Intamplari neobisnuite (10)

Cap X. În care încep să se ivească diferite manifestări de nelinişte.

Trecuse o lună încheiată din ziua când avusese loc adunarea generală în saloanele „Clubului artileriştilor”. În acest răstimp, lumea îşi schimbase destul de mult părerile. Nu se mai pomenea de avantajele schimbării axei pământeşti! Dimpotrivă, acum ieşeau foarte limpede la iveală dezavantajele. Era imposibil să nu se întâmple o catastrofă pe Pământ, întrucât după toate probabilităţile schimbarea axei avea să se producă printr-o zguduire violentă. Nimeni nu putea să spună însă cum se va manifesta această catastrofă. Şi apoi, oare îndulcirea generală a climei era ceva chiar atât de dorit? La urma urmei, numai eschimoşii, laponii şi ciuccii ar fi putut câştiga ceva, pentru simplul motiv că nu aveau nimic de pierdut.

         Acuma să-i fi auzit pe delegaţii europeni tunând şi fulgerând împotriva operei preşedintelui Barbicane. Începuseră prin a trimite rapoarte guvernelor respective, apoi aproape tociseră cablul submarin cu atâtea telegrame, fiindcă tot mereu cereau şi primeau instrucţiuni... Şi se ştie cum sună astfel de instrucţiuni! Mereu pe acelaşi calapod al artei diplomatice şi cuprinzând rezerve de-a dreptul hazlii „Daţi dovadă de multă energie, dar nu compromiteţi guvernul! Acţionaţi cu hotărâre, dar să nu loviţi în ordinea existentă.

Între timp, maiorul Donellan şi colegii lui protestau într-una în numele ţărilor lor ameninţate şi, mai ales, în numele Lumii Vechi.

—  E limpede ca ziua, — spunea colonelul Boris Karkov, — că inginerii americani şi-au luat toate măsurile ca teritoriile Statelor Unite să aibă cât mai puţin de suferit de pe urma şocului!

—  Dar le stă oare în putinţă aşa ceva? întreba Jan Harald. Când scuturi măslinul încărcat cu fructe coapte, oare nu se cutremură toate crengile?

—    Şi când primeşti un pumn în piept, oare nu ţi se zguduie tot trupul? spunea şi Jacques Jansen.

—    Care va să zică, iată de ce a fost pusă acea faimoasă clauză în document! ţipa Dean Toodrink. Iată de ce se referea el la anumite modificări geografice sau meteorologice pe suprafaţa pământului!

—  Da! confirma Eric Baldenak. Dar ceea ce trebuie să ne îngrijoreze în primul rând este întrebarea dacă schimbarea axei nu are să scoată oceanele şi mările din albiile lor naturale...

—   Iar dacă nivelul oceanelor va scădea în unele puncte, intervenea Jacques Jansen, oare nu se vor pomeni unii locuitori ai Pământului la asemenea înălţimi, încât le va fi imposibil să mai intre în comunicaţie cu semenii lor?...

—   Ca să nu mai vorbim de ipoteza că s-ar putea trezi într-o pătură a atmosferei cu o densitate atât de slabă, încât n-au să mai poată respira! adăuga şi Jan Harald.

—   Închipuiţi-vă Londra la înălţimea vârfului Mont- Blanc! ţipa maiorul Donellan.

Şi, cu picioarele larg desfăcute, cu capul lăsat pe spate, gentlemanul acesta privea în sus, de parcă printre nori ar fi fost ascunsă capitala Angliei.

La urma urmei, toată chestiunea era o adevărată primejdie publică, cu atât mai tulburătoare cu cât toată lumea bănuia care ar fi consecinţele modificării axei pământeşti.

Era vorba nici mai mult nici mai puţin decât de o schimbare de 23°28’, care trebuia să atragă după sine o formidabilă deplasare a oceanelor, din pricina turtirii Pământului la polii vechi.

Toată lumea era neliniştită. Începură să curgă proteste din toate părţile, iar guvernul Statelor Unite fu somat să răspundă. Era mai bine mici să nu se încerce o asemenea experienţă, decât să se expună întreaga lume unei catastrofe sigure. Creatorul făcuse bine lumea. Nu era deloc nevoie să i se modifice opera.

Să nu-ţi vină să crezi, totuşi se mai găseau oameni, destul de uşuratici, care să glumească pe seama unor chestiuni atât de grave .

—  Ia te uită la yankeii ăştia! spuneau ei. Vor să înfigă Pământul într-o altă frigare! Dacă măcar din pricină că Pământul s-a tot învârtit în jurul ei de milioane de veacuri, axa asta veche s-ar fi tocit din pricina frecării de bucşă, poate că ar fi fost mai nimerit să fie schimbată aşa cum se schimbă osia unei macarale sau a unei roţi. Dar, oare, axa veche nu-i tot atât de bună ca în primele zile ale facerii lumii?

Ce să răspunzi la asemenea vorbe?

În mijlocul acestui tămbălău, Alcide Pierdeux nu putea să ghicească modalitatea producerii şi direcţiei izbiturii puse la cale de J. T. Maston, ca şi punctul precis al globului pământesc unde urma să se execute ea. Odată ce ar fi aflat acest secret, ar fi dedus imediat care părţi ale Pământului sunt ameninţate.

S-a arătat ceva mai înainte că groaza oamenilor din lumea veche nu putea fi împărtăşită şi de cei din Lumea Nouă — cel puţin în această parte cunoscută sub numele de America de Nord şi care aparţine în cea mai mare parte Statelor Unite. Într-adevăr, cine ar fi putut să creadă că preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl şi J.T. Maston, în calitatea lor de americani, nu se vor fi gândit să ferească Statele Unite de pericolul scufundărilor sau ridicărilor de terenuri pe care trebuia să le provoace schimbarea axei pământeşti, în diferite puncte ale Europei, Asiei, Africii şi Oceaniei? Eşti sau nu eşti yankeu? Şi cei trei erau yankei până în măduva oaselor — yankei dintr-o bucată, cum s-a spus despre Barbicane, când şi-a expus proiectul de a pleca în Lună. Cu siguranţă că întreaga parte din Noul Continent cuprinsă între regiunile polare şi Golful Mexic nu avea să se teamă de lovitura proiectată. Ba poate chiar că America avea să se trezească într-o zi cu o           nouă mărire a teritoriului. Într-adevăr, cine ştie dacă pe meleagurile părăsite de cele două oceane care o scaldă astăzi nu va găsi gata de anexat un număr de provincii tot atât de mare ca numărul stelelor de pe steagul ei?

—  Hm! Cine ştie? mormăiau fricoşii — oamenii aceia care nu văd de obicei decât latura primejdioasă a lucrurilor. Dar dacă J. T. Maston a greşit socotelile? Dacă preşedintele Barbicane va săvârşi vreo greşeală când va trece la punerea în practică a planului? Aşa ceva se poate întâmpla chiar şi celui mai bun tunar. Doar nu toate ghiulele nimeresc la ţintă!

Este lesne de înţeles că aceste nelinişti erau întreţinute cu grijă de delegaţii puterilor europene. Dean Toodrink a publicat numeroase şi încă foarte violente articole în acest scop în „Standard”, Jan Harald în ziarul suedez „Aftenbladet” şi colonelul Boris Karkov în ziarul rus foarte răspândit „Novoe Vremia”. Chiar şi în America părerile începură să fie împărţite. Dacă republicanii, care sunt liberali, au rămas partizani ai preşedintelui Barbicane, democraţii, care sunt conservatori, s-au declarat împotriva lui. O parte din ziarele americane, şi mai ales „Ziarul Bostonului” şi „Tribune” din New-York, începură să ţină isonul presei europene. În Statele Unite, în urma organizării agenţiilor de presă „Associated Press” şi „United Press”, ziarul a devenit un formidabil agent de informaţii; preţul ştirilor locale sau din străinătate depăşeşte cu mult în fiecare an cifra de 20 milioane de dolari.

În zadar au încercat alte ziare — şi nu dintre cele mai puţin răspândite — să răspundă favorabil pentru „North Polar Practical Association”. În zadar a plătit mistress Evangelina Scorbitt cu zece dolari rândul de articol de fond, de reportaj sau articol satiric, în care erau ironizate asemenea primejdii, taxate drept pure fantezii! În zadar a încercat aceasta să arate că nimic nu poate fi mai neadevărat decât ipoteza că J. T. Maston ar fi putut să săvârşească vreo greşeală de calcul! În cele din urmă, năpădită de groază, America începu încet-încet să fie cu totul de acord cu Europa.

Dealtfel, nici preşedintele Barbicane, nici secretarul „Clubului artileriştilor” şi nici măcar membrii consiliului de administraţie nu-şi dădeau osteneala să răspundă. Îi lăsau pe toţi să-şi bată gura de pomană, iar ei îşi vedeau de treburi. Ba chiar păreau că nu se preocupă deloc de pregătirile necesare pentru o asemenea operaţie. Atunci, se preocupau ei oare de schimbarea părerii lumii întregi, de dezaprobarea unanimă a planului care mai înainte fusese primit cu atâta entuziasm? Nu prea părea.

Curând, în ciuda devotamentului doamnei Scorbitt şi a banilor jertfiţi pentru apărarea prietenilor ei, preşedintele Barbicane, căpitanul Nichel şi J. T. Maston ajunseră să fie socotiţi drept persoane periculoase pentru securitatea lumii întregi. Guvernul Statelor Unite se pomeni somat oficial de puterile europene să intervină în treburile acestei societăţi şi să cheme la un interogatoriu pe viitorii exploatatori ai zăcămintelor de cărbuni de la Polul Nord. Ei trebuiau să declare public mijloacele lor de acţiune să dea în vileag procedeul înlocuirii axei vechi cu una nouă, fapt care ar fi permis să se deducă ce consecinţe ar avea din punct de vedere al securităţii generale — şi, în sfârşit, să arate care puncte ale globului pământesc vor fi direct ameninţate: cu alte cuvinte, să spună tot ce nu ştia lumea, dar ar fi vrut să ştie, ca măsură de prudenţă. Guvernul Statelor Unite nu se lăsă deloc rugat. Emoţia care cuprinsese toate statele din confederaţie nu-i permitea să şovăie. La data de 19 februarie a fost înfiinţată prin decret o comisie de anchetă, compusă din mecanici, ingineri, matematicieni, hidrografi, şi geografi în număr total de cincizeci, sub preşedinţia celebrului John H. Prestice. I se acordară comisiei puteri depline, pentru a lămuri rostul acţiunii ce urma să fie întreprinsă şi, la nevoie, spre a interzice realizarea ei.

Primul citat în faţa acestei comisii fu preşedintele Barbicane. Preşedintele Barbicane nu se prezentă.

Agenţii se duseră să-l caute la locuinţa lui din strada Cleveland no. 95, Baltimore.

Preşedintele Barbicane nu mai era acasă.

Unde se afla?

Nu ştia nimeni.

Când plecase?

Părăsise oraşul Baltimore şi statul Maryland, încă de acum vreo cinci săptămâni, însoţit de căpitanul Nicholl.

Unde plecaseră aceşti doi oameni? Nimeni nu putea s-o spună.

Nu încăpea nicio îndoială că cei doi membri ai „Clubului artileriştilor” plecaseră către acea tainică regiune unde trebuiau să conducă pregătirile.

Dar care putea în regiunea aceasta?

E de la sine înţeles că era foarte necesar să se cunoască acest lucru, pentru a se putea înăbuşi în faşă şi la timp planul periculoşilor ingineri.

Dezamăgirea pricinuită de vestea plecării preşedintelui Barbicane şi a căpitanului Nicholl nici nu se poate descrie. Valul de mânie împotriva con ducătorilor societăţii „Polul Nord” creştea pe zi ce trecea ca un flux.

Dar era un om care trebuia să ştie unde au plecat preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl. El ar fi putut răspunde cu precizia uriaşului semn de întrebare, care cuprindea toată suprafaţa globului pământesc. Omul acesta era J. T. Maston.

Maston fu convocat în faţa comisiei de anchetă printr-o citaţie semnată de John H. Prestice.

J. T. Maston nu se prezentă.

Nu cumva plecase şi el din Baltimore? Sa se fi dus şi el la prietenii săi, pentru a-i ajuta în această acţiune, ale cărei rezultate erau aşteptate de toată lumea cu o destul de îndrituită groază?

Nu! J. T. Maston locuia mai departe în Ballistic-Cottage, pe strada Franklin, la numărul 109, încercând tot timpul, adâncindu-se în noi calcule şi întrerupându-şi activitatea numai în câte o seară, pe care şi-o petrecea în saloanele doamnei Evangelina Scorbitt din măreţul palat din New-Park.

În consecinţă, preşedintele comisiei de anchetă trimise un agent cu ordinul de a-l aduce imediat.

Agentul sosi la vilă, bătu la uşă, pătrunse în vestibul, fu destul de prost primit de negrul Fire-Fire şi apoi şi mai prost de stăpânul casei.

Totuşi, Maston socoti de cuviinţă să dea urmare citaţiei. Când se găsi în faţa comisarilor anchetatorii el nu căută deloc să ascundă că nu-i plăcea să fie întrerupt de la ocupaţiile sale obişnuite.

I se puse o primă întrebare:

—  Secretarul „Clubului artileriştilor” ştie el oare unde se găsesc în prezent preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl?

—   Ştiu, răspunse J. T. Maston cu glas ferm, dar nu mă socotesc autorizat s-o spun.

A doua întrebare:

—   Se ocupă colegii lui de pregătirile necesare operaţiei de schimbare a axei pământeşti?

—   Aceasta face parte din secretul pe care trebuie să-l păstrez, aşa că refuz să răspund, spuse Maston.

—  Vrea el, atunci, să comunice comisiei de anchetă lucrările pe care le-a făcut, astfel încât comisia să-şi dea seama dacă poate lăsa societăţii „Polul Nord” libertatea de a-şi realiza planul până la capăt?

—  Nu!... Fireşte că nu!... N-am să comunic... Mai bine le distrug!... Este dreptul meu de cetăţean liber al Americii libere, de a nu comunica nimănui rezultatul lucrărilor mele!

—  Nu contest, domnule Maston, că ai dreptul de a nu răspunde, spuse preşedintele John H. Prestice, cu glasul grav de parcă ar fi vorbit în numele întregii omeniri; dar poate că ai datoria să vorbeşti, ţinând seama de emoţia generală: în felul acesta ai pune capăt groazei de care e cuprinsă toată omenirea.

J. T. Maston nu credea că are această datorie. Nu avea decât datoria să tacă. Şi o să tacă!

În ciuda insistenţelor şi a rugăminţilor, ca şi în ciuda ameninţărilor, cei din comisia de anchetă nu reuşiră să scoată nimic de la omul cu cârligul de fier. Zău că nimeni n-ar fi crezut să se fi cuibărit atâta încăpăţânare sub o ţeastă de gutapercă!

J. T. Maston plecă, deci, tot atât de liniştit precum venise. Este inutil să mai pomenim de felicitările pe care i le-a exprimat mistress Evangelina Scorbitt pentru purtarea sa vitejească.

Când se află rezultatul interogatoriului luat lui J. T. Maston de către comisia de anchetă, indignarea tuturor luă forme cu adevărat îngrijorătoare pentru securitatea acestui tunar în retragere. Presiunile asupra guvernului american se accentuară atât de mult, iar intervenţia delegaţilor europeni şi a opiniei publice deveni atât de violentă, încât ministrul de interne, John S. Wright, fu nevoit să ceară colegilor săi autorizaţia de a face uz de forţa publică.

În seara de 13 martie, J. T. Maston era în biroul lui din Ballistic-Cottage, cufundat în cifre, când clopoţelul telefonului începu să sune cu înfrigurare.

—  Alo!... Alo!... murmură membrana magnetică, pusă în mişcare de un glas tremurător care arăta o mare nelinişte.

—   Cine vorbeşte? întrebă J. T. Maston.

—    Mistress Scorbitt.

—    Şi ce vrea mistress Scorbitt?

—    Să-ţi atrag atenţia asupra unui lucru!... Am fost informaţi că în seara asta chiar...

Încă nu pătrunsese întreaga frază în urechile lui J. T. Maston, când uşa casei fu spartă cu lovituri de umeri. O larmă grozavă pe scara care ducea spre birou. Un glas protesta. Alte-glasuri îl acopereau. Apoi cineva căzu. Era negrul Fire-Fire, care se rostogolea din treaptă în treaptă, după ce încercase zadarnic să apere căminul stăpânului său împotriva cotropitorilor.

După o clipă, uşa biroului sărea în ţăndări, şi în prag apăru un comisar de poliţie, urmat de o echipă de agenţi.

Comisarul primise ordin să facă o percheziţie în Cottage, să ridice toate hârtiile cu însemnări şi să-l aresteze pe J. T. Maston.

Pasionatul secretar al „Clubului artileriştilor” puse mâna pe un revolver, ameninţând grupul că va trage toate cele şase gloanţe.

Cât ai bate din palme, Maston fu doborât datorită numărului adversarilor, iar hârtiile acoperite de formule şi de cifre fură strânse de pe masă.

Deodată, Maston se smuci brusc, scăpând din mâinile poliţiştilor, şi înşfăcă un carnet care, probabil, cuprindea toate formulele calculelor sale.

Agenţii se aruncară să i-l smulgă, odată cu viaţa dacă era necesar...

Dar Maston îl deschise repede, rupse cu dinţii ultima filă şi apoi, şi mai repede, o înghiţi ca pe o bulină.

—     Poftiţi acum de-o mai luaţi! strigă el cu glasul lui Leonida la Termopile.

După o oră, J. T, Maston era întemniţat în închisoarea din Baltimore.

Mare noroc a avut că lucrurile s-au întâmplat aşa, fiindcă populaţia era dispusă să treacă la acţiuni foarte regretabile pentru el — şi poliţia nu le-ar fi putut împiedica.

Cap9