctul pe unde dispăruse. Ca şi prima dată, fu înştiinţată de prezenţa lui printr-un zgomot uşor venind din spate şi se întoarse pentru a-l vedea înaintînd prin iarbă cu braţele încărcate de crengi. Apoi dispăru din nou în junglă şi după cîteva minute, reapăru cu o încărcătură de ierburi moi şi de ferigă. Îi mai trebuiră două drumuri pînă să aibă la îndemînă tot vraful de materiale.

În cele din urmă împrăştie ferigile şi ierburile pe jos, aşternîndu-i un culcuş moale, pe deasupra căruia propti crengile, rezemate una de alta, astfel încît se întîlneau la o înălţime de vreo doi metri peste centru. Deasupra crengilor aşternu frunze uriaşe de palmier şi, cu ajutorul altor crengi şi altor frunze, închise un capăt al micului adăpost pe care-l construise. După care se aşezară din nou pe marginea tobei şi încercară să-şi vorbească prin semne.

Minunatul medalion încrustat cu diamante care atîrna la gîtul lui Tarzan era o pricină de mare mirare pentru Jane. Arătă spre el şi Tarzan îl scoase şi-i întinse frumosul giuvaer. Jane îşi dădu seama că era lucrat de mîinile unui meşter iscusit şi că diamantele aveau mare strălucire şi erau superb montate, dar felul cum fuseseră tăiate denota că bijuteria era veche. Mai observă că medalionul se deschidea şi apăsînd butonul ascuns, văzu cele două jumătăţi separîndu-se pentru a da la iveală, în fiecare dintre ele, cîte o miniatură în fildeş. Una dintre miniaturi înfăţişa o femeie frumoasă, iar cealaltă ar fi putut fi un portret al bărbatului de lîngă ea, dacă n-ar fi existat o subtilă, abia definită, diferenţă de expresie.

Se uită la Tarzan şi-l văzu aplecat spre dînsa, privind cu vădită uimire miniaturile. Întinse mîna şi luă medalionul, examinînd portretele, cu semne de certă surpriză şi interes. Purtarea lui vădea limpede că nu le mai privise niciodată pînă atunci şi nici nu-şi închipuise că medalionul se deschidea. Faptul acesta o determină pe Jane să se lase furată de noi speculaţii şi să încerce a-şi imagina cum ajunsese frumosul ornament în posesia unei făpturi sălbatice din jungla neexplorată a Africii.

Mai uimitor era faptul că medalionul conţinea portretul cuiva care ar fi putut să fie fratele sau mai curînd tatăl acestui semizeu pădurean, care nu ştiuse nici măcar că giuvaerul se deschide.

Tarzan continua să privească fix cele două chipuri. După un timp îşi scoase tolba de pe umăr şi răsturnînd săgeţile pe jos, scotoci în fundul pungii şi scoase afară un obiect plat, înfăşurat în numeroase frunze moi şi legat cu fire lungi de iarbă. Îl desfăcu cu grijă, îndepărtînd frunză după frunză, pînă cînd, în cele din urmă, rămase în mînă cu o fotografie. Arătînd spre miniatura din medalion, îi întinse Janei fotografia, ţinîndu-i în faţă şi medalionul deschis.

Fotografia nu făcu decît să o nedumerească pe fată şi mai mult, pentru că înfăţişa, fără îndoială, chipul aceluiaşi bărbat al cărui portret se afla prins în medalion lîngă cel al frumoasei femei tinere.

Tarzan se uita la ea cu o expresie de uimire în ochi şi Jane îl privi la rîndul ei. Se părea că buzele lui se căzneau să formuleze o întrebare. Fata arătă spre fotografie, apoi spre miniatură şi în urmă spre el, ca şi cum ar fi vrut să spună că portretele erau ale lui, dar Tarzan clătină din cap, apoi, ridicînd din umerii uriaşi, luă fotografîa din mîna ei şi după ce o înfăşură din nou cu grijă, o aşeză iar în fundul tolbei.

Cîteva momente rămaseră amîndoi tăcuţi, Tarzan cu ochii pironiţi în pămînt în timp ce Jane ţinea micul medalion în mînă, sucindu-l şi răsucindu-l în strădania de a gasi un indiciu care să-i poată revela identitatea proprietarului.

În cele din urmă, explicaţia simplă îi veni în minte. Medalionul aparţinuse Lordului Greystocke, iar portretele îl înfăţişau pe el şi pe Lady Alice. Făptura sălbatică îl găsise pur şi simplu în cabana de pe plajă. Ce stupid din partea ei că nu întrezărise mai înainte această soluţie a enigmei!

Dar a găsi o explicaţie pentru ciudata asemănare dintre Lordul Greystocke şi acest zeu al pădurii era un lucru care o depăşea şi nu-i de mirare că nu-şi putea închipui un singur moment că sălbaticul gol din faţa ei era un nobil englez.

Într-un tîrziu, Tarzan îşi înălţă privirile pentru a o urmări pe fată, care cerceta medalionul. El nu putea pătrunde tîlcul chipurilor dinăuntru, dar putea citi interesul şi fascinaţia de pe chipul fiinţei vii şi tinere de lîngă el.

Jane observă că o urmăreşte din priviri şi gîndind că-şi doreşte podoaba înapoi, i-o întinse. Tarzan o luă şi, desfăcînd lanţul cu ambele mîini, i-l trecu fetei pe gît, zimbind în faţa surprizei pe care i-o pricinuise acest neaşteptat dar. Jane scutură vehement din cap şi voi să-şi scoată lănţişorul de aur de la gît, dar Tarzan nu-i îngădui cu niciun chip. Cînd o văzu că stăruie, îi luă mîinile în mîinile lui şi i le ţinu strîns, ca s-o împiedice să-şi scoată lanţul. În cele din urmă, Jane renunţă şi rîzînd uşurel, ridică medalionul la buze.

Tarzan nu-şi dădu seama exact ce semnificaţie avea acest gest, dar ghici că era felul ei de a accepta darul, aşa încît se ridică în picioare şi luînd medalionul în mînă, se înclină solemn, ca un cavaler din vechime şi-şi lipi buzele pe locul atins de buzele ei.

Un mic omagiu distins şi galant, îndeplinit cu graţia şi demnitatea unei totale naturaleţi.

Se lăsa întunericul, aşa că începură din nou să mănînce fructele care le ţineau şi de foame şi de sete, apoi Tarzan se ridică în picioare şi conducînd-o pe Jane la micul umbrar pe care-l construise, îi făcu semn să intre.

Pentru prima dată în ultimele ore, Jane fu săgetată de teamă, şi Tarzan o simţi îndepărtîndu-se, ca şi cum se ferea de el. Jumătatea de zi petrecută cu această fată făcuse din Tarzan un cu totul alt om decît cel asupra căruia răsărise soarele acelei dimineţi. Acum, în fiecare fibră a fiinţei sale, ereditatea se făcea mai mult simţită decît deprinderile. Nu putem spune că se prefăcuse subit dintr-un sălbatic om-maimuţă într-un gentleman politicos, dar înclinaţiile acestuia din urmă precumpăneau şi, mai presus de toate, dorinţa de a fi pe placul femeii iubite şi de a-i face o impresie bună.

Aşa încît Tarzan din neamul maimuţelor făcu unicul lucru pe care-l ştia menit să asigure liniştea Janei: îşi scoase cuţitul de vînătoare din teacă şi întinzîndu-i-l cu mînerul înainte, o pofti din nou, printr-un semn, să intre în adăpost. Fata înţelese şi luînd cuţitul lung, intră şi se culcă pe ierburile moi, în timp ce Tarzan din neamul maimuţelor se întinse pe pămînt, de-a curmezişul intrării.

Şi aşa-i află soarele cînd răsări în zori. În prima clipă cînd se deşteptă, Jane nu-şi aminti de straniile întîmplări ale zilei precedente şi se minună de ciudatul loc unde se găsea — micul umbrar de frunze, ierburile moi ale culcuşului, priveliştea neobişnuită ce se ivea prin deschizătura adăpostului.

Treptat, împrejurările datorită cărora ajunseseră aici îi reveniră în minte una cîte una. Şi atunci în inima ei se stîrni o aprigă uimire — un val de mulţumire şi de recunoştinţă pentru faptul că, deşi se aflase într-o primejdie atît de cumplită, era teafără şi neatinsă. Se apropie de intrarea adăpostului pentru a-l căuta pe Tarzan. Dispăruse, dar de astă dată nu se simţi cuprinsă de temeri pentru că ştia că se va întoarce.

Văzu în iarba din faţa deschiderii umbrarului amprenta trupului său, acolo unde zăcuse toată noaptea pentru a o apăra. Ştia că numai datorită faptului că el se aflase acolo putuse să doarmă într-o tihnită siguranţă. Cu el în preajmă, cum ar fi putut să se mai teamă? Se întrebă dacă o mai fi existînd pe lume vreun bărbat alături de care o fată să se poată simţi atît de sigură în inima junglei africane. Nici leii şi nici panterele n-o mai speriau acum.

Ridică privirile şi văzu silueta lui zveltă picînd uşor dintr-un copac vecin. Cînd ochii li se întîlniră, faţa lui Tarzan fu luminată de zîmbetul acela deschis şi strălucitor, care, în urmă cu o zi, îi cîştigase Janei încrederea. Şi cînd se apropie de ea, inima Janei porni să bată mai iute şi ochii i se luminară, aşa cum nu i se mai întîmplase niciodată la apropierea vreunui bărbat.

Fusese din nou după fructe, pe care le depuse la intrarea umbrarului. Şi iarăşi se aşezară împreună să mănînce.

Jane începu să se întrebe ce planuri o fi avînd cu ea. Voia s-o ducă înapoi pe plajă sau avea de gînd s-o ţină aici? Brusc avu revelaţia că răspunsul la această întrebare n-o preocupa în prea mare măsură. Era cu putinţă, oare, să-i fie indiferent? Începu totodată să-şi dea seama că se simţea pe deplin mulţumită să şadă aici, alături de acest uriaş surîzător, ospătîndu-se cu fructe delicioase în edenul pădurii, departe, în adîncurile unei jungle africane — da, era mulţumită şi nespus de fericită. Nu putea înţelege. Raţiunea îi spunea că ar trebui să fie măcinată de o îngrijorare nebună, apăsată de temeri groaznice, doborîtă de presimţiri funeste şi în schimb, inima îi cînta, iar ea zîmbea zîmbetului de pe faţa omului de alături.

După ce isprăviră micul dejun, Tarzan se duse în umbrarul ei şi-şi luă înapoi cuţitul. Fata uitase cu totul de el. Îşi dădu din nou seama că uitase cu totul de cuţit pentru că uitase de teama care-o făcuse să-l accepte. Făcîndu-i semn să-l urmeze, Tarzan se îndreptă spre copacii de la marginea arenei şi ridicînd-o cu un singur braţ viguros, se avîntă pe ramurile de deasupra capului.

Fata ştiu că o duce înapoi la ai ei şi nu putu să-şi explice sentimentul brusc de singurătate şi de tristeţe care o năpădi.

Ore întregi se balansară încet, din copac în copac.

Tarzan din neamul maimuţelor nu se grăbea. Încerca să guste pe îndelete şi să prelungească plăcerea acestei călătorii în timpul căreia simţea braţele dragi înconjurîndu-i gîtul, aşa încît ocoli mult spre sud drumul direct care ducea la plajă.

De cîteva ori se opriră, pentru scurte răgazuri de odihnă, de care Tarzan de fapt nu avea nevoie, iar la prînz poposiră timp de un ceas pe malul unui pîrîiaş, unde-şi potoliră setea şi foamea. Aşa încît se apropia de asfinţit cînd ajunseseră la luminiş iar Tarzan, lăsîndu-se pe pămînt lîngă un arbore mare, despărţi ierburile înalte ale junglei şi-i arătă cabana.

Jane îl luă de mînă, vrînd să-l conducă în tabără ca să-i poată spune tatălui ei că omul acesta o salvase de la moarte sau de la o soartă mai rea decît moartea şi că veghease asupră-i cu o grijă de mamă. Dar din nou puse stăpînire pe Tarzan din neamul maimuţelor sfiala sălbăticiunii în faţa aşezărilor omeneşti. Se trase îndărăt, scuturînd din cap. Fata se apropie de el, privindu-l cu ochi rugători. Într-un fel, nu putea îndura gîndul de a-l şti că se întoarce singur în teribila junglă. Dar el continuă să clatine din cap şi în cele din urmă o trase la piept foarte uşor şi se aplecă s-o sărute, dar mai întîi o privi în ochi, aşteptînd să vadă dacă era mulţumită sau îl respingea. O secundă, fata şovăi, dar pe urmă îşi dădu seama care era adevărul şi încolăcindu-i gîtul cu braţele, îi trase faţa spre ea şi-l sărută fără nici o ruşine.

— Te iubesc, te iubesc, îi murmură.

De la mare depărtare răzbi trosnetul înăbuşit al mai multor arme. Tarzan şi Jane îşi înălţară capetele.

Dinspre cabană veneau domnul Philander şi Esmeralda. De acolo unde se aflau, Tarzan şi Jane nu puteau vedea vasele ancorate în golf. Tarzan arătă cu degetul în direcţia de unde se auziseră împuşcăturile, apoi îşi atinse pieptul, după care arătă din nou într-acolo. Jane înţelese. Pleca, dar ceva îi spunea fetei că o făcea deoarece gîndea că ai ei sunt în pericol.

O sărută din nou.

— Întoarce-te la mine, îi murmură Jane. Am să te-aştept... de-a pururi.

Tarzan plecă, iar Jane se întoarse, ca să străbată luminişul spre cabană.

Domnul Philander o zări primul. Se înserase şi domnul Philander era foarte miop.

— Repede, Esmeralda! strigă el. Repede înăuntru, la adăpost... se apropie o leoaică! Dumnezeule mare!...

Esmeralda nu se osteni să verifice viziunea domului Philander. Tonul lui alarmat îi era suficient. O zbughi în cabană si pînă să apuce el să-i rostească întreg numele, trînti şi zăvorî uşa. „Dumnezeule mare”! exclamase domnul Philander, descoperind că Esmeralda, în exuberanţa grabei, îl zăvorîse de    aceeaşi parte a uşii de care se apropia leoaica.

Izbi cu furie în lemnul solid.

— Esmeralda! Esmeralda! Ţipă el. Dă-mi drumul înăuntru! Leul e pe cale să mă mănînce!

Esmeralda gîndi însă că bătăile în uşă provin de la leoaica fioroasă care încerca s-o urmărească, aşa încît, după bunul ei obicei, leşină.

Domnul Philander aruncă o privire înspăimîntată în spate. Grozăvie! Iat-o, era chiar lîngă el. Încercă să se caţere pe zidul lateral al cabanei şi reuşi să se agaţe, instabil, de acoperişul de stuf. O clipă rămase astfel, suspendat, cramponîndu-se cu picioarele, ca o pisică, de o frînghie de rufe, dar, la un moment dat, mănunchiul de stuf cedă şi domnul Philander fu proiectat pe spate.

În clipa cînd se prăbuşi, îi trăsni prin minte o remarcabilă prevedere a ştiinţelor naturii: dacă te prefaci mort, se presupune că leii şi leoaicele te ignoră, cel puţin aşa pretindea memoria cam defectuoasă a domnului Philander. Drept care, domnul Philander rămase în poziţia în care căzuse, încremenit într-un simulacru de moarte. Cum se prăbuşise pe spate, cu braţele şi picioarele întinse ţeapăn, atitudinea de mort era de-a dreptul impresionantă.

Jane îi observase caraghioasa performanţă, cu o mirare înduioşată. Cînd se apropie, rîse: un mic hohot de rîs sugrumat; dar fu de ajuns. Domnul Philander se răsuci pe o coastă şi se holbă la ea. În cele din urmă o recunoscu.

— Jane! strigă el. Jane Porter! Dumnezeule mare! Se opinti ca să se ridice în picioare şi alergă la fată. Nu-i venea să creadă că este ea, că este vie. Dumnezeule mare! De unde vii? Unde, ai fost pentru Dumnezeu? Cum...

— Fie-ţi milă de mine, domnule Philander, îl întrerupse fata. Nu pot ţine minte atîtea întrebări dintr-odată.

         — Bine, bine... făcu domnul Philander. Dumnezeule! Cînd te văd teafără şi sănătoasă, sunt atît de uimit şi de încîntat, încît, zău, nu mai ştiu ee vorbesc. Dar vino, povesteşte-mi tot ce ţi s-a întîmplat

Cap19