La Poştă cu Cehov

La Poştă   

    Acum câteva zile am înmormântat-o pe tânăra nevastă a lui Sladcoperţev, bătrânul nostru diri­ginte al oficiului poştal. După ce am îngropat frumuseţea ceea de femeie, ne-am dus la oficiul poştal, ca s-o „pomenim”.

Când s-au servit blinele, moşneagul văduv a început să se jeluiască:

— Blinelele sunt rumene cum era şi răposata, şi la fel de frumoase! Zău că sunt la fel!

— Da, s-au învoit cei ce o pomeneau, era într-adevăr o frumuseţe… O femeie clasa întâi!

    — Aşa-i… Toţi se minunau, privind-o… Dar, dom­nilor, eu nu o iubeam pentru frumuseţea şi pentru firea ei blândă. Aceste calităţi sunt proprii femeii şi se în­tâlnesc destul de des pe lumea asta. Eu o iubeam pen­tru o altă calitate a sufletului ei, şi anume, o iubeam, Dumnezeu s-o ierte, pentru că, cu toată vioiciunea şi firea ei veselă, era credincioasă bărbatului ei. Da, îmi era credincioasă, deşi n-avea decât douăzeci de ani şi eu voi împlini curând şaizeci! Îmi era credincioasă, mie, moşneagului!

Diaconul, care stătea cu noi la masă, s-a prefăcut că se îneacă şi a început să tuşească în semn de îndoială.

— Vasăzică nu mă crezi? l-a apostrofat vă­duvul.

— Nu zic că nu cred, s-a bâlbâit diaconul, dar de… aşa… În ziua de azi, femeile tinere sunt prea… cum să spun… randevu, sos provensal…

— Dumneata te îndoieşti, dar eu am să-ţi dovedesc că aşa e! Aveam eu metodele mele ca s-o fac să-mi fie credincioasă. Metode cu caracter, ca să zic aşa, strategic, cum ar fi bunăoară, fortificaţia. Eram prea şiret ca nevastă-mea să mă poată înşela. Ştiam eu ce să fac pentru ea să-mi păzesc căminul. Am o formulă care e ca o parolă. Cum o rosteam – gata, puteam să dorm liniştit.

— Şi cum era această formulă?

— Foarte simplă. Am răspândit, de pildă, prin oraş un zvon urât. Dumneavoastră îl cunoaşteţi cu toţii prea bine. Le-am spus tuturor: „Nevastă-mea Aliona trăieşte cu poliţaiul Ivan Alexeici Zalihvatski”. A fost de ajuns. Nimeni n-a mai îndrăznit să-i facă Alionei curte, temându-se să nu-l supere pe poliţai. Cum o vedea un bărbat, fugea, ca nu cumva Zalihvatski să-şi închipuie ceva. He-he-he. Dacă te puneai rău cu idolul ăla mustăcios, numai bine nu-ţi mergea; la moment îţi trântea o jumătate de duzină de procese verbale de contravenţie sanitară. De pildă, dacă vedea pisica ta pe stradă, îţi şi încheia proces verbal pentru dobitoace vagabonde.

— Vasăzică nevasta dumitale n-a trăit cu Ivan Alexeici? ne-am mirat noi prelung.

— Nu, şi ăsta era şiretlicul meu… He-he… Ce spu­neţi, v-am dus bine de nas, tinerilor? Aşa-i?

Câteva minute s-au scurs în tăcere. Şedeam tăcuţi şi ne era ciudă şi ruşine că moşneagul acela gras cu nasul roşu ne trăsese atât de bine pe sfoară.

     — Ei, cu voia lui Dumnezeu, poate te mai însori odată! mârâi diaconul.