duminică, 31 martie 2013

Ce se poate pune la indoiala

La 31 martie 1596, s-a nascut Descartes, unul dintre cei mai seriosi filosofi si matematicieni din istorie. Orice om care a trecut prin scoala, chiar daca a ramas repetent si a fost exmatriculat, a avut de-a face cu Descartes. Cum? Simplu - prin intermediul coordonatelor carteziene, numerele alea puse pe cele doua axe, stiti voi. Fenomenul este asemanator celui prin care fiecare om are de-a face cu Cristos, chiar daca el e budist Zen si nici n-a auzit de crestini. Cum? Simplu, prin calendar: orice an N este, de fapt anul N+3 de la nasterea lui Cristos. De ce N+3? O sa explic intr-o postare ulterioara, acum ma intorc la Descartes.
Una din lucrarile lui poarta numele de "Meditatii metafizice". Aceste meditatii sunt sase la numar si aici o puteti citi pe prima, intitulata "Despre cele ce pot fi puse la indoiala". Am adaugat si un portret executat de un oarecare Sebastien Bourdon, in care se presupune ca ar fi Descartes, dar nimeni nu stie precis lucrul asta. Asadar, un portret care se potriveste cu titlul meditatiei.



Busea și oracolul

Zilele astea mi-am mutat niște calabalâc într-un loc unde să nu deranjeze pe nimeni. Cu prilejul ăsta, am descoperit două caiete de-ale mamei, din cele pe care aveau elevii obiceiul să le împrumute colegilor și prietenilor ca să scrie câte ceva în ele. Mai târziu am avut și eu așa ceva - pe vremea mea unui astfel de caiet i se zicea oracol. 
Cele două caiete sunt din 1943 și 1944, când mama avea, așadar, 11 - 12 ani. Pe ultima pagină din primul caiet, găsesc niște rânduri scrise de bunica mea maternă, căreia cunoscuții îi spuneau Valea - de la Valeria. Eu și mama îi ziceam Busea, chiar nu mai știu de unde și până unde. Uite ce i-a scris Busea lui mama:




Intamplari neobisnuite (13)

Cap. XIII. La sfârşitul căruia J. T. Maston dă un răspuns de-a dreptul epic.
Timpul mergea însă înainte şi, după toate probabilităţile, mergeau înainte şi lucrările executate undeva — nimeni nu ştia unde — de preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl, în condiţii atât de ciudate.
Totuşi, cum se făcea că o asemenea operaţie, care cerea construirea unei uzine uriaşe, ridicarea unor cuptoare înalte pentru obţinerea metalului necesar turnării unui tun de un milion de ori mai mare decât tunul de 27 de centimetri al marinei franceze, precum şi turnării unui proiectil de 180.000 de tone — care necesita angajarea câtorva mii de lucrători, transportul şi cazarea lor — cum se făcea că o asemenea operaţie a putut fi săvârşită în taină? În ce punct din Lumea Nouă sau Lumea Veche se instalaseră atât de tainic Barbicane şi prietenii săi, încât nu treziseră deloc bănuiala popoarelor din jur? Oare într-o insulă părăsită din Oceanul Pacific sau Oceanul Indian? Dar în zilele noastre nu mai există insule pustii, fiindcă englezii au pus mâna pe toate. Doar dacă noua societate anonimă n-o fi descoperit vreuna, special pentru nevoile ei! Iar ca să-ţi treacă prin minte că şi-ar fi stabilit uzinele undeva la Polul Nord sau Polul Sud — aşa ceva nu, ar fi fost de necrezut! Oare societatea „Polul Nord” nu se hotărâse să mute din locul lor aceste regiuni tocmai din pricină că nu putea ajunge la asemenea latitudini?


Din spatele portii negre (1)

In anul 1918, acuzat de tradare pentru ca scrisese in niste ziare ale nemtilor ocupanti, Tudor Arghezi a fost bagat la zdup, mai precis la inchisoarea Vacaresti, unde a avut prilejul sa cunoasca mai indeaproape decat omul obisnuit diverse bube, mucegaiuri si noroi(uri). A stat acolo aproape un an si a intalnit o multime de lume buna. Dupa 11 ani, in 1930, a scos un volum intitulat "Poarta Neagra" in care deapana amintiri de dupa gratii. In 1931 a aparut varianta in versuri a "Portii Negre", sub titlul "Flori de mucegai". 
Volumul din 1930 se deschide cu un "Preludiu", in care Arghezi face un portret de zile mari al Bucurestilor.. Cititi si intrebati-va daca multe s-au schimbat de atunci in capitala Romaniei.


De-ale lui Zoscenko (55)

Ultima supărare
De data asta îngăduiţi-ne să vă povestim un episod dramatic din viaţa morţilor.
Cazul fiind autentic, nu ne vom permite în relatarea noastră prea multe glume şi vorbe de haz, pentru ca nu cumva să-i supărăm pe cei rămaşi în viaţă.
Cum însă povestea asta e pînă la un anumit grad comică, şi s-ar putea ca hazul să se reverse, vorba ceea, singur, cerem cu anticipaţie scuze cititorilor pentru lipsa de tact poate invo­luntară faţă de vii şi de morţi.
Desigur, faptul în sine, în sensul lui primar, nu avea nimic comic. Dimpotrivă, a murit un om, un modest salariat, şters ca personalitate.
Şi aşa cum se întîmplă deseori, după moarte s-au spus pe seama lui tot felul de vorbe mari: A murit la post; Ah, pe cine am pierdut! Ce om! Ce păcat, fraţilor, că a plecat dintre noi!



Peisajele lui David Muench (2)




Suferintele tanarului Werther(3)

                                                                                                                 19 iunie
Nu mai ştiu unde am rămas ultima oară cu istorisirea mea. Atâta ştiu, că era două noaptea când m-am dus la cul­care şi că, dacă aş fi stat de vorbă cu tine, în loc să-ţi scriu, poate că te-aş fi ţinut până dimineaţa.
Ce s-a întâmplat la întoarcerea noastră de la bal n-am povestit încă şi nici astăzi n-am vreme de asta.
Era un răsărit de soare minunat! De jur împrejur, pădu­rea umedă de ploaie şi câmpia înviorată! Tovarăşele noastre de drum aţipiră. Lotte mă întrebă dacă nu vreau să fac şi eu ca ele, spunându-mi să nu-i port de grijă.
I-am răspuns, privind-o drept în faţă:
― Atâta timp cât ochii aceştia vor fi deschişi, nu-i nici o primejdie că am să adorm!




Cei 13 si misterul (10)

În dreapta nu se zărea nicio potecă. Cît vedeai cu ochii numai tufe de scaieţi şi mărăcini.Cei patru înaintau anevoie. Bonifaciu răcnea tot timpul: 
    Nu vă uitaţi la stînga! Nu vă uitaţi înainte!
Aşa că din prudenţă toţi umblau cu ochii închişi. La un moment dat, Bonifaciu propuse să se meargă într-un picior şi anume în cel drept, căci stîngul risca să le devieze direcţia.
După două ceasuri se loviră de ceva moale. Deschiseră ochii şi se treziră pe spinarea unei vaci culcate pe pajişte.


Karl May (2)

Cum spuneam, am avut o mare surpriza in ce-l priveste pe May si, totodata, in legatura cu eroii mei iubiti - Winnetou si Old Shatterhand. Trebuie ca aveam vreo 16-17 ani, cand mi-a cazut in mana cartea doctorului Karl Leonhard cu numele benign "Personalitati accentuate in viata si literatura". Am dat acolo peste cateva pagini dedicate lui Karl May. Le puteti citi mai jos si chiar nu cred ca mai am ce comenta. In orice caz, despartirea de Old Shatterhand a avut asupra mea un impact aproape la fel de mare ca despartirea de Mos Craciun.
Karl May Shatterhand


sâmbătă, 30 martie 2013

Somnul de veci (4)


PATRU
Magazinul lui A. G. Geiger era la stradă, în par­tea de nord a bulevardului, aproape de Las Palmas. Uşa de la intrare, în mijlocul faţadei, era mult retrasă de la trotuar, vitrinele aveau sus obloane de aramă, iar în dosul lor paravane chinezeşti, aşa că nu puteam vedea în magazin. În vitrine – tot felul de fleacuri orientale. Nu mi-am dat seama dacă aveau vreo valoare, nefiind colecţionar de antichităţi, cu excepţia facturilor vechi neachitate.


Seria neagra a lui Goya

In 1819, Goya - de la a carui nastere se implinesc azi 267 de ani - si-a cumparat langa Madrid o casa care a ramas cunoscuta sub numele de "Quinta del sordo". S-a inchis acolo si s-a apucat sa-i picteze peretii. Rezultatul? Asa-numita "Serie neagra", cincisprezece lucrari mai mult sau mai putin demonice. Uite:



Karl May (1)

Cand eram in clasa a cincea, am inceput sa citesc Winnetou al lui Karl May. De terminat, l-am terminat printr-a opta. Poate cineva isi inchipuie ca citesc foarte incet, sau ca am facut pauze mari. Nimic mai fals. In cei trei ani despre care vorbesc am citit Winnetou de circa 18 ori. Cateodata mi se intampla sa termin volumul al cincilea seara si sa incep volumul intai chiar a doua zi. Stiam pe de rost pagini intregi, mai cu seama din acelea in care Old Shatterhand se infrunta verbal cu diversi indieni rautaciosi inainte de a ii dobori la pamant cu pumnul, cu cutitul sau cu faimoasa lui carabina Henry. Cea mai tare scena era cea a duelului dintre Old Shatterhand si Tangua, capetenia kiowasilor. 
Pagina din caietul meu de lecturi particulare - anii 70


vineri, 29 martie 2013

De ce scria Ionescu (2)

Mai întâi a existat prima uimire: conştientizarea existenţei, o uimire pe care aş putea s-o numesc metafizică, o uimire în bucurie şi lumină, o uimire pură, străină de orice judecată asupra lumii, o uimire pe care n-o mai regăsesc decât în clipe de graţie, clipe foarte rare, fireşte. A doua uimire s-a grefat pe cea dintâi. Un sentiment de nedumerire, constatarea că răul există ori, mai simplu, că nu e bine. Constatarea că răul există, deocamdată, chiar în mijlocul nostru, că ne roade, că ne distruge. Răul ne împiedică să avem conştiinţa miraculosului. Ca şi cum n-ar face parte din miracol, răul e cotidian, e hrana noastră de toate zilele. Bucuria de-a fi e înăbuşită, chiar înecată în nefericire. Iar răul e la fel de inexplicabil ca şi existenţa, e legat de ea. Aici se află marea enigmă. Tema a fost dezbătută de sute de mii de filozofi, teologi, sociologi. 


Intamplari neobisnuite (12)

Cap. XII. În care Maston continuă să tacă vitejeşte.
Aşadar, după tunul folosit pentru a trimite o ghiulea de la Pământ la Lună, iată acum tunul folosit pentru schimbarea axei pământeşti! Tunul! Mereu tunul! Oare tunarii ăştia din „Clubul artileriştilor” nu aveau nimic altceva în cap? Au fost oare cuprinşi de nebunia „artilerismului intensiv”? Au făcut deci din tun „ultima raţiune” pe lumea asta? A devenit oare arma asta brutală, împăratul universului?
Ei, da! Trebuie să admitem că tunul este maşinăria care s-a impus minţii preşedintelui Barbicane şi a colegilor lui. Când îţi închini toată viaţa balisticii, nu scapi atât de uşor de gândurile despre tunuri. După tunul Columbiad, din Florida, care a aruncat proiectilul de la Pământ la Lună, era normal ca oamenii ăştia să ajungă la tunul de dimensiuni uriaşe din... din locul X. Parcă-i şi auzi cum strigă cu glas răsunător:


O coincidenta neverosimila

Ieri a fost ziua in care, dupa destul de multa vreme de tacere, lumea coincidentelor s-a manifestat din nou. De data asta, aproape neverosimil. Iata cum s-au petrecut lucrurile.
Dis de dimineneata, mi-a facut cafeaua si m-am asezat in fata compului ca sa vad ce mai nou. Intrand pe Facebook, am gasit un raspuns la comentariul meu glumet (nu sunt sigur ca mi-a iesit) facut unei poze urcate de Nico - nasa de cununie si nasa Mariei. Mai multe doamne si domnisoare, printre care Nico, Maria, Liliana, au fost in Italia si au facut acolo poze. In cateva dintre ele, poti observa intregul grup rasfirat si asezat pe niste scari, toate doamnele si domnisoarele, inclusiv fiica-mea, cu ochelari din aia negri care nu te lasa sa le vezi privirea, asa incat trebuie sa te orientezi dupa alte amanunte ca sa le poti deosebi. Eu am comentat asa: "sa bati atata drum ca sa stai pe niste scari..." - intelegeti, asta a fost gluma, la care am primit raspunsul "a meritat". N-aveam nicio indoiala pe tema asta.


joi, 28 martie 2013

De ce scria Ionescu (1)

28 martie, ziua in care a murit Eugen Ionescu. Nu stiu daca l-a intrebat cineva de ce scrie, cert este ca el a dat un raspuns. Puteti citi mai jos prima parte. A doua - maine.


Fericirea supărată

La 28 martie 1831 s-a sinucis Virginia Woolf - in opinia mea singura mare prozatoare care a trait pe acest pamant. Am mancat pe paine cartile ei, atatea cate am gasit in anii tineretii mele: Spre far, Orlando si, mai ales, Valurile. O sa urc aici povestea vietii acestei minunate femei, asa cum a fost scrisa de ziarista franceza Catherine Siguret.


Mici intamplari cu animale (135)

Am găsit un culcuş interesant al unei vidre. L-am descoperit în primăvara anului 1941 pe marginea pîrîului Behela, în apro­piere de Timişoara, într-un loc unde acest pîrîu se lărgeşte, formînd o baltă. Pe malul bălţii rămăseseră din anul trecut mai multe grămezi de stuf mărunt şi papură, cosite de oameni şi uitate aici. Aceste grămezi erau înalte cam de jumătate de metru şi late cam de doi metri şi jumătate. Pe vremea cînd am descoperit toată povestea, apele erau ceva mai ridicate şi acopereau baza grămezilor. Tocmai într-una din ele s-a instalat vidra, care pare să-şi fi amenajat înăuntru o adevărată vizuină.


Faceti-va bine (231)

Pelinul
Denumire ştiinţifică: Artemisia absinthium.
Denumiri populare: pelinaş, peliniţă, iarba fecioarelor.
Prezentare. Pelinul este o plantă perenă ce creşte în flora spontană. Poate ajunge la peste un metru înălţime. Frunzele sunt de un cenuşiu-mătuit, uneori albicios, şi au peri mici. Întreaga plantă are un miros puternic, specific. Un miros şi mai puternic au frunzele care, proaspete fiind, se freacă între palme – pentru a se crea o senzaţie reconfortantă. Florile sunt gălbui şi apar în partea superioară a tulpinii sau a ramurilor. Din punct de vedere medicinal este utilă toată planta, dar mai ales părţile tinere, cu flori pe ele. Pentru ceaiuri se folosesc, adesea, frunzele. Din pelin se obţin foarte multe preparate cu efecte medicinale: infuzie, pulbere, caşete, ceai, lichior de pelin, vin, sirop, tinctură.


De-ale lui Zoscenko (54)

Un joc amuzant
Zilele astea am luat masa la restaurant. După aia am aruncat o privire în sala de biliard. Vo­iam să văd jocul.
Nimic de zis, e un joc interesant. E un joc cap­tivant şi care-l sustrage pe om de la mai ştiu eu ce nenorociri. Unii găsesc chiar că biliardul dez­voltă curajul, capacitatea de a aprecia distanţa din ochi şi perseverenţa. Medicii sunt de părere că jocul acesta este extrem de folositor pentru bărbaţii dezechilibraţi.
Nu ştiu. Nu-mi vine să cred. Cîte unul din ăştia dezechilibraţii, jucînd biliard, atîta se în­doapă cu bere, că după joc abia mai nimereşte drumul acasă. Aşa că mă îndoiesc că treaba asta le-ar prii celor suferinzi de depresie nervoasă.
Cît despre exersarea ochiului, mde... Unuia de la noi din casă, partenerul, tot ţintind bila, era cît pe ce să-i scoată un ochi cu tacul. Şi măcar că omul n-a chiorît, dar a rămas strîmb. Poftim exersare a ochiului! Dacă îl mai pocnesc şi-n celălalt ochi, adio cu aprecierea distanţei!


Un musafir al lui Mario Vargas Llosa

Azi, Mario Vargas Llosa, marele scriitor peruvian, implineste 77 de ani. Asta nu e un moment oarecare, trebuie sarbatorit. Asa ca m-am gandit sa va recomand o poveste de-a lui, dupa citirea careia merge un pahar de vin rosu sec.


Ademenitoarele primejdii

Mă văd mergând, aproape adolescent, pe aleea cea mare din parcul Sinaii, cu pas întins şi cu sufletul plin de ceva nedesluşit, ceva care-mi dădea încredere că aş putea face orice lucru, cât de nebunesc. Lângă mine îl văd pe Nicu, cel mai bun prieten al meu, călcând apăsat, cu hotărâre, parcă emanând prin toţi porii forţa de nestăvilit a vieţii care-i clocotea în piept. „Sunt gata, sunt pregătit, numai să se ivească ocazia şi chiar în clipa aceea voi trece la acţiune” - spunea el fără cuvinte. Mergeam năvalnic, spre întâlniri neprevăzute, îi ceream lumii să ţină cont de prezenţa noastră, să vină la întâlnire, pentru că de data asta nu mai era de glumă - eram NOI, cei cu care nu se putea nimeni măsura, cei care aveam să învingem.


miercuri, 27 martie 2013

Somnul de veci (3)


TREI      
Camera era prea mare, tavanul prea sus, uşile prea înalte, iar mocheta albă părea un strat proaspăt de zăpadă căzut la Lacul Arrowhead. Peste tot oglinzi lungi şi ornamente de cristal. Mobila sidefie avea garnituri cromate, iar imensele draperii sidefii că­deau în falduri pe covorul alb, la un metru de ferestre.
Albul făcea ca sidefiul să pară murdar, iar sidefiul făcea ca albul să pară livid. Ferestrele dădeau spre dealurile peste care coborâse înserarea. În curând avea să plouă. În aer începuse să se simtă o apăsare.
M-am aşezat pe marginea unui fotoliu moale şi adânc şi-am privit-o pe doamna Regan. Merita s-o priveşti. Am fost sigur c-are să-mi dea de furcă.



Cei 13 si misterul (9)

Abia se lumina de ziuă cînd Bonifaciu se trezi din somn şi observă că grajdul se umpluse de frunze. Se ridică încet de la locul lui, dar se împiedică de o frunză de plop pe care scria cu litere roşii: Trecerea oprită.
Se dădu înapoi prudent. Curiozitatea însă îi creştea cu fiecare clipă şi, neputînd rezista ispitei, merse înainte. Văzu că pe toate frunzele erau scrise diferite cuvinte. Începu să citească:
     „PATRU o vor lua la dreapta şi li se va face părul măciucă".
     „CINCI o vor lua drept înainte şi li se vor străpezi dinţii".
     „PATRU o vor lua la stînga şi vor simţi un nod în gît“.


Scoaterea din context

Intr-o sedinta a Consiliului Judetean Caras-Severin, presedintele acestui for, Sorin Frunzaverde,  a declarat niste lucruri foarte clare: "În acest moment situaţia bugetară naţională este dramatică. Nu ştim de unde vom plăti a doua tranşă pentru FMI în iunie. Situaţia este cea care este, adică dacă vom plăti salariile şi pensiile să fim fericiţi." Imediat, primul ministru a sarit pana la tavan si a ripostat violent vorbind despre "declaratii iresponsabile" si amenintand ca banii pentru salarii s-ar putea sa nu ajunga pentru Caras. Apoi, Frunzaverde a intrat in direct la un post de televiziune si a zis cam asa: "nu, eu nu am zis asta, ati scos declaratia mea din context". Dar, ghinion, toata declaratia individului a fost inregistrata audio-video. Carevasazica, nu poate fi vorba de niciun fel de scoatere din context. Dar Frunzaverde insista: "e scoasa din context".


O poveste a lui Stanislaw Lem

Povestea prinţului Ferriţius şi a prinţesei Cristala
Regele Blindatus avea o fată a cărei frumuseţe întrecea strălucirea bijuteriilor coroanei; flăcările aruncate de chipul ei ca oglinda întunecau ochii şi mintea, iar când se plimba, până şi din fierul cel mai obişnuit săreau scântei electrice. Vestea despre ea ajunsese până la cei mai îndepărtaţi aştri. Despre ea auzi şi Ferriţius, moştenitorul tronului ionizilor, şi fu cuprins de dorinţa de a se uni cu ea pe veci, şi nimeni şi nimic să nu-i mai poată despărţi. Când îşi destăinui gândul tatălui său acesta se întristă foarte tare şi spuse:
— Fiul meu, nebunească hotărâre luat-ai. Să ştii că niciodată nu se va-mplini!
— De ce, iubite tată şi rege? – întrebă Ferriţius îngrijorat, la auzul acestor cuvinte.


Peisajele lui David Muench (1)




Solaris

Azi, cand se implinesc 7 ani de la moartea lui Stanislaw Lem, mi-am adus aminte de un lucru interesant si curios totodata, care s-a petrecut constant de cand am auzit prima data de Solaris - romanul de capatai al marelui sefist. E vorba de faptul ca n-am reusit, oricat m-am straduit, sa vad filmul pe care l-a facut  Tarkovski dupa acest roman. 
Imagine din film


Somnul de veci (2)

DOI      
Am trecut prin glasvand şi-am apucat-o pe o alee pavată cu dale roşii netede, între extremitatea pajiştii şi garaj. Şoferul tinerel scosese între timp o limuzină neagră, mare şi nichelată şi o curăţa. Am ajuns pe alee la o latură a serei, iar majordomul îmi deschise o uşă şi se trase în lături. Uşa dădea într-un fel de vestibul, încălzit ca un cuptor uşor încins. Majordomul mă urmă, închise uşa exte­rioară, deschise o alta dinăuntru şi trecurăm mai departe. Aici domnea, într-adevăr, o mare căldură. Aerul era greu, umed, plin de aburi şi îmbâcsit de mirosul greţos al orhideelor tropicale înflorite. De pe pereţii de sticlă şi de pe acoperişul umezit din abundenţă cădeau pe plante picături mari de apă. Lumina devenise de un verde nefiresc, ca filtrată printr-un acvariu. Încăperea era ticsită de plante, o pădure întreagă, cu frunze oribile şi cărnoase şi cu tulpini ca degetele proaspăt spălate ale morţilor. Mirosul era copleşitor, ca acela de alcool fierbând înăbuşit.


marți, 26 martie 2013

Cei 13 si misterul (8)

   Se pregătiră să coboare în groapă cînd o barză cu voaletă pe cap, se lăsă din zbor deasupra băiatului, îl înşfăcă de guler şi se înălţă în văzduh.
   Barza pluti un timp peste pădure, apoi zbură spre cîmpurile adormite şi se opri lîngă un măgar proaspăt îmbăiat.
  L-am adus! gîfîi barza, dîndu-i drumul băiatului.
   Măgarul se apropie şi-l cercetă timid. Băiatul îi privi lung pe amîndoi şi scoase un chiot de bucurie:
  Ortansa, ce bine îmi pare că te văd!
Barza clămpăni flatată şi măgarul, simţindu-se stingherit, spuse trist:
  Eu sunt Petcu cel Blînd.
   


Intamplari neobisnuite (11)

Cap. XI. În care se arată ce se găseşte şi ce nu se găseşte în carnetul lui J. T. Maston.
Carnetul căzut în mâinile poliţiei din Baltimore avea vreo treizeci de pagini, împestriţate cu ecuaţii formule şi socoteli aritmetice, care constituiau totalitatea calculelor făcute de J. T. Maston. Era o lucrare de mecanică superioară, care nu putea fi înţeleasă decât de specialişti. Exista acolo chiar ecuaţia forţelor vii care fusese folosită pentru a rezolva problema călătoriei spre Lună şi care, în plus, conţinea şi expresiile în legătură cu atracţia Lunii.
Într-un cuvânt, omul obişnuit n-ar fi înţeles o iotă. De aceea, comisia a hotărât să anunţe publicului doar datele generale şi rezultatele pe care întreaga lume le aştepta cu atâta înfrigurare de săptămâni de zile.


Somnul de veci (1)

Dupa ce-am trecut de stadiul Winnetou, urmatorul meu erou favorit a fost Philip Marlowe - detectivul particular din romanele lui Raymond Chandler. Am citit, recitit si ras-citit cartile lui Chandler care se gaseau in anii 70, printre care "Somnul de veci" a ramas "perla coroanei" - motiv pentru care o sa si incep sa-l urc, in serial, incepand de azi, 23 martie 2013, cand se implinesc 52 de la moartea intemeietorului romanului politist modern din America. 
Raymond Chandler


Din povestile lui Jack London (3)

Povestea lui Keesh
Cu multă vreme în urmă, Keesh trăia pe malul Oceanului Îngheţat. Era şeful satului său. A trăit mulţi ani, în prosperitate. A murit lăudat, lăsând numele lui pe buzele oamenilor. De atunci a trecut multă vreme. Doar bătrânii îşi mai amintesc de el. Numele şi povestea lui au trecut din generaţie în generaţie şi vor fi păstrate pentru viitor. În timpul nopţii polare, când furtunile nordice suflă peste gheţuri, când văzduhul e plin de fulgi şi nciun om nu se aventurează prea departe, e momentul cel mai potrivit ca să povesteşti cum s-a ridicat Keesh din cel mai sărăcăcios iglu din sat, la rangul cel mai înalt dintre ai săi.


Cum am devenit hot de biciclete (8)

Cât despre familia Ponor, aici lucrurile se complicau foarte mult. Titus era un individ înalt, solid, cu faţa brăzdată de riduri, care pleca în fiecare dimineaţă călare pe bicicletă - cea care o vedeam pe culoar, rezemată de calorifer - şi nu se întorcea de două ori la aceeaşi oră. Veturia, în schimb, stătea numai în casă, din cauza unei boli misterioase, al cărui nume nu-l ştiam, dar care trebuie să fi fost legată cumva de uriaşul număr al ţigărilor pe care le fuma aproape fără încetare şi despre care-mi povestea mama. 


Lenjerie sexy in orice imprejurare

Milioane de oameni atarna pe peretii lor virtuali pusi la dispozitie de FB, fel de fel de insailari artificiale, facute cu ajutorul atotputernicului Photoshop, la care adauga citate din tot felul de lideri spirituali, scriitori cunoscuti, muzicieni, dansatori etc. De multe ori, din asta iese ceva atat de ridicol, incat iti vine sa te iei cu mainile de cap - cu toate astea, respectivele insailari sunt preluate si date mai departe. Ca, de exemplu, aceasta ciudatenie penibila, pe care am tot vazut-o in ultima vreme:



Un epilog in versuri la prozele lui Baudelaire

 Epilog
Cu inima-mpăcată, pe munte mă urcai;
Vedeam în întregime oraşul la picioare,
iad, purgatoriu, ocnă, spital şi cuplărai,
acolo grozăvia se deschidea în floare.
Tu ştii, Satan, patronul secretului meu chin,
că n-am să-i dărui plînsul de falsă bocitoare;
Dar ca un crai pe drojdii, aş vrea să mă închin
beţiei căpcăune a pezevenghei goale,
în vraja infernală să-ntineresc din plin.
Ori dormi adînc sub grele macaturi matinale,
posacul somn al gripei, ori scumpele zorzoane
sunt vălurile serii cu diamanticale.
Eu te iubesc, infamă cetate! Curtezane
şi voi, tîlhari, atîtea plăceri îmi dăruiţi,
în veci neînţelese de gloatele profane.


Capcaunul strikes again

Iarăşi şi iarăşi despre imaginea României
În ultima vreme, mă confrunt cu o insolubilă problemă de logică. O sumedenie de politicieni, gazetari, analişti, intelectuali anti-băsişti, ca să nu mai vorbesc despre armate întregi de forumişti nemiloşi, s-au ocupat – şi nu de azi, de ieri – cu diabolizarea, sau măcar discreditarea (morală, juridică, profesională) a cîtorva intelectuali autohtoni, printre care am onoarea să mă prenumăr. Sunt aşa-numiţii „intelectuali ai lui Băsescu”.


Lideri de opinie in Romania de azi

Cel mai grobian dintre slugoii varanului, omul care a facut cele mai multe spume la gura prin emisiunile unde era invitat sa participe la corul injuraturilor adresate lui Basescu, ma refer la Ciutacu, pleaca la un alt post de televiziune, unde injuraturile sunt adresate tripletei de aur Ponta-Antonescu-Voiculescu. Odata cu el, va pleca o anumita parte din turma telespectatorilor depersonalizati, care, de-acum inainte, vor comuta pe Romania Tv, ca sa-l poata vedea in continuare pe Ciutacu suduind si facand spume la gura ca un hidrant.

Freddy Krueger


luni, 25 martie 2013

De-ale lui Zoscenko (53)

Aterizare forţată
Unii oameni nu ştiu să se odihnească.
Îşi petrec tot concediul amărîţi ca vai de lume; ca şi cînd le-ar fi teamă, bunăoară, ca în lipsa lor doica să nu scape cumva copilul din braţe.
Alţii, odată sosiţi în staţiune, umblă două săptămîni năuci: nu se pot obişnui cu natura sau cu căminul unde sunt cazaţi.
Alţii nu pot sta fără lucru. Cum rămîn fără treabă, parcă le fuge pămîntul de sub picioare: slăbesc, încep să tuşească şi dau în melancolie.
Alţii se tem de vreun cutremur.
Alţii au presentimentul că în timpul conce­diului cineva îi „lucrează” la serviciu.


Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(49)

Cîinii cei buni
                                                                                             Lui Joseph Stevens
Niciodată n-am roşit, chiar înaintea tinerilor scriitori ai veacului meu, din cauza admiraţiei mele pentru Buffon, dar astăzi nu sufletul acestui zugrav al naturii pompoase îl voi chema în ajutor. Nu.
M-aş adresa mai degrabă lui Sterne, şi i-aş spune: „Coboară din cer, sau urcă spre mine din Cîmpiile Elizee, să-mi inspiri în folosul cîinilor buni, ai bieţilor cîini, un cîntec vrednic de tine, sentimental, poznaş, poznaş fără pereche! Reîntoarce-te crăcănat pe vestitul măgar care te însoţeşte mereu în amintirea pos­terităţii; şi măgarul să nu piardă mai cu seamă din vedere să aibă, delicat aninată între dinţi, nemuritoarea lui pricomigdală!"


Cei 13 si misterul (7)

Din nenorocire, băiatul adormi şi trenul, profitînd de împreju­rare, o luă pe un drum lăturalnic, intrînd în pădure.
In toiul nopţii, băiatul fu trezit de foşnetul crengilor şi de zgomotul roţilor mergînd cu mare viteză.
Neliniştit, se strecură în celelalte vagoane şi ajunse la loco­motivă. I se păru că dinăuntru veneau zvonuri de glasuri şi vru să intre cînd auzi pe cineva mormăind:
    Băiatul doarme buştean. Cred că e timpul să-i aranjăm freza.
    Nu te grăbi, Vampire. Mai avem un ceas.
    Bine, Cap de Mort, fie şi aşa. Cora, du-te şi vezi ce fac ceilalţi.


După mine!