Fericirea supărată

La 28 martie 1831 s-a sinucis Virginia Woolf - in opinia mea singura mare prozatoare care a trait pe acest pamant. Am mancat pe paine cartile ei, atatea cate am gasit in anii tineretii mele: Spre far, Orlando si, mai ales, Valurile. O sa urc aici povestea vietii acestei minunate femei, asa cum a fost scrisa de ziarista franceza Catherine Siguret.

Fericirea supărată

Imaginea tristeţii e asociată de obicei cu Virginia Woolf, înţe­penită în ipostaze melancolice, în fotografii aproape mai cunoscute marelui public decît însăşi opera ei, şi cu siguranţă mai bine ştiute decît existenţa ei. Dar Virginia Woolf iubea fericirea, viaţa, monde­nităţile şi frivolitatea. Îndrăgostită de libertate, a luptat pentru a se elibera de constrîngerile care înlănţuiau femeia în era victoriană. În loc să devină o soţie devotată căminului, şi-a pus ochii pe un intelec­tual care va înţelege sacerdoţiul ei, scrisul. Cuplul n-a avut copii, dar Virginia s-a dăruit cu trup şi suflet celor unsprezece romane, un eseu, o piesă de teatru şi cîteva sute de articole. Viaţa comunitară precoce, în cadrul grupului din Bloomsbury, o gaşcă de intelectuali iconoclaşti, o ajuta uneori să scape de demonii ei (halucinaţii, coş­maruri, insomnii, anorexie) şi, la 28 martie 1941, îi scria în scrisoa­rea de adio lui Leonard, soţul ei: „Mi-ai dăruit cea mai mare fericire cu putinţă. Ai fost, din toate punctele de vedere, cel mai grozav băr­bat (...). Nu cred că doi oameni ar fi putut să fie mai fericiţi decît am fost noi.“ Şi atunci din ce cauză, îndată ce s-a uscat cerneala pe hîrtie, a dat fuga să se arunce în rîu şi să moară în culmea gloriei, la doar 59 de ani? Virginia n-a vrut niciodată să recurgă la ajutorul psi­hanalizei, cu toate că Hogarth Press, editura ei, a lansat o colecţie numită „Biblioteca de psihanaliză^”. În Jurnalul ei, scriitoarea mărtu­risea că se teme ca o terapie să nu-i distrugă inspiraţia şi accepta ceea ce i se părea a fi preţul talentului: o formă de nebunie. Scăpase de cea mai groaznică obsesie a ei, să nu devină „îngerul casei“, femeia supusă: „A fost o situaţie de legitimă apărare: lupta era între ea şi mine — sau scriitorul din mine.“ În locul îngerului, a preferat demonii. Ei au înghiţit-o.

Începutul unei vieţi îndurerate:

Hyde Park, numărul 22

Virginia Woolf se naşte la Londra, într-o frumoasă casă întu­necată, guvernată de regulile marii societăţi, în Hyde Park, la numă­rul 22, în cartierul rezidenţial Kensington. Mama sa, Julia, e o femeie cultă, văduvă şi încă tînără, atunci cînd se îndrăgosteşte de viitorul tată al Virginiei, Leslie Stephen, vecinul ei, un scriitor mult mai în vîrstă. Deja mamă a trei copii, Stella, George şi Gerald, mai mari ca Virginia cu vreo zece ani, ea se mărită cu Leslie, tatăl unei alte fete trimise la internat şi, prin chiar acest fapt, puţin dispus să suporte rătăcirile de mai tîrziu ale Virginiei. Din această a doua căsătorie se vor naşte patru copii: Vanessa, în 1879; Thoby, în 1880; Virginia, în 1882; apoi Adrian, în 1884, cu care ea nu se va prea împăca. Leslie Stephen se dovedeşte morocănos din fire, mereu încuiat în birou, lucrînd pînă la epuizare la Dicţionarul biografic naţional, o întreprindere imensă, care nu-i va lăsa timp niciodată să aibă grijă de familie, ori s-o asculte. Dacă ar fi s-o credem pe Virginia, nu-i sigur că el ştia ce-i de făcut în viaţă, în afara unei opere de realizat. Atmosfera blîndă din casă i se datorează pe de-a-ntregul Juliei, care îşi împarte vremea între educaţia copiilor, gospodărie şi organizarea numeroaselor cine, la care se perindă gînditorii şi artiştii conservatori cunoscuţi în epocă, printre care Henry James. Acesta din urmă va rămîne aproape de Virginia şi va urmări cu un ochi sever influenţa intelectualilor boemi din Bloomsbury.

Aventura intelectuală a familiei Stephen se împacă bine cu tradi­ţionalismul care încătuşează trupurile şi minţile copiilor în con­venţii, în special ale fetelor, obişnuite mai degrabă să se prefacă decît să trăiască, lăsate neşcolarizate şi deloc instruite. Singurul ţinut al libertăţii relative e la Saint Ives, în casa de weekend şi de vacanţă, construită pe malul mării, în Cornwall. Virginia arată foarte bine, în Jurnalul ei şi în romanele presărate de imnuri dedicate naturii, rolul liniştitor pe care l-a jucat în viaţa ei satul şi, într-o măsură şi mai importantă, marea (Spre far, 1927; Valurile, 1931), imagine de vioiciune mereu înnoită, adevărată pavăză împotriva neliniştii. Ea descoperă un orizont binefăcător, participînd la un fel de existenţă cotidiană domestică, o cronică a fraţilor şi surorilor, supravegheaţi de părinţii care îşi descreţesc uneori frunţile cu lectura vreunei foi umoristice. Virginia îşi va îndrepta ulterior o privire neliniştită şi cercetătoare asupra publicului şi a criticii, pînă la punctul de a cădea în depresie, la orice nouă apariţie a vreunui roman. Se construieşte aşa cum poate, fără o privire părintească într-adevăr iubitoare, căci mama ei, persoana cea mai afectuoasă, se stinge din viaţă pe cînd ea are 13 ani. Moartea Juliei, din cauza unei gripe, în 1895, sub ochii unui soţ depăşit de situaţie şi infantil, o aruncă pe tînăra fată într-o dis­perare cu atît mai îngrozitoare, cu cît Leslie Stephen se încuie, mai mult ca niciodată, între cei trei sute şaptezeci şi opt de termeni ai dicţionarului său. Nu va fi niciodată răsplătit cu o recunoştinţă la înălţimea muncii sale şi s-a putut afirma că Virginia va încerca să corecteze această nedreptate prin propriile ei încercări. Va rămîne adînc marcată de acest cuplu patologic.

Virginia îl va acuza toată viaţa pe tatăl ei că şi-a omorît soţia, prin tirania amestecată cu indiferenţă, după cum va fi supărată pe mama sa că a fost aşa docilă. Atacurile împotriva societăţii victo­riene (mai ales în Anii, 1937) sună ca un reproş la adresa Juliei, fiindcă a părăsit-o, şi a lui Leslie, fiindcă i-a întristat pe toţi. Multă vreme Virginia pare să ascundă amintirea mamei, dar păstrează încă vie în minte marmura rece a morţii, căci tatăl a obligat-o să sărute cadavrul. In perioada de doliu, cade victimă primelor crize de halu­cinaţie auditivă: în timpul nopţii, îşi aude mama vorbindu-i. In timp ce Virginia afirmă că n-a păstrat decît amintiri vagi despre defunctă, Vanessa, sora mult îndrăgită, va rămîne uluită în faţa portretului precis pe care i-1 va compune în Schiţă a trecutului (1939): „Ai rea­dus-o la viaţă!“ încă mai tulburător, printre femeile de care Virginia se va îndrăgosti nebuneşte după aceea, adeseori mai în vîrstă decît ea, Vita Sackville-West va avea un chip extraordinar de asemănător cu acela al mamei sale.

După dispariţia mamei, Stella, sora mai mare, care încearcă să aline criza afectivă prin care trec surorile mai mici, se confruntă la rîndul ei cu autoritarismul patern. Doi ani mai tîrziu, se mărită, dar se întoarce în grabă din călătoria de nuntă în Italia, unde s-a îmbol­năvit: moare din cauza unei peritonite. Virginia, la 15 ani, rămîne atît de şocată, încît Vanessa, noua stăpînă a casei, se teme pentru sănătatea ei mintală. Virginia va simţi pentru această soră a ei, care i-a ţinut loc de mamă şi i-a fost tutore mintal, o iubire care a putut fi considerată incestuoasă. Ii va încredinţa mai tîrziu ilustrarea cărţilor din cadrul editurii Hogarth Press. Insă Violet Dickinson, literată şi bună prietenă de familie, cu trup monumental şi reconfor­tant, e cea care înţelege că echilibrul Virginiei se poate realiza prin intermediul cititului şi al scrisului. Adolescenta, lipsită de învăţătură în numele principiilor educative, precum şi din motive financiare, profită de lecţiile lui Thoby, fratele adorat, student la Cambridge, unul dintre spiritele cele mai strălucite şi mai liberale. E plin de afecţiune pentru surioara lui curioasă, pe cît de ciudată, pe atît de nesătulă: citeşte tot ce-i cade în mînă, grecii, marii tragici francezi, dar şi Flaubert sau noile talente. Îşi dezvoltă repede un fin spirit critic, mulţumită atît de bine aprovizionatei biblioteci paterne. Dar niciun adăpost nu va fi destul de puternic pentru a o scuti de coş­marul pe care i-l impun, ei şi Vanessei, Gerald şi George, vinovaţi de abuzuri sexuale — iar în cazul lui George poate chiar de viol — asupra propriilor surori vitrege.

În Hyde Park Gate_y numărul 22, un text autobiografic publicat douăzeci de ani mai tîrziu, Virginia aşterne un văl de pudoare peste natura exactă a relaţiilor la care a constrîns-o acest „bădăran des- creierat”. în asemenea situaţii, mai mult decît în toate celelalte, tăcerea este recomandată în familie — „Never explain, never complain” e deviza după care se conduce virtuoasa societate engleză a epocii. Numeroşi biografi au invocat acest incest pentru a da o explicaţie crizelor de spaimă trăite de Virginia, viziunilor ei cu „monştri păroşi" şi alte creaturi diabolice, precum şi lipsei ei de apetenţă pen­tru heterosexualitate. Expusă precoce tuturor nenorocirilor, victimă adolescentă a celor mai mari înjosiri, Virginia a rămas acea fetiţă îngrozită, incapabilă să rişte sentimental în aventura ei socială de scriitoare. Pe cînd Virginia împlineşte 23 de ani, Leslie dispare la rîndul său, luînd în mormînt atmosfera intelectuală şi mondenă din Hyde Park, numărul 22. Vizitele pe care le primea o stimulau pe Virginia, dar ascendentul lui Leslie Stephen era atît de mare, încît moartea lui e o eliberare pentru ea, aşa că Virginia va scrie peste cîţiva ani: „Ce groaznic, dacă ar mai fi trăit, eu n-aş fi scris în veci.“

Gaşca din Bloomsbury

Virginia şi Vanessa, eliberate de tatăl lor, ca şi de fraţii vitregi abuzivi, între timp căsătoriţi, se instalează în Bloomsbury, cartierul londonez în care trăiesc numeroşi studenţi străluciţi, prieteni de-ai lui Thoby, nonconformişti care se distrează încălcînd regulile socie­tăţii şi răsturnîndu-le pe cele ale artei. Casa devine locul lor de întîlnire şi locul de naştere a ceea ce va rămîne în istorie sub numele de „grupul din Bloomsbury”. Printre ei se află psihanalistul James Strachey, fratele său Lytton, scriitor şi critic, economistul John Maynard Keynes, romancierul Morgan Forster, pictorul Roger Fry... şi, fireşte, cei trei fraţi Stephen — Thoby, Vanessa şi Virginia. Este abolită ceremonia ceaiului, sunt angajate două slujnice, pentru a se organiza mai uşor dineurile, se stă la poveşti pînă-n zori, se vorbeşte despre filozofie, politică, literatură — dar şi despre sexualitate. Cei mai mulţi prieteni ai frumuşelului Thoby sunt homosexuali. Virginia, gazdă nostimă şi amuzantă, apreciază prezenţa lor inconfundabilă şi profită de avansurile care i se fac, fără mize erotice. Dar în toamna anului 1906, soarta îi loveşte din nou, mai groaznic decît înainte: în vîrstă de 26 de ani, Thoby, fratele model, idolatrizat, moare dintr-o febră tifoidă contractată în Grecia. Un an mai tîrziu, Virginia trebuie să înfrunte ceea ce trăieşte ca pe ultima trădare: mariajul surorii ei cu scriitorul Clive Bell, unul dintre fidelii casei.

Cele două surori vor menţine, de-a lungul anilor, o relaţie ambiguă. In ciuda apropierii lor afective şi intelectuale, Virginia a dezvoltat faţă de sora mai mare un sentiment de inferioritate, impregnat de gelozie şi plin de complexe: toţi bărbaţii au curtat-o pe cealaltă, nu pe ea (inclusiv viitorul ei soţ), ori s-au străduit s-o seducă pe Virginia, înainte de-a pune ochii pe Vanessa (Clive Bell a fost cel dintîi). Oribilul George, în adolescenţa lor, a observat această rivalitate şi n-a ezitat s-o exploateze, îndemnînd-o pe Virginia la mai multă docilitate decît „ingrata" de Vanessa. Iar viaţa îi răsuceşte cuţitul în rană: Vanessa se mărită, pe cînd Virginia n-are chef de aşa ceva; Vanessa se realizează în pictură, Virginia îşi scrie în fiecare zi Jurnalul, dar se va chinui nouă ani cu primul ei roman (Călătorie în larg, publicat, în sfîrşit, în 1915); Vanessa devine repede mamă, Virginia niciodată; Vanessa va avea amanţi, sub ochii îngăduitori ai soţului, el însuşi mai mult sau mai puţin homosexual, pe cînd Virginia îşi va înfrîna iubirile safice, sub privirea severă a bărbatului. Viaţa prin procură o va împinge pe Virginia chiar să scrie un eseu biografic, ca omagiu pentru unul dintre amanţii surorii ei, Roger Fry, pictor din Bloomsbury, mort în 1940. Nicio duşmănie între cele două surori, ci mai degrabă o invidie mută a Virginiei pentru lipsa de griji a Vanessei şi pe capacitatea ei de-a fi fericită. Sora mai mare se bucură de viaţă, pe cînd cea mică luptă cu moartea, cu teama de moarte, cu ameninţarea sau chemarea ei. Dintre cele două scrisori pe care le-a lăsat Virginia înainte de-a se sinucide, una era pentru soţ, cealaltă pentru soră.

După măritişul Vanessei, Virginia se mută într-o casă care antici­pează spiritul comunitar al anilor hippie. Fiecare etaj e ocupat de un colocatar: fratele mai mic Adrian, Duncan Grant, pictor şi viitor amant al Vanessei, iar la mansardă un oarecare Leonard Woolf, fost prieten de-al lui Thoby, recent întors din Ceylon, unde avea o slujbă de funcţionar. Prînzul, ceaiul şi serile sunt petrecute împreună, Virginia îşi cîştigă de cîţiva ani existenţa, pe de-o parte, din lecţiile serale predate muncitoarelor, începutul propensiunilor sale femi­niste, pe de altă parte, din articolele de critică literară publicate în Manchester Guardian, unde buna ei prietenă şi a doua mamă, Violet Dickinson, i-a deschis porţile. Se consacră mai apoi la Times Literary Supplement, revista literară de autoritate a vremii. Intrucît pare să-şi găsească un fel de echilibru mintal, căci nu mai e bîntuită de diverse voci sau apariţii, consideră că a venit vremea să se mărite. Refuză, mai întîi, propunerea lui Lytton Strachey, homosexual, dandy şi cu aspect respingător, dar o minte strălucită; va deveni cel mai bun prieten al ei. Faţă de Leonard Woolf, locatarul de la mansardă, nu-şi ascunde preferinţele, mai ales fiindcă e heterosexual, dar, în mod ciudat, n-o atrage fizic prea tare. După ce se hotărăşte că „merge şi-aşa“, aproape că-i vîră, ca să ne exprimăm astfel, gîsca-n traistă. Scriitor el însuşi şi conştient de geniul Virginiei, Leonard ştie să-i respecte crizele de melancolie, la fel ca şi crizele de scris. In 1912, Virginia se mărită cu el, înainte de-a se prăbuşi într-una din cele mai urîte perioade depresive din viaţa ei.

În anul următor, comite prima tentativă de sinucidere, rămîne la pat săptămîni în şir şi e din nou victima îngrozitoarelor halucinaţii vizuale şi auditive. Se hrăneşte anevoios, cît mai puţin posibil, iar anorexia va constitui un simptom recurent: cititul o umple de bucurie, scrisul îi taie pofta de mîncare, iar cînd nu face nici una, nici cealaltă, se simte de parcă organismul ei, în stare de veghe, refuză totul. Situaţia pretinde internarea în spital, dar Leonard refuză. Pentru a o menaja pe tînăra femeie, el hotărăşte să se mute din Londra în periferia înverzită. Chiar dacă toţi prietenii din Bloomsbury îi vizitează cu plăcere, Virginia regretă fastul londonez care o ameţea şi o ajuta să-şi uite melancolia endemică. Stingîndu-şi înflăcărarea cu medicamentele prost adaptate şi supradozate ale acelei epoci, îşi încheie totuşi primul roman, publicat de fratele vitreg Gerald, ceea ce o împinge să creadă că textul nu-i prea grozav, la urma urmei! Leonard caută soluţii, uneori surprinzătoare, pentru boala care o macină pe soţia lui. Convins că scrisul o obo­seşte şi îi agravează starea, îi restricţionează accesul la foaia albă: o oră pe zi, nicio clipă mai mult! Ea afirmă, dimpotrivă, că prin crea­ţie revine la viaţă şi se vindecă. Leonard, în ce-l priveşte, a renunţat la scris pentru a deveni, zi şi noapte, infirmierul soţiei sale. Nu e scutit nici el de tulburări psihologice, uneori se simte descurajat pînă la limita depresiei şi e cuprins de frisoane. Biografii l-au acuzat multă vreme că s-a îngrijit în primul rînd pe sine însuşi, prin inter­mediul îngrijirilor acordate soţiei. Cel mai important rol al său e acela de lector şi, din 1917, de editor, prin lansarea editurii Hogarth Press. Instalată în mijlocul salonului, imprimeria devine repede ren­tabilă, mulţumită succeselor repurtate de Virginia. Beneficiu cola­teral: ajută la organizarea de întîlniri. In 1919, publicarea nuvelei Kew Gardens deschide calea succesului şi, odată cu Doamna Dalloway, în 1926, excelenta reputaţie a editurii Hogarth îi atrage pe cei mai buni autori. Soţii Woolf l-au lansat astfel pe T.S. Eliot, considerat cel mai mare poet de limbă engleză al secolului XX, i-au publicat pe Gorki, Rilke, Freud şi... l-au refuzat pe Joyce, singura lor eroare de apreciere. Pentru a da de lucru editurii, se vor întîlni cu diverse scri­itoare, care îi vor da palpitaţii mai curînd doamnei Woolf, decît soţului ei.

Katherine Mansfield, descoperită în 1917, repede adoptată de grupul din Bloomsbury, este un oaspete permanent la Hogarth House. Corespondenţa ei bogată cu Virginia reprezintă ecoul întîlnirilor dintre ele, uneori violente, editoarea neapreciind totdeauna pe deplin talentul autoarei. Feministă convinsă, Katherine Mansfield nu ascunde cîtuşi de puţin că e lesbiană, iar Virginia se simte atrasă de această ambiguitate. Scrie în Jurnalul ei că nu mai ştie cine e, în lipsa unei asemenea oglinzi prietene/duşmane cu care se joacă de-a şoarecele şi pisica, pînă cînd Katherine moare de tuberculoză în 1923, la vîrsta de 35 de ani. Fără îndoială că acest deces prematur o împinge pe Virginia la fapte, cu o autoare la fel de extravertită şi lesbiană asumată, Vita Sackville-West. Descoperă astfel plăcerea fizică. Relaţiile ei trupeşti cu Leonard sunt aproape inexistente, dar el face tot ce-i stă în puteri pentru a stinge cealaltă idilă şi fără îndoială că Vita, atît de pătimaşă, se satură de pleoştirea formalistă şi vinovată, care n-o interesează. Viaţa Vitei Sackville-West a inspi­rat romanul Orlando, publicat în 1928, al cărui personaj principal îşi schimbă sexul odată cu înaintarea în lectură. În 1930, urmează o iubire platonică pentru Ethel Smith, de 72 de ani, o compozitoare extravagantă şi feministă, care o îndeamnă pe Virginia să militeze la London Society for Women’s Service. Virginia va păstra eticheta de scriitoare feministă, pentru că a fost una dintre primele care au pus în discuţie pretinsa superioritate masculină. Dar nu va merge nicio­dată pînă la capăt pe drumul care probabil că i-ar fi adus fericirea personală, viaţa alături de-o altă femeie.

Curtată de cea mai bună presă literară, independentă financiar şi editorial, datorită editurii Hogarth Press, la întoarcerea la Londra, în 1922, după şapte ani de exil rural, nelinişte şi plictiseală, Virginia îşi trăieşte deceniul de cea mai mare seninătate, marcat de iubirea cu Vita Sackville-West, apoi cu altele, de succesele literare, de întîlnirile stimulatoare pe plan intelectual şi de cîteva escapade mondene. Atunci cînd se scufunda prea adînc în sine însăşi, confruntată cu sin­gurătatea scrisului pe o perioadă îndelungată, se prăbuşea. Leonard nu se înşela, dar şi Virginia avea dreptate: îşi găsea în artă o ancoră de raţionalism, necesară, dar insuficientă. La Londra, rămîne tot ciclotimică, dar în felul în care viaţa i-o permite, între accente exta­tice şi depresii, trăind prea lipită de realitate, una dintre înclinaţiile care o face, la urma urmelor, să fie scriitoare. Perioada de calm psihologic ia sfîrşit cu o nouă serie de decese, care-i vor încheia viaţa la fel de trist precum a început: dragul prieten Lytton Strachey, în 1932, foarte apropiatul Roger Fry mai apoi, nepotul ei, în 1937, în Spania. În timp ce războiul se prefigurează, Virginia, căzută pradă unei depresii care nu se mai termină, se aruncă într-o povestire aproape psihanalitică despre familia ei, Schiţă a trecutului (1939). Cum să nu ne închipuim că tensiunile prea îndelung reprimate i-au învins sănătatea mintală precară? Că tentativa ei de eliberare, prin intermediul acestei autobiografii interpretative, a avut loc în sfîrşit, dar prea tîrziu?

În 1941, pe cînd locuinţele londoneze păstrătoare de amintiri fericite au devenit praf şi pulbere, în urma bombardamentelor, se refugiază la Monk’s House, casa de la ţară din Sussex. „Împotriva războiului, scrisul e neputincios", constată ea. De parcă ar fi fost tră­dată de „cel mai bun analgezic", Virginia hotărăşte că viaţa nu-i mai oferă niciun refugiu. I-ar fi plăcut, desigur, să rămînem din poves­tea vieţii ei, cu învăţătura că nimeni nu putea s-o salveze, în afară de ea însăşi, prin intermediul cărţilor îndrăgite. Din perspectiva isto­riei literare, a învins.

Din volumul "Femei celebre pe divan"