Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(47)

Domnişoara Bisturiu

Ajungînd la marginea unui cartier mărginaş, sub luminile unei lămpi de gaz, simţii o mînă strecurîndu-mi-se încet pe sub braţ, şi auzii o voce spunîndu-mi la ureche: „Domnule, sunteţi medic?”

Mă uitai. Era o domnişoară trupeşă, cu ochi mari deschişi, uşor fardată, cu părul şi panglicile bonetei fluturînd în vînt.

— Nu, nu sunt medic, lăsaţi-mă să trec.

— O! Ba da! Sunteţi medic, îmi dau bine seama. Veniţi cu mine. O să fiţi foarte mulţumit de mine, hai!

— Am să vin, fără îndoială; însă mai tîrziu, după medic, ce dracu!

— A! - făcu ea agăţată mai departe de braţul meu şi izbucnind în rîs - sunteţi un medic farsor, am cunoscut mulţi de felul acesta. Veniţi.

Iubesc cu patimă taina, fiindcă nutresc veşnic nădejdea s-o lămuresc. Mă lăsai aşadar dus de această tovarăşă, ori mai degrabă de această enigmă neaşteptată.

Las la o parte descrierea cocioabei; poate fi întîlnită la mulţi dintre vechii poeţi francezi bine cunoscuţi. Doar că - amănunt neobservat de Regnier, două sau trei portrete de doctori celebri erau atîrnate de pereţi.

Cît am fost de alintat! Foc straşnic, vin fiert, ţigări; şi oferindu-mi aceste bunătăţi şi aprinzîndu-şi ea însăşi o ţigară, bufona creatură îmi zise: „Simţiţi-vă ca la dumneavoastră, prietene, faceţi-vă comod. O să vă reamintească spitalul si plăcuta vreme a tinereţii. — Ei, ia uite! Unde aţi făcut rost de pletele astea albe? Nu eraţi asa, şi nu e prea demult cînd eraţi intern la I.... Mi-aduc aminte că dumneavoastră îl asistaţi la operaţiile grele. Iată un om căruia îi place să taie, să croiască şi să sfîrtece! Dumneavoastră îi dădeaţi instrurnentele, firele şi bureţii. Şi, odată operaţia terminată, spunea mîndru, privindu-şi ceasul: «Cinci minute, domnilor!» — O! Eu, eu umblu pretu­tindeni, îi cunosc bine pe aceşti domni."

Cîteva clipe mai tîrziu, tutuindu-mă, îşi relua cîntecul, şi-mi zicea: „Eşti medic, nu-i aşa, cotoiul meu?"

Acest refren de neînţeles mă făcu să sar în picioare.

— Nu! - strigai furios.

— Atunci chirurg?

— Nu! Nu! Cel puţin ca să nu-ţi tai capul! Lua-te-ar dracu de mascară.

— Stai, reluă ea, ai să vezi.

Şi scoase dintr-un dulap un teanc de hîrtii, care nu erau altceva decît colecţia de portrete ale medicilor iluştri de pe-atunci, litografiate de Maurin, pe care le puteam vedea de ani de zile expuse pe cheiul Voltaire.

— Uite! îl recunoşti pe ăsta?

— Da! e X..., numele, de altfel, e dedesubt; dar îl cunosc personal.

— Am ştiut-o! Poftim! Uite-l pe Z..., cel care zicea la curs, vorbind de X...: „Acest monstru ce-şi are întipărită pe faţă răutatea sufletului!” Toate acestea, fiindcă celălalt nu era de părerea lui în aceeaşi chestiune! Ce haz se făcea în Şcoală de asta, pe-atunci! Ţi-aduci aminte? Poftim, iată-l pe K..., cel care-i denunţa guvernului pe răzvrătiţii pe care-i îngrijea la spital. Era pe vremea răscoalelor. Cum se poate ca un om atît de frumos să aibă atît de puţină inimă? Iată-l acum pe W..., un vestit medic englez; am pus mîna pe el în călătoria pe care-a făcut-o la Paris. Are înfăţişarea unei domnişoare, nu-i aşa?"

Şi, cum atingeam tocmai un pachet legat cu sfoară, care se afla de ase­meni pe măsuţa cu un picior, zise: „Stai puţin, în ăsta sunt internii, şi în pachetul ăstălalt, externii".

Şi desfăcu în evantai o mulţime de imagini fotografice, înlfăţişînd chipuri mult mai tinere.

— Nu e aşa, scumpule, cînd o să ne revedem, c-o să-mi dai portretul tău?

— Dar, îi spusei, urmărindu-mi la rîndul meu ideea fixă, de ce mă crezi medic?

— Fiindcă eşti atît de drăguţ şi de bun cu femeile!

— Ciudată logică!  îi zisei.

— O! Nu mă înşel deloc; am cunoscut o mulţime. Îmi plac atît de mult aceşti domni încît, deşi nu sunt bolnavă, mă duc uneori să-i văd, numai ca să-i văd. Unii îmi spun cu răceală: „Nu sunteţi bolnavă defel!” Dar sunt alţii care mă înţeleg, fiindcă le fac ochi dulci.

— Şi cînd nu te înţeleg...?

— Ei! fiindcă i-am deranjat degeaba, las zece franci pe şemineu. Sunt atît de buni şi de blînzi, aceşti oameni! Am descoperit la Pitie un mic intern, care e drăguţ ca un înger, şi care e politicos! Şi care munceşte, bietul băiat! Camarazii lui mi-au spus că n-are o para chioară, fiindcă părinţii sunt săraci şi nu-i pot trimite nimic. Asta mi-a dat încredere. La urma urmelor, sunt o femeie destul de frumoasă, deşi nu prea tînără. I-am spus: ”Vino să mă vezi, vino să mă vezi mai des. Şi cu mine să nu te simţi stînjenit: n-am nevoie de bani.” Pricepi însă că l-am făcut să înţeleagă asta printr-o mulţime de tertipuri; nu i-am spus-o verde; mi-era atît de teamă să nu-l umilesc pe acest drag copil! Ei bine, ai putea să crezi că am o poftă caraghioasă pe care nu îndrăznesc să i-o spun? Aş fi vrut să vină să mă vadă cu trusa şi şorţul, chiar cu puţin sînge pe el!"

Spuse acestea cu un aer plin de candoare, aşa cum un om sensibil i-ar spune unei actriţe pe care ar iubi-o: „Aş vrea să te văd îmbrăcată în costumul din faimosul rol pe care l-ai creat".

— Poţi să-ţi aduci aminte vremea şi împre­jurarea cînd s-a născut în tine această pasiune atît de deosebită?

Cu anevoie mă făcui înţeles; pînă la urmă izbutii. Dar atunci îmi răs­punse cu un aer foarte trist, şi chiar, pe cît îmi pot aminti, privind în lături : „Nu ştiu... nu-mi aduc aminte".

Ce bizarerii nu găseşti într-un oraş mare, cînd ştii să te plimbi şi să priveşti! Viaţa mişună de monştri nevinovaţi. — Doamne, Dumnezeule! Tu, Ziditorule, tu, Stăpîne; tu care ai făcut Legea şi Libertatea; tu, stăpînitorule, caruia nu-i pasă de ce se întîmplă, tu, judecătorule, care ierţi; tu care eşti plin de motive şi cauze, şi care poate că ai pus în duhul meu gustul groazei spre a-mi converti inima, precum tămăduirea e în vîrful tăişului; Doamne, îndură-te, ai milă de nebuni şi de nebune! O, Ziditorule! Pot fi monştri în ochii Aceluia care singur ştie de ce există, cum s-au făcut şi cum ar fi putut să nu se facă?