Cât despre familia Ponor, aici lucrurile se complicau
foarte mult. Titus era un individ înalt, solid, cu faţa brăzdată
de riduri, care pleca în fiecare dimineaţă călare pe bicicletă - cea care o vedeam pe culoar, rezemată de calorifer - şi nu se întorcea
de două ori la aceeaşi oră. Veturia, în schimb, stătea numai în casă, din cauza
unei boli misterioase, al cărui nume nu-l ştiam, dar care trebuie să fi fost
legată cumva de uriaşul număr al ţigărilor pe care le fuma aproape fără încetare
şi despre care-mi povestea mama.
Nu o văzusem decât o singură dată, dar îmi
fusese de ajuns. Probabil că fumatul o făcuse să semene cu o smochină chircită şi
îi transformase şi vocea într-un fel de scrâşnet. Stătea şi fuma, dincolo de
glasvandul care o despărţea de camera lui Babaca, şi mi-o imaginam aşezată la
masa acoperită cu o cuvertură de culoarea frunzelor ruginite de toamnă, pe care
o văzusem într-o zi din culoar prin uşa uitată întredeschisă, mi-o imaginam cum
stă, ore întregi, mişcându-şi numai mâna cu ţigara, şi mă întrebam ce aş face
dacă ar trebui vreodată să mă găsesc faţă în faţă cu ea. Nu mai ţin minte cum o
poreclea tata, însă pe Titus, soţul ei, nu-l scotea din “bandit”. De fiecare
dată când se mişca ceva dincolo de glasvand, când se trântea ceva sau când
vreunul din cei doi strănuta ori tuşea, tata se uita la mine şi şoptea: “Ia
auzi, banditul”. Mulţi ani mai târziu, aveam să aflu că Ponor făcuse parte dintr-un
grup legionar şi că îi trădase pe unii dintre colegii lui, devenind apoi un
colaborator apropiat al comuniştilor. Atunci nu am înţeles sensul poreclei.
L-am înţeles la timpul lui, aşa cum s-a întâmplat cu multe alte mistere pe care
îi ceream lui tata să mi le lămurească, iar el, considerându-mă nepregătit
pentru asemenea lucruri, mă liniştea cu fraza “lasă că o să pricepi când o să
fii mare”. A trebuit să devin om mare ca să înţeleg ce înseamnă răutatea în
stare pură, invidia, setea de răzbunare şi cel care m-a ajutat să o fac a fost
chiar Ponor – banditul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu