Cei 13 si misterul (3)

Nu era nici 11 cînd Invincibilul Ş apăru din spatele dulapului şi se uită cu prudenţă în cameră.

Băiatul tresări. Şarpele era de nerecunoscut. Avea o pălărie mică neagră, trasă ştrengăreşte pe un ochi, iar la gît, o cravată roşie cu picăţele verzi. Pielea sa nu făcea nicio cută şi era bine lustruită, dar băiatul avu impresia, după ciudatul miros pe care-l răspîndea, că şarpele întrebuinţase din belşug crema de ghete din vestibul.

—   Hm, făcu Invincibilul Ş văzînd că băiatul îl cerceta atent. Sunt gata! Haide! Şi, plin de importanţă, o porni înainte împingînd cu borurile pălăriei uşile care cedau docile.

   Băiatul îl urma îndeaproape. Ieşiră din curte, cotiră pe o străduţă dosnică, intrară într-un gang întunecos, coborîră într-o pivniţă secretă şi ajunseră în sfîrşit în faţa unei uşi vopsite în galben.

—    Aici e! spuse şarpele mulţumit.

Băiatul deschise uşa şi se trezi într-o sală puternic luminată de licurici, cu cîteva mese rotunde. In fund era improvizată o scenă pe care zăceau răsturnate o tobă, cîteva ghitare şi o vioară. Un pian făcea echilibristică stînd în coadă.

—     Unde-ţi sunt prietenii? întrebă băiatul văzînd sala pustie.

—    Trebuie să vină din moment în moment.

În aceeaşi clipă se auziră bufnituri, zvonuri de glasuri şi dădură buzna înăuntru tot soiul de indivizi. Se năpustiră la mese chiuind şi cerură spirt cu zahăr şi buruieni în oţet. De sub o tejghea pe care băiatul nici n-o observase, ieşi un bursuc somnoros, cu faţa buhăită de băutură. Îşi puse la repezeală un şorţ portocaliu şi prinse să des­tupe tot felul de sticluţe şi butoiaşe, bolborosind într-una:

Leliţă bălţată

Oaie sprîncenată ...

—      Hei, lungane, strigă unul dintre indivizi şi băiatul tresări înţelegînd că lui i se adresa. Cine eşti, bă? continuă el şi băiatul abia-şi putu ascunde un zîmbet văzînd că tipul era un melc focos cu o pălărie de cow-boy de sub care ieşeau nişte laţe negre, soioase. Cochilia îi era bătută cu ţinte lucitoare.

—    Am venit să vorbesc cu şefu, cu Bonifaciu.

—      Te pomeneşti că vrei să intri în bandă, roşcovane! lătră un mops cafeniu cu trei pistoale prinse după gît şi un pumnal legat de coadă.

—      Nu chiar aşa. Aş vrea... dar nici nu începu bine că fu în­trerupt de rîsul provocator al unei pisici ca smoala, cu ochii verzi aprinşi şi cu o eşarfă în jurul taliei.

—    De ce rîzi? o întrebă el aproape furios.

Pisica se apropie mişcînd din şolduri şi-i suflă fierbinte la ureche:

—    Fiindcă-mi placi, scumpule.

Toţi cei de faţă izbucniră în hohote, bătînd cu labele în mese şi în podea.

—      Cine te-a adus aici? chiţăi un şoricel cu şapcă verde şi cos­tum cadrilat. Am putea să-ţi facem o anchetă şi să-ţi luăm ampren­tele, urmă el scoţîndu-şi carneţelul din buzunar.

Tocmai atunci Invincibilul Ş se urni de lîngă uşă şi declară că avea întîlnire cu cineva la 11,30 la „Papagalul beat“.

După ce plecă, băiatul se aşeză pe un scaun lîngă o şopîrlă cu un şal aruncat neglijent pe coadă. Aceasta tăcuse tot timpul şi se uitase la el cu o timiditate nefirească.

—    Cine eşti tu? o întrebă curtenitor.

—    Ursula, răspunse şopîrla privindu-şi degetele din faţă, proaspăt date cu ojă neagră. Apoi se dădu jos de pe scaun şi ceru bursucului oranjadă şi ţînţari în aspic.

Pe scenă apărură trei indivizi pletoşi. La ivirea lor, se stîmiră adevărate furtuni de aplauze din partea celor de faţă.

—    Ii cunoşti? întrebă băiatul pe o iepuroaică din dreapta lui care flirta cu o buburuză.

—     Da, sunt „Mustăţile verzi“, răspunse ea zîmbindu-i. Cel din stînga — puricele — e Jonny, ăla din mijloc — melcul — e Jim şi cel care încearcă să ridice pianul e Rocky — greierele.

—    Mulţumesc.

—    N-ai pentru ce. Dacă vrei să ştii, pe mine mă cheamă Beatrice, îi spuse iepuroaica şi fugi rîzînd la fereastră.

—     Începem programul cu „twistul gîndacilor“! urlă puricele Jonny şi se apucă să ciupească coardele ghitarelor pe cînd Rocky, netezindu-şi pletele verzi, se puse pe ţîrîit, iar melcul Jim porni să bată violent cu corniţele în tobă. Spectatorii fluierau şi săreau peste mese dansînd şi urlînd.

Cei mai antrenaţi erau Ursula şi mopsul care băteau cu picioa­rele în podea zbierînd: „Duba, Duba, Duba, da“ şi se dădeau peste cap.

Băiatul se simţi stingherit. Pisica îl privea ţintă şi din cînd în cînd se lingea pe bot. Băiatul se întoarse cu spatele să n-o mai vadă.

Dar pisica sări de la locul ei şi, cu aceeaşi mişcare din şolduri, veni şi se instală în faţa lui. Băiatul păli. Încercă totuşi să zîmbească.

Pisica rînji cu toţi dinţii şi-şi lăsă capul pe spate torcînd afectat.

În acel moment uşa se deschise şi apăru Bonifaciu însoţit de o tînără barză.

Cap2